E un paradox faptul că așa-numita „turnantă spațială“ din studiile literare occidentale coincide cu dispariția interesului scriitorilor și cititorilor pentru natură și peisajul natural în accepția lor romantică – și nu numai. Recurs la natură (2022), ultima carte a lui Eugen Simion apărută în timpul vieții, o confirmă: perspectiva aliată geocriticii franceze din școala lui Bernard Westphal și susținută, în prima parte, de expunerea ideilor lui Rousseau, Chateaubriand, Emerson sau Thoreau e aplicată reprezentărilor „peisajului“ (inclusiv urban) din istoria literaturii române – de la Dimitrie Cantemir la scriitorii interbelici –, în condițiile în care natura și peisajul ca purtătoare de valori identitare nu mai au aproape nicio relevanță în literatura ultimelor decenii și nu mai fac obiectul (aproape) niciunui interes artistic major. De ce? Aici discuția devine cu adevărat interesantă.
Cea mai sesizantă și, totodată, mai regretabilă absență din lista celor discutați în cartea sus-amintită e Geo Bogza, probabil ultimul „naturist“ integral – ca pondere a naturii în interiorul operei – din literatura română (cel mai important fiind, desigur, Sadoveanu). Interesant e faptul că „naturismul“ elementarist bogzian de după 1933 fusese rezultatul unei contaminări sadoveniene de pe vremea tinereții avangardiste. Într-o însemnare diaristică din 24 octombrie 1930 a autorului citim următoarele: „În ziua de azi o nouă prăbușire și prefacere: era prin casă un Sadoveanu rătăcit, Demonul tinereții, niciodată nu-mi trecuse prin minte să-l citesc. (…) Afară de unele pagini, mi-a plăcut mult, pădurea a fost deodată în mine cu tot foșnetul ei. Apoi preocuparea de Dumnezeu, ducerea din dragoste la sihăstrie, n-am cunoscut calea aceasta chiar în mine? Sadoveanu mi se pare un scriitor robust, trebuie să-i recunosc asta, pe lîngă el Aderca sau Vinea, nimicuri. Cît m-au prăpădit toate lucrurile acestea, m-au revoltat, mi-a venit să țip, să rup cartea burtosului și confortabilului moldovean (…) Seara – coincidență – completare a cărții sadoveniene, am fost cîteva ore prin întuneric într-o pădure dinspre Cosmina. Pustiu, copaci, uneori foșnete stranii. Eu singur.“ (Geo Bogza, Jurnal de copilărie și adolescență, Editura Cartea Românească, București, 1987, pp. 390-391.) Departe de a fi un accident pasager, întîlnirea cu romanul „monahal“ Demonul tinereții va favoriza, în timp, „exorcizarea“ propriilor „demoni ai tinereții“, deschizînd drumul unei filosofii a naturii din care, în descendența vizionarismului romantic, dar și pe fondul unei sensibilități suprarealiste revoltate, se vor alimenta monografiile reporterului social din Țări de piatră, de foc și de pămînt (încheiată cu o „coda“ sadoveniană: „și o împărăție a apelor…“) – un fel de morfologii sui generis, în sensul lui Frobenius, ale periferiilor statului român interbelic; sau „poemul simfonic“ wagnerian Cartea Oltului. Textele din perioada stalinistă și poststalinistă vor reformula în alți parametri „relația om-natură“: în cele din anii sovietizării (Porțile măreției ș.cl.) „epopeea“ industrializării triumfă, pentru ca, după 1960, standarde ca Priveliști și sentimente să integreze „construcția socialismului“ în parametrii unui lirism hiperbolizant, din care energia contestatară a tinereții a dispărut cu desăvîrșire, cu toate înduioșătoarele credo-uri ecologice din culegerea tîrzie Ca să fii om întreg. Această tendință – echivalentă unei epuizări creatoare – va împinge scrisul bogzian în desuetudine pentru cititorii postdecembriști.
Natura sălbatică, proiectată ca peisaj purtător de valori identitare și spațiu de refugiu al formelor premoderne de existență din calea modernizării capitalist-industriale, a fost un construct al Romantismului și a dispărut odată cu rămășițele lui. În literatura română, îi întîlnim „rămășițele“ pînă la promoțiile anilor ’60-’70 și, cu indulgență, ’80. „Șaizeciștii“ au recuperat-o, pe cale preponderent „ruralistă“, în poezie (Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituț ș.a.) și proză (Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu, parțial D. R. Popescu) ca reacție împotriva traumelor modernizării staliniste și sub influența unor experiențe externe compatibile: realismul magic sud-american (cu conflictul între valorile arhaice locale și agresiunea dictaturilor moderne) și literatura „siberienilor“. Ulterior, natura se va „culturaliza“ și înstrăina. Scriitori eminamente urbani, uneori însă cu reminiscențe preurbane, scriitorii optzeciști au privit-o îndeosebi ca pe un construct cultural și, uneori, ca pe o pierdere, generatoare de recuperări minimale – ultimul legitimator al „existenței naturale“ din secolul 19 pare să fi fost, pentru unii dintre ei (în primul rînd Alexandru Vlad), Henry David Thoreau. Putem extinde însă discuția și la cadrele literaturii externe (ezit să spun mondiale). În prezent, scriitorii și cititorii nu-i mai acordă atenție și, cu atît mai puțin, importanță. Iar „descrierile de natură“ din manuale îi înstrăinează pe cei mai mulți elevi. „Sentimentul naturii“ a devenit un soi de arhaism afectiv. El a fost produs de atașamentul general față de ideea de „natură umană“, de mitologizarea, ca sursă de legitimitate, a primatului naturii „cosmice“ asupra activității umane și de funcția identitară „organicistă“ a peisajului natural, într-o perioadă în care ponderea urbanului era încă redusă; nu Rousseau sau Chateaubriand sînt cei care au impus natura ca vehicul al identităților naționale europene, ci Herder și „fabrica de particularisme“ a școlii romantice germane. Totuși, nu particularitățile „naționale“ sînt cel mai bine exprimate de legătura intim-afectivă cu spațiile geografice, ci identitățile comunitare locale, regionale (ca blazon identitar național la 1900, România pitorească suferă de paloare decorativistă); au apărut, încă din secolul 19, numeroase „provincii“ lirice sau epice, imaginare sau reale, identificări literar-existențiale cu atmosfera unor ținuturi, orașe și sate, mitologizate în consecință. Căci peisajul nu este doar o „stare de suflet“ (după formula lui Amiel), ci o experiență socio-antropologică și estetic-existențială complexă. Chiar naturalismul trebuie înțeles ca o mutație pozitivistă (prin determinism fiziologico-genetic) a „primatului naturii“ și ca o mutație demofil biologistă a realismului clasic.
Lucrurile s-au schimbat dramatic în ultimele decenii. Revoluția hi tech și dezastrele ecologice ale (post)indus trializării au schimbat progresiv fața lumii. Natura sălbatică, generatoare de mituri, s-a chircit epuizată de exploatare și devastată de poluare, desfigurată și dezvrăjită; iar conceptul de natură umană a fost deconstruit tehno-științific (într-o lume în care după cum s-a spus, sinteticul a luat locul organicului). Marcată de trecutul încărcat al rasismului și biologismului în care a eșuat, pe cale științifică, „naturismul“ romantic, epistemologia Occidentului actual e dominată de convingerea că realitatea e construită social, iar identitatea umană, individuală sau colectivă, are un caracter de asemenea construit, „imaginat“ – la limită „cyborgică“, protetică, parțial reductibilă la procedeele Inteligenței Artificiale. Tipul antropologic definitoriu pentru umanitatea actuală a devenit omul digital, modelat de exigențele economiei globale. Între scriitori, cititori și natură relațiile s-au rupt. Viața urban-metropolitană și realitatea virtuală au abolit legătura „vie“ cu peisajul natural, de-naturat între timp. În era revoluției tehnologice permanente, natura supraviețuiește eventual ca temă ecologică, marcată adesea de activism ideologic (v. „salvarea Planetei“ vs. extractivismul capitalist). Sau, dimpotrivă, ca rezervor de nostalgie a unor antimoderni modelați și ei de presiunea noilor tehnologii. Se vorbește uneori – pentru a rămîne la spațiul literaturii „noi“ din România actuală – despre „neoruralismul“ sau „econaturismul“ unor poeți douămiiști ca Andrei Doboș, Matei Hutopilă sau Ștefan Manasia (inițiator al clubului clujean de lectură „Nepotu` lui Thoreau“); apar și tentative poetice recuperatorii, ca enciclopedic-experimentala Carte a plantelor și a animalelor de Simona Popescu sau artizanal-satiricul Sentimentul naturii de Florin Dumitrescu. Însă, oricîte excepții am găsi, reprezentările literare ale naturii rămîn pe ansamblu sărăcite: natura nu mai e privită ca „adăpost al ființei“, ci are nevoie ea însăși de adăpost în rezervații protejate: o post-natură într-un prezent și viitor postuman debusolat. Ea a „murit“ (ca autoritate epistemică) odată cu Dumnezeu, Tragicul, Autorul, Omul etc. Se va mai întoarce oare? Și, dacă da, pe ce căi și sub ce forme va continua să ne bîntuie.