A fost așteptată cu vădit interes evoluția Orchestrei Filarmonicii Regale din Londra. A concertat pentru prima oară la București cu trei decenii în urmă, cu prilejul ediției din acel timp a festivalului enescian al muzicii. Aflat de această dată sub conducerea dirijorului Vasily Petrenko, ansamblul a probat date esențiale ale personalității acestui celebru colectiv simfonic; anume coeziunea de monolit a ansamblului, claritatea uimitoare a sonorităților acestuia, coloritul timbral funcțional atașat muzicii. Sunt aspecte ce au putut fi apreciate în mod special pe parcursul celebrei suite orchestrale Șeherezada de Nikolai Rimski-Korsakov; de asemenea, în prezentarea impresionatului opus pianistic concertant care este Rapsodia pe o temă de Paganini, de Serghei Rahmaninov. Interpretarea pianistică – în adevăr magistrală – am datorat-o pianistului corean Bruce Liu, un tânăr virtuoz al instrumentului său.
Trebuie să recunoaștem, pentru publicul de specialitate, pentru iubitorii muzicii baroce, momentul festivalier cel mai special, cu totul neașteptat, cel mai acaparator într-un anume fel, l-a constituit evenimentul anunțat sub titlul cu totul atractiv, anume Orchestra of the Age of Enlightenment, celebru ansamblu de muzică renascentistă și barocă. A evoluat pe un eșafodaj ingenios construit în parte din spate a scenei Ateneului. Se făcea referire directă la creația bachiană. Breaking Bach – titlul evenimentului – aducea un semn de atenționare! Iar „misterul“ a fost lămurit odată cu începerea acestui aparte concert-spectacol. Momentele bachiene au fost admirabil prezentate de celebrul ansamblu instrumental aflat sub conducerea maestrului Kim Brandstrup; mă refer la momente de semnificație din suite, la celebrul concert pentru două viori în re minor, la cel pentru oboi în sol minor…
A stârnit rumoare în creștere și chiar confuzie, mai apoi aplauze furtunoase de final, cu sens de surpriză cu totul neașteptată, anume evoluția scenică, concomitentă, a trupei de dans, o evoluție de tipul hip-hop, evoluție care avea în comun cu muzica bachiană doar ritmul și tempoul!
Căci, trebuie să deducem că aproape orice poate deveni astăzi posibil, de la exhibiționismul haotic al gestului întâmplător și până la momente de gimnastică acrobatică de mare virtuozitate. Pe muzică bachiană… Ok! Am văzut-o și pe aceasta!
Trebuie însă să ne fie permis să imaginăm și situația inversă, cea în care, astăzi, coregrafia restaurată a dansurilor de epocă – couranta, sarabanda, menuetul, giga… – ar putea fi însoțite cu sens de susținere, de un haos sonor petrecut mai mult sau mai puțin întâmplător. La ce bun, oare?
În alt sens… alte momente… este de observat bucuria, dăruirea profesională, considerația cu care marile personalități ale baghetei, marile colective simfonice ale timpului nostru, se apropie de creația enesciană; sunt pătrunse, sunt revelate zonele de natură spirituală, inclusiv specificul național al acesteia. Și le apropie și ni le dăruiesc la nivelul unui profesionalism ce poate fi considerat a fi exemplar.
Am în vedere, spre exemplu, evoluția Orchestrei Simfonice Radio din Frankfurt, colectiv condus de această dată de dinamicul dirijor Alain Altinoglu, artist francez provenit dintr-o familie de origine turco-armeană. Este muzicianul a cărui maturitate, a cărui dinamică este probată inclusiv de circulația internațională largă în care este antrenat. Dispune de o energie interioară contaminantă, mobilizatoare, de o subtilă înțelegere a rafinamentelor textului muzical.
Am în vedere prezentarea acestui pitoresc opus, cea de a doua Suită enesciană, în do major. Lucrarea etalează o viziune cvasiclasică de natură franceză. Aparține perioadei de apogeu a perioadei de tinerețe a artistului și a fost compusă în țară, la Sinaia, cu mai bine de un secol în urmă. Influența rafinamentului muzicii franceze a începutului de secol, suplețea construcției formei pot fi recunoscute.
În finalul primului program oferit de artiștii germani, am putut audia acel mare opus simfonic pe care îl reprezintă Simfonia a 8-a, în do minor, de Dmitri Șostakovici, lucrare scrisă în anii de sfârșit ai celui de-Al Doilea Război Mondial.
Întreaga atmosferă apărătoare a momentului, suferințele teribile ale populației, își găsesc aici o înțelegere, o compasiune ce devine adesea copleșitoare pe parcursul evoluției simfonice, iar aceasta etalând momente de dureroasă pendulare între tragic și chiar grotesc.
Evident, regimul sovietic, Stalin însuși, așteptau cu totul altceva, anume un opus triumfalist, cel al victoriei. Este motivul pentru care până spre mijlocul anilor ’50 ai secolului trecut, lucrarea a fost cântată foarte rar.
Nu pot să nu rememorez o imagine fotografică a momentului, din sfârșitul anilor ’40; imaginea centrală, iconică, a lui George Enescu, apare între cea a lui Șostakovici și cea a violoncelistului Daniil Șafran. Din partea noilor autorități așa-zis democrat-populare de la București, vizita la Moscova a maestrului constituia condiția pentru ca să-și poată continua turneele de concerte; la acel moment în Statele Unite, cu vaporul, din Constanța, mai apoi la Paris, unde se stabilește și unde se stinge din viață în primăvara anului 1955.
Sunt aspecte redate cu aleasă pertinență artistică și emoțională, de excelentul ansamblu orchestral german.
Programul a inclus, de asemenea, Concertul pentru vioară de Jean Sibelius, în redarea atât de captivantă a violonistului de origine lituaniană Julian Rachlin. Cu decenii în urmă a fost cel mai tânăr solist care a concertat în compania Filarmonicii vieneze. Actualmente, de mai bine de un deceniu, desfășoară inclusiv o susținută activitate dirijorală; este director principal al Orchestrei Simfonice din Jerusalim.
În compania aceluiași colectiv orchestral l-am reîntâlnit pe celebrul violoncelist francez Gautier Capuçon prezentând unul dintre cele mai dificile concerte ale repertoriului instrumentului său, anume Concertul de Edward Elgar. Lucrarea dezvoltă un romantism aparte, de natură, aș numi-o, britanică și a fost scrisă cu mai bine de un secol în urmă.
Este de menționat, în acest context, evoluția meritorie – pe scena Ateneului Român – a Orchestrei Filarmonicii Moldova din Iași; aceasta, dată fiind prezentarea Simfonicei enesciene în la major, cea de a 2-a! De o manieră mai puțin implicată din punct de vedere profesional, membrii ansamblului au însoțit Piesa enesciană de concert, lucrare susținută cu participarea solistică a captivantului violist Răzvan Popovici. Este drept, nici versiunea orchestrală a lucrării, nu a fost una utilă spiritului acestei lucrări a maestrului.
Un concert omagial de aleasă ținută – concert susținut de Filarmonica bucureșteană – a fost oferit în onoarea compozitorului de origine maghiară, din Banat, anume maestrului György Kurtág, una dintre personalitățile componistice importante ale timpului nostru. Sub bagheta dirijorului Arnaud Arbet, a fost prezentată în primă audiție la noi, opera într-un act Fin de partie.
Publicul bucureștean a avut, de asemenea, posibilitatea de a fi ascultat în primă audiție la noi, celebrul opus muzical dramatic scris de Șostakovici în tinerețe, opera Lady Macbeth din Mtsensk, cu participarea Orchestrei Naționale Radio conduse de dirijorul Giancarlo Guerrero, a Corului Academic Radio condus de maestrul Ciprian Țuțu. Interpreta rolului principal, contralto Maria Barakova, a susținut o partitură muzical-dramatică de excepție!
Un moment nocturn, un program de o originalitate aparte, a fost oferit la Ateneul Român de Formația O/Modernt, un concert-spectacol vocal-instrumental ce a etalat valori muzicale extinse pe durata unui întreg mileniu. Iar aceasta, de la muzica arhaic-europeană a sec. XII, datorată calugăriței compozitoare Hildegard von Bingen, la momente importante din creația relativ actuală a compozitorului Philip Glass, spre exemplu.
Aparițiile cunoscutei formații germane Staatskapelle Dresden, formație originară din Saxonia, a fost așteptată cu legitim interes. Iar relația cu celebrul șef de orchestră italian Daniele Gatti a fost una de aleasă funcționalitate. Curiozitatea de natură componistică firească a adus-o lucrarea datorată cunoscutului compozitor japonez Toru Takemitsu, importantă personalitate componistică a timpului nostru. Creator nonagenar contemporan, artistul realizează o originală sinteză între datele importante ale muzicii tradiționale din țara sa de origine, pe de o parte, și aspecte caracteristice ale muzicii europene a timpului nostru, pe de altă parte. Recunoaștem aceste aspecte pe parcursul acestui aparte Requiem pentru orchestră de corzi; aspecte ale muzicii impresioniste franceze sunt recognoscibile grație rafinamentului timbral atent elaborat al corzilor.
Programul a continuat cu marea lucrare postromantică, cu Simfonia a 5-a, în do diez minor, de Mahler. Este un edificiu simfonic amplu pe care dirijorul îl argumentează cu vădită susținere, cu un nedesmințit spirit al unei temeinice comunicări. Unul dintre evenimentele speciale privind actuala ediție festivalieră a fost concertul cameral dedicat personalității lui Pierre Boulez, cu prilejul aniversării unui secol de la nașterea acestei copleșitoare personalități artistice. A fost și rămâne o personalitate iradiantă pentru arta componistică a secolului trecut. Este vorba de prime audiții prezentate de nu mai puțin celebrul Ensemble Intercontemporain. Personalitate radical inovatoare, Boulez a pornit din zona serialismului integral dezvoltat în deceniile următoare începutului de secol, complex de procedee componistice pe care le dezvoltă în proprie manieră realmente creativă. Dialogue de l’ombre double a fost magistral oferit de clarinetistul Martin Adamek în alianță cu mediul electronic original. Tot de mediul electronic a beneficiat și Anthemes 2 pentru vioară. 12 Notations pentru pian au constituit spectacolul de forță, în egală măsură de suplețe al unei gândiri creative de mare spectaculozitate.
În alt sens, comemorăm împreună șapte decenii ce au trecut de la plecarea dintre noi a maestrului Enescu! Astfel, în deschiderea programului, a fost oferită suita Impresii din copilărie pentru vioară și pian. Suplețea comunicării, claritatea acesteia au fost impresionante!