Nichita Danilov, scriitor român de etnie rusă, originar din Climăuți, județul Suceava, s-a decis – pentru prima dată, după știința mea – să abordeze în adâncime, într-un volum intitulat Confesiunile unui samovar, chestiunea identității sale.
Ale unei identități complexe, căci pe de-o parte este vorba despre rădăcinile rusești ale unei minorități religioase oprimate, care a fugit din Rusia din cauza acestei discriminări. Mă refer la lipoveni, stabiliți de mai bine de două secole și jumătate, în mare parte în Delta Dunării, dar și, în mai mică măsură, în Bucovina și în nordul Moldovei. Din alt punct de vedere, însă, este vorba despre o relație între identitatea personală (cea definită de familie și de spațiul copilăriei, devenit acum unul al memoriei) și cea culturală (în care rolul central îl are apartenența activă la literatura română). Această dublă ipostază identitară îl determină pe Nichita Danilov să fie deopotrivă nostalgic față de elementele profunde ale spiritului rus, așa cum s-au întrupat ele în copilăria sa bucovineană, și critic față de spiritul rus afirmat în istorie.
Metafora samovarului este bine aleasă. Pentru cei care nu mai știu, samovarul este un obiect specific Rusiei: un vas metalic, cu încălzitor, în care se fierbe ceaiul. Descris așa, nu spune mare lucru pentru cei care nu au văzut unul, de aceea este necesară etimologia. „Samovar“, în rusă, înseamnă „care fierbe singur“, căci obiectul în sine nu este un simplu ibric, ci un aparat complex, ce asigură fără supraveghere ceaiul pentru o locuință, timp de multe ore, printr-un proces de fier bere lentă. După prima mențiune a unui asemenea obiect, în prima parte a secolului al XVIII-lea, cultura sa s-a dezvoltat în întregul areal al Rusiei istorice, vasul devenind treptat un obiect central al locuinței și, totodată, un obiect de artă bogat decorat. Necesitatea lui este legată, firește, de clima rusească, în care un obiect capabil să asigure simultan ceai fierbinte pe toată durata zilei și o atmosferă plăcută în camera de zi nu putea decât să devină un reper de bază al oricărui spațiu privat.
Samovarul nu a fost cunoscut în România, căci noi nu avem obiceiul ceaiului. Pe meleagurile noastre a apărut abia odată cu primele emigrări religioase în Țările Române (lipovenii), însoțind apoi armatele ruse care ne-au ocupat sau au staționat aici. Ultima resurecție a avut loc după 1918, când rușii „albi“ refugiați la noi în urma revoluției comuniste au adus cu ei samovare, care au devenit apoi obiecte de interes pe piața de anticariat. Astăzi, numărul lor este – cum spune și Nichita Danilov în cartea sa – tot mai mic, mai putând fi întâlnite în Deltă și în locuințele lipovenilor din Nord-Estul țării. Dispariția samovarului echivalează, pentru membrii comunității, cu dispariția unei lumi: tehnologia, mai întâi, apoi degradarea culturii ceaiului (care nu se mai bea demult ca băutură obținută din fierberea lentă a frunzelor, ci prin scufundarea unui pliculeț oarecare în apă clocotită) au condamnat samovarele să ia calea depozitelor de fier vechi.
Nichita Danilov a ales, prin urmare, samovarul ca o metaforă a unei identități ce se transformă tot mai mult în memorie, ca și a necesității de a împărtăși această memorie prin confesiune. Căci samovarul era obiectul în jurul căruia se așezau oaspeții sau drumeții, în special în serile lungi de iarnă, în care poveștile țineau loc de ceea ce sunt astăzi televizorul sau telefoanele „inteligente“. Este o metaforă bună, pentru că înțelesurile ei cuprind și felul de a scrie al lui Danilov, care atinge în această carte „cadența“ optimă. Optzecistul ieșean este unul dintre ultimii prozatori de azi – în special după plecarea lui George Bălăiță – pentru care Ion Creangă reprezintă un model. Povestirea lentă, minuțioasă și încărcată de sintagme meșteșugite, trădând un observator curios și tenace al realității, cuprinde în Confesiunile unui samovar un teritoriu amplu, delimitat de cele două „borne“ identitare de care vor beam.
Confesiunea începe ca o narațiune de călătorie, plină de farmec local: prozatorul se suie în trenul care îl duce de la Iași la Climăuți și își înfășoară treptat cititorul într-o „pânză de păianjen“ tridimensională. Pânză în care se împletesc „amintirile din copilărie“ (învelite în acea lumină aurie consacrată de Creangă, dar deloc idilice), descrierea circumstanțelor călătoriei (spațiul limitrof Iașilor, apoi Moldova) și memoria de familie. Toate acestea sunt depănate cu iscusință de povestitor versat, ce-și află în acest tip de narațiune liberă, care-și creează propria retorică, spațiul propice pentru a se desfășura. Confesiunea coboară tot mai adânc în bolgiile memoriei, acolo unde dedesub tul istoriei de familie se află o istorie a rușilor de pe meleagurile noastre, iar sub aceasta, o istorie a spiritului rus. Cum este acesta, oare, în istoria mai îndepărtată sau mai apropiată, și în ce măsură scriitorul român Nichita Danilov îl poate judeca, nu atât obiectiv (căci obiectivitatea e o iluzie), cât cu acea detașare pe care ți-o dă apartenența la o altă cultură, cea română?
Confesiunile… nu sunt o lectură comodă și cer timp, asemenea fierberii lente a ceaiului într-un samovar propriu-zis. Prozatorul s-a instalat în „starea de iarnă“, în care nopțile cad repede și sunt lungi și tot așa sunt și incursiunile sale, tot mai adânci, în „biografemele“ spiritului rusesc și nu numai, căci povestirea ajunge la Hitler, la Gog și Magog și la alte elemente de istorie culturală europeană. Incursiunile sunt fixate, de la bun început, într-o interogație paradoxală: cum de Rusia, care a suferit atât de mult de pe urma nedreptăților și a împilării (în secolele în care s-a aflat sub dominație tătară), a devenit cea care împilează și martirizează atâtea și atâtea alte națiuni și etnii? Cum de ea, care a râvnit atât de intens să fie liberă, a devenit cea mai mare adversară a libertății? Limitele interogației sunt, evident, Gogol, Dostoievski, Tolstoi, pe o latură (cu „prelungirile“ lor contemporane, cum ar fi regizorul Andrei Dmitrievici Andreev, care montează spectacole la Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ din Iași), respectiv, Lenin, Stalin și… ceilalți, pe cealaltă. Confesiunea se transformă când în eseu despre spiritul rus – desfășurat pe baza unor întâmplări petrecute aievea în istoria recentă –, când în evocare de oameni care au marcat, prin personalitatea lor, cultura contem porană. Nimic nu îi scapă lui Nichita Danilov, de la atrocitățile inimaginabile ale revoluției comuniste care martirizează milioane și mili oane de oameni, la candoarea și gingășia unor artiști ruși, ce reușesc cumva să se afirme, inclu siv internațional, în pofida „zestrei“ deconcertante cu care pornesc la drum.
Îmi place că scriitorul nostru nu încearcă să scuze sau să justifice „răul rusesc“ prin excelența culturală a marii țări de la Răsărit, dar nici nu o trece sub tăcere pe aceasta din urmă, sub pretextul numeroaselor agresiuni rusești, la adresa noastră sau a altora. Perspectiva sa este cea a imensului paradox care e Rusia. Un paradox, în cazul său personal, triplu și imposibil de rezolvat: individual (ambivalența origine rusă lipovenească – identitate literară românească), apoi comunitar (căci rușii lipoveni din România sunt, într-un fel, produsul derivat al „răului rusesc“ care este lipsa de respect pentru libertate) și în cele din urmă metafizic (căci „aproapele“ și „departele“, în cazul confesiunilor sale, se amestecă și se substituie într-un mod greu de decelat). Etosul de tip dostoievskian se contaminează de înțelepciunea pățită, crudă, din Creangă și împreună îl fac pe Danilov să nu penduleze între extremele care definesc spiritul rus și relațiile acestuia cu noi, cu Europa. Confesiunile sale îmbrățișează simultan cele două limite care definesc Rusia (victima devenită călău), subliniindu-le unitatea indestructibilă ce vine din vicisitudinile istorice, făcând din cultura rusă o cultură pe care o poți admira, dar nu o poți lua drept model. Prozatorul descrie și deconstruiește, analizează și focalizează, dar nu judecă, deși face observații casante cu privire la evenimente din trecut pe care noi, sub presiunea celor recente, le-am și uitat. Confesiunea este un mod discret de asumare personală, postura prozatorului fiind a celui care ispășește, pentru sine și pentru ceilalți, o investigație culturală care se cerea făcută. Și pe care numai el, Nichita Danilov, o putea face așa.
Confesiunile unui samovar reprezintă, de fapt, piatra unghiulară a operei scriitorului. Fără ea nu poți înțelege nici universul poetului, nici formula prozatorului Nichita Danilov. O carte frumoasă, înțeleaptă și tristă, care i-ar fi plăcut mult lui Eugen Simion și i-ar fi displăcut, probabil la fel de mult, lui Nicolae Manolescu.