Istoria istoriografiei Ţării Româneşti între secolele XIII – XVIII (Editura Ratio et Revelatio, 2025) este cel mai recent titlu dintr-un generos portofoliu auctorial marca Ovidiu Pecican dedicat istoriei și istoriografiei teritoriilor care compun astăzi România. De la această carte – unde „două scrieri despre originile Ț\rii Severinului și, respectiv, despre cele ale }ării lui Negru Vodă, cu reședința la Câmpulung, scrise la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul veacului următor, deschid istoriografia viitoarei Țări Românești, a statului pe cale de a se unifica în primele decenii ale anilor 1300, anticipând o bogăție neștiută a scrisului istoric dintre Dunăre și Carpați, într-o vreme de străluciri voievodale“ – pornește conversația de față.
Cristian Pătrășconiu: Cum se amestecă – cum coexistă sau cum se ceartă – vocația ta de istoric cu prezența ta scriitoricească?
Ovidiu Pecican: Ambele s-au ivit cam deodată, devreme, și de atunci merg împreună într-un dans al cărui ritm nu mi s-a revelat încă de tot, dar care s-a dovedit neîntrerupt, în pofida condițiilor mai favorabile sau mai vitrege. Au existat ani când una a părut că o ia înaintea celeilalte, dar acestea erau doar aparențe exterioare. Cert este că atât dorința mea de a scrie literatură, cât și strădania de a onora diploma mea profesională s-au dovedit, dacă este vorba despre scris, doar două fațete ale aceleiași bucurii de a așterne narațiuni pe hârtie (mai recent: pe ecranul computerului). Nimic neașteptat în asta. Cazul cel mai faimos, probabil, este al lui Truman Capote, care, după ce s-a dovedit un povestitor minunat, a pariat pe non-ficțional, pe proza documentată până la milimetru. I-a ieșit tot un roman, Cu sânge rece, și, chiar dacă nu era vorba despre unul de inspirație istorică, tot pe partea „cealaltă“ a narativității s-a regăsit. Aș putea da nenumărate alte exemple, fiecare cu specificul său. După revoluția din decembrie 1989, o sumedenie de cititori români au lăsat, cel puțin pentru o vreme, deoparte lecturile romanești, proza de imaginație, devorând cu mare pasiune, în căutarea adevărurilor relevante, multă vreme cenzurate ideologic, memorialistică, jurnale, epistolare. În calitatea lor de corpusuri în proză relatând întâmplări adevărate, trăite sau auzite la prima mână, toate acestea reprezintă tot un pariu pe partea documentară a scrisului. Ele, de altfel, constituie niște serioase materiale extrem de utile istoricului în obținerea unei imagini de ansamblu, la care visează toți autorii de sinteze, mai largi sau mai restrânse. Și visează la ele pentru că fiecare dintre noi are nevoie și de o lectură a realității, a lumii și a vieții, dindărătul sau de deasupra căreia să răzbată viziunea purtătoare de sens. Ar fi o dezamăgire devastatoare, pentru mulți inși, să știe că și-au irosit viața în bâjbâieli lipsite de coerență, de sens.
Un autor precum Nicolae Bălcescu a ales să scrie istorie, dar nu și să sacrifice stilul artistic, drept care el – dar și Hasdeu – se regăsesc în exemplara carte a lui Tudor Vianu Arta scriitorilor români. Asemenea precursori, demni de manualele din care au dispărut – mă întreb de ce, deși știu –, au comprimat cele două înzestrări în opere singulare. Un Nicolae Iorga, în schimb, a scris literatură beletristică (piese de teatru, poezii), dar și paraliteratură (jurnale de călătorii, memorialistică, un jurnal) și studii, monografii istorice și vaste sinteze despre trecut. În cazul lui, deschiderea evantaiului este de o amploare greu de cuprins, enorm de îmbogățitoare pentru cultura română, chiar dacă unele puncte de vedere ale sale pot fi amendate. (Nu despre ele este însă vorba aici.)
Față de asemenea antecedente, acestea vin târziu și fără a produce vreo zarvă pe aceleași căi, deja bătătorite. Bine a fost atunci când, primit cu rezerve sau în tăcere deplină de colegii istorici, m-am putut refugia în Republica Literelor, fiind întâmpinat cu mai multă cordialitate. S-a întâmplat însă și ca, atunci când unii colegi scriitori și-au pierdut răbdarea cu mine, să pot continua roboteala mea de istoric fără a deranja și a fi deranjat prea tare de nimeni și de nimic. Lucrurile merg mai bine așa decât dacă aș fi pariat pe o singură coardă…
Unde te simți foarte fericit ca istoric, cel mai fericit? În ce câmp (nu tactic, desigur)?
Îmi place Evul Mediu și lumea care nu miroase încă a fabrică și funingine industrială. Mă bănuiesc de o reacție juvenilă în această privință. Ea ar putea fi alimentată de lecturile mele de adolescență, cu eroi de capă și spadă, cu simțul onoarei și al loialității, dar cu siguranță are de-a face și cu atmosfera infestată ideologic de socialismul târziu al lui Ceaușescu, dictatorul unei Românii supuse oligarhiei lui familiale și bunului plac încadrat ideologic de sloganuri în limba de lemn a acelor decenii. Este posibil să mă fi refugiat în medievalitate căutând un soi de lume în care cavalerul eroic și, altminteri, romantic, căutător de bătălii în numele idealurilor și de farmece ale vreunei prințese disponibile, mai avea încă de spus câte ceva. Nu cred, totuși, ca aceste premise să îmi fi dat mai mult decât cadrele generale ale unei căutări. Curând mi s-a vădit nemulțumirea flagrantă că aparțin unei culturi care, în marea majoritate a timpului ei, a fost lipsită de elite cultivate, care nu și-a folosit limba în scris decât odată cu modernitatea timpurie (sec. al XVI-lea – al XVII-lea), care nu a avut decât târziu acces la alfabetul latin al strămoșilor săi asumați (a două jumătate a sec. al XIX-lea), care și-a închegat statul unitar târziu (1859), chiar dacă în cam același timp cu Germani și Italia… Nu mi s-a părut niciodată verosimilă teza, acceptată de marea majoritate a istoricilor și filologilor noștri, că vreme de secole românii nu au avut propriii scribi, că nu au manifestat nevoi proprii de consum literar, că deci Evul nostru Mediu nu a produs poezie cultă, narațiuni extraordinare, că nu a făcut, practic, nimic nici măcar pentru a comenta, după mintea și pregătirea proprie, cărțile sfinte ale religiei creștine. De aici și până la a tatona izvoarele vreme de patruzeci de ani pentru a găsi urmele scrierilor prezumate a fi existat, azi pierdute, nu a mai fost decât un pas.
Altminteri, dintr-un alt punct de vedere, mă plictisește istoria leneșă, repetitivă la infinit a acelorași sloganuri și stereotipuri. Îmi place istoria inteligentă, interogativă, întrebând și căutând răspunsuri, istoria de idei. De aici rezultă că nu mă regăsesc nici în formula retorică a romantismului avântat, nici în cea severă și zgârcită, lipsită de strălucire, a pozitivismului, chiar dacă nu resping nici reacția empatică a istoricului și cititorului în raport cu figuri, fapte și circumstanțe anumite din trecut, nici dorința de cât mai mult realism, de fapte temeinic examinate, de rigoare, precizie…
Dar ca scriitor?
Am considerat mereu literatura ca pe o țară bogată, cu toate formele de relief și beneficiară a tuturor anotimpurilor. Așa m-am raportat de mic la ea, fără să-mi pun restricții, hotărât să încerc marea cu degetul pe oricare dintre țărmuri m-aș nimeri. Am știut foarte devreme că am și voi avea nevoie de mai multe cărți decât cele gata scrise de alții, așa că nu îmi mai rămânea decât să le adaug pe ale mele acolo unde mi se părea că ar fi rândul meu. Am scris, așadar, și scriu în te miri ce specii ale tuturor genurilor. Cred că asta ține de exigențele mele după care așa ar trebui să se comporte un profesionist, un „meseriaș“ al scrisului. Să iei însă „în piept“ literatura cu toate promisiunile și mirajele ei este o nesăbuință pe care mi-o recunosc, care mi-a adus numai ponoase – făcându-mă să par superficial sau, cum zice Ion Simuț într-un loc, un mediocru prin scrisul inflaționist – și care mă recomandă în mod clar drept ceea ce sunt: un fiu al spațiului Câmpiei de Vest, perimetru deschis în toate orizonturile și vânturile, un modest urmaș al lui Slavici, risipit în atât de mare măsură, încât au trebuit o sută de ani pentru a-i pune la un loc întreaga operă, ce mi se pare copleșitoare prin deschideri și calitate.
M-aș crede, totuși, mai curând prozator, chiar dacă, spre deosebire de ce-mi spunea Nicolae Breban, de la care am învățat o mie de lucruri, că romanul este o operă de ficțiune, nu transcrierea abia transfigurată a propriilor experiențe de viață (abordarea lui Stere, de pildă). Eu cred că romanul este și rămâne o specie literară de forță proteică, fiind și așa, dar și în toate felurile cu putință, inclusiv cum îl practica, am zis-o deja, Truman Capote.
De ce e așa complicat cu originile noastre? Așa e la toți? La toți cei din jurul nostru? Sau – și aici! – ne putem întreba cu temei: de ce România e altfel?
Zici că e complicat? De ce? Nu știu decât două versiuni principale: că suntem urmașii dacilor și ai romanilor într-un șir neîntrerupt al generațiilor, altoit, de la o vreme, și cu slavi; și că suntem imigrați de prin Balcani, aduși târziu de regii maghiari și ingrați cu aceștia, fiindcă ne-am tot înmulțit și am tot venit până le-am dizlocat stăpânirea asupra Transilvaniei, Parțiului (adică asupra teritoriilor de la vest de Apuseni).
La alții este mai simplu. Maghiarii au venit din stepe și nu contestă nici ei, nici terții acest lucru. Iar slavii de la sudul Dunării, precum și bulgarii – se știe bine când au migrat peste fluviu, cum s-au așezat în Imperiul Bizantin, cum și-au tăiat felii din acesta și cum s-au amestecat, slavizându-i și pe bulgarii turcici.
Nu aici este marele secret românesc, în pofida versiunilor concurente despre originile noastre. Rămâne o enigmă de ce nu ne-am resorbit în vreunul dintre popoarele celelalte; de ce ne-am încăpățânat să fim noi înșine, fie și purtând pe umeri juguri străine amar de secole, dar nepierzându-ne limba, obiceiurile și mai ales dâca, obstinația în a fi altminteri.
În materie de istorie: constructivist sau deconstructivist? Mythofil sau distrugător de mituri?
Sunt un urmaș demn de străbunul mitic Meșterul Manole (nu ignor că e un erou balcano-central-european, nu strict român; cu atât mai bine!): „Meșterii grăbea,/ Sfările-ntindea,/ Locul măsura,/ Șanțuri largi săpa/ Și mereu lucra,/ Zidul rădica,/ Dar orice lucra,/ Noaptea se surpa!/ A duoa zi iar,/ A tria zi iar,/ A patra zi iar/ Lucra în zadar!…“ Când construiesc, când deconstruiesc, apoi iar zidesc, și iar năruiesc… Așa este scenariul, așa se dovedește meseria… Când apare un nou izvor istoric, o nouă interpretare, totul se ia de la capăt. Sunt două dinamici complementare și, la drept vorbind, una fără alta nu pare să fie cu putință, pentru cine își respectă efortul de a reconstitui și de a înțelege. Corsi e ricorsi, cum zicea Giambattista Vico, în Știința nouă… Fluxuri și refluxuri…
Apropo: ce fel de istorie e aceasta care stă pe mituri? Vreau să spun: cât de adevărată?
Ar trebui să definim mai întâi adevărul, ca să știm despre ce vorbim. Dar eu te întreb: Enuma elish, străvechiul mit mesopotamian, este adevărat? Dar povestea lui Adam și Eva? (Nu ar trebui să o înlocuim sau măcar să o asortăm cu povestea străbunei noastre întru ADN Lucy?) Parabolele lui Isus sunt adevărate sau, pentru a le atesta indubitabil adevărul, ar trebui să le descoperim urmele arheologice? (Există, se știe, o excepțională arheologie biblică, iată o abordare științifică modernă indubitabilă!)
Chiar dacă am putea înlătura cu totul miturile din vechile anale și cronici, așadar din izvoarele narative care le-au consemnat, ba chiar și din documentele oficiale pe care aceste izvoare le-au alimentat (cazul lui Negru Vodă), nu cumva, vrând-nevrând, relatările istoricului aduc în prim-plan fapte dintre care unele se pretează mitificării, devenind noi legende? Câte dintre narațiunile despre Cuza Vodă, circulând în popor, sunt întemeiate științific? Nu cumva au ceva în comun cu poveștile despre Harun Al-Rașid și vizirul său Giafar străbătând nocturn Bagdadul deghizați, spre a verifica starea poporului? Dar decembrie 1989 – a scăpat de orice mitificare, știm cu precizie tot ce s-a petrecut atunci, la evenimentele la care am participat, destui dintre noi, personal (eu am făcut-o!)? Există mituri ale lui 1989? Putem spune cu exactitate adevărul despre acele clipe? Dar despre alegerile din finalul lui 2024 știm clar cum s-au petrecut lucrurile?…
Întrezăresc aici un câmp vast de posibilități pentru istoricii prezentului și pentru cei care vor veni.
Bătălii crâncene pe mitologia noastră, a românilor. De ce așa, în fond?
Nu sunt bătălii pe mitologie, ci pe predominanța propriului discurs. Cei care s-au obișnuit să dea tonul nu vor să piardă acest privilegiu. Primul contestatar al discursului oficial ceaușist – ajustat, de altfel, odată cu căderea în derizoriu a versiunii staliniste de interpretare a trecutului românesc (Barbu Câmpina ș.a.), după discursul istoriografic interbelic, într-o cheie nu patriotică, cât naționalistă –, a fost Lucian Boia, întâmpinat cu invective și hulă. Publicat la o editură particulară, în programul căreia ruptura de național-comunism și deschiderea către Europa era un punct de căpătâi, istoricul bucureștean punea în criză modelul perpetuat de tratatul elaborat sub coordonarea Academiei Române și sprijinit de Ion Iliescu. Dincolo de termenii istoriografici în care s-au poziționat participanții la ceea ce ar fi trebuit să fie o dezbatere se întrezăreau interesele și pozițiile de forță de dincolo de câmpul profesional propriu-zis. Factorul politic căuta să perpetueze un anume monopol asupra viziunii trecutului, în timp ce societatea civilă venea cu corecții importante.
Nimeni nu aruncă la ghenă mitologia noastră, dar nu toată lumea îi dă aceeași interpretare și nici nu o folosește în același fel.
Dar documentele? Mai ales acele documente despre origini. Ce ne spun? Până unde merg?
Dacă numim documente, cum face, de pildă, Mircea Eliade, toate lucrurile relevante pentru temă, atunci sunt de pomenit, în primul rând, vechile scrieri narative (anale și letopisețe, adică cronici) care ne consemnează originile. Cea mai citită cronică, până într-o vreme (acum s-a zis și cu asta, nimeni nu o mai reeditează și nimeni nu o mai include în programa școlară), este cea atribuită mult timp lui Grigore Ureche, de fapt o compilație după Urteche și alți autori aparținându-i enigmaticului Simion Dascălul. S-a păstrat în vreo 47 de copii manuscrise, iar ultima tentativă de ediție critică notabilă rămâne, deocamdată, cea a lui P.P. Panaitescu (dacă nu luăm seama și la încercarea lui Liviu Onu, fragmentară, și la cea a subsemnatului, neobservată din cauza numărului infim de exemplare în care a apărut). Ei bine, cărturar cu o conștiință critică modernă, dascălul Simion a inclus în primele pagini ale compilației lui, Letopisețul Țării Moldovei, vreo șapte versiuni asupra originilor țării sale, preluate din diferite surse: prin păstorii transhumanți, prin Dragoș Vodă, prin Ladislau regele Ungariei urmărindu-i pe tătari, prin Ețco prisăcarul de limbă rusă, prin genovezii care au ctitorit marile cetăți ale locului etc. În Țara Românească, Letopisețul Contacuzinesc reunește, la rândul lui, două legende diferite cu privire la întemeierea statului: cea a Basarabilor și cea a lui Negru Vodă.
Documentele de cancelarie sunt mult mai parcimonioase cu informația referitoare la aceste începuturi. Destul de târziu apar elemente care trimit la aceste vremuri, dar sunt laconice, lacunare, mai mult aluzive… De aceea, rămân un mare iubitor de narațiuni istorice de demult nedeclasându-le pe un loc secund în raport cu hrisoavele eliberate de domnitori pe seama beneficiarilor acestora.
Lucrezi de mult timp cu asemenea documente (să le spunem fondatoare?) – cu documente care nu au o cotă mare de celebritate. Cum se ajunge la ele, cum ai ajuns la ele? Știi cum se spune într-un film celebru: a fost întâmplare sau destin?
Când întâmplarea se repetă, când devine un punct al eternei reîntoarceri, când se transformă într-o permanență, ea capătă, s-ar putea spune, alura unui soi de destin. Cum lumea s-a obișnuit să vadă în oamenii de la Vest de Carpați niște inși înceți, dar tenace, care bătătoresc bine pământul înainte de a trece mai departe, s-ar putea ca acest fapt să mă definească temperamental și comportamental fără a fi chiar un destin. Nu că nu ar putea deveni astfel, în cele din urmă, dar este prematur să mă pronunț în această direcție. La urma urmei, de când tot frunzăresc cronicile, colecțiile edite de documente și studiile de specialitate nu au trecut, deocamdată, decât vreo 40 de ani…
Ce sunt „realitățile imaginate“ și, deopotrivă, ce sunt „ficțiunile adevărate“ – pentru istorici și pentru cei care sunt atinși de istoriile istoricilor?
Vrând să vorbesc despre trecutul imaginat de oamenii din trecut, așadar despre un trecut de gradul doi (cum îl vedea, de pildă, Ion Neculce, în sec. al XVIII-lea, pe Ștefan cel Mare, domnitor din sec. al XV-lea, deci cu trei secole mai timpuriu), despre „trecutul trecutului“ așa cum se reflectă el în sursele care ne-au rămas, am constatat că nivelul cunoașterii de atunci, concepțiile despre ceea ce fusese înainte se pretau, în parte, unor formule precum cele pomenite în întrebarea ta. Cum își imaginau oamenii realitățile din alte timpuri la sfârșitul Evului Mediu și mai apoi, la începutul modernității? Întrebarea se iscă de la sine când privim vechile fresce de pe fațadele unor mănăstiri faimoase, unde, alături de sfinți și figuri biblice înveșmântate în falduri antichizante, apar și ctitori îmbrăcați după moda timpului lor. Asemenea „inadvertențe“ dau seama despre elanurile și limitele unui imaginar istoric la cei care au pictat, dar și la comanditari ori la cei care au contemplat în acele vremuri asemenea fresce.
Pe de altă parte, ficțiunile adevărate sunt cele în care oamenii de odinioară credeau ca în niște adevăruri de necontestat. Să ne amintim, de pildă, de Esop și de Xantos, doi eroi de roman popular, înșiruiți alături de Platon, de Aristotel, de Pitagora în șirurile de înțelepți de pe zidurile unor mânăstiri și biserici din sec. al XVII-lea… Nimic deosebit, în esență, de turul ghidat din Verona, unde turiștii descoperă casa Julietei, eroină ficțională a britanicului William Shakespeare.
Pentru istoria și istoriografia despre țările române, unde se joacă meciul sau meciurile decisive în Evul Mediu?
În jungla unor procese greu, de nu cumva imposibil de reconstituit. Cum de românii nu au devenit pecenegi, uzi ori cumani? (Cui crede că asta s-a petrecut fiindcă la vremea dominației acestor populații de „cavaleri ai stepelor“ erau în altă parte, îi adresez întrebarea: de ce nu au devenit românii albanezi, greci, bulgari și sârbi în totalitate și fără drept de apel? De ce nu au devenit nici maghiari cu toții? Dar ruși, ruteni, poloni, cum de nu sunt?)
Cât de luminos pentru istoriografia noastră este acest personaj despre care scrii și tu în cartea ta recentă (Istoria istoriografiei Țării Românești între secolele XIII-XVIII): Negru Vodă? À propos: cuman, nu? De unde și gluma lui Neagu Djuvara: Editura Cumanitas?
Negru Vodă, mai apoi Radu Negru, este o ficțiune relativ târzie a istoriografiei sau o amintire simbolică, în bună măsură estompată la vremea menționării sale? Nu cred că Negru Vodă a fost fiul lui Tihomir, adică Basarab I. Tocomerius/ Tihomir nu era cuman, după toate semnele. Basarab I apare în documente ca ortodox.
Asta nu înseamnă că ar trebi să ne dezicem de cumani. Ei au jucat în trecutul nostru un rol pe care viitoarele cercetări îl vor preciza mai mult decât cele de până acum. De ce ne-ar deranja să îi numărăm și pe ei printre strămoșii noștri, cum au fost și printre cei ai bulgarilor și maghiarilor sau ai rușilor? Ce am pierde și ce am câștiga făcându-ne că parcă nici nu s-au intersectat cu noi?…
Te temi pentru viitorul istoriei? Ca disciplină și nu numai ca disciplină… Ca sursă de înțelepciune, să zicem așa…
Omul s-a născut ca homo historicus și așa va continua mereu, indiferent de forma pe care o va lua referirea sa la trecut (de la pictarea de episoade cinegetice pe pereți de peșteră la stick-uri cu memorie computerizată conținând biblioteci întregi). Simțul istoric, istoricitatea este o structură a umanului, parte din conștiința omului atât ca individ, cât și ca o colectivitate. Or, astfel stând lucrurile, disciplina istoriei nu poate dispărea vreodată.
Dacă inteligența omenească nu ne-a spus extrem de multe despre originile noastre, crezi că inteligența artificială o va face? Are șanse, premise să o facă?
Inteligența Artificială lucrează cu datele pe care i le punem noi la dispoziție. Le poate corobora, sistematiza, explora din diverse unghiuri, ajutându-ne cu scenarii alternative și cu analize cantitative și calitative. Nu cred însă că ea are, în astfel de probleme, ultimul cuvânt.
Ai scris deja marea ta carte de istoric? Sau încă o visezi, încă visezi la ea?
Rămâne mereu o surpriză, s-ar putea să nu aflăm niciodată care carte este socotită cea mai reprezentativă din zestrea unui autor. Din noianul de titluri care, nu știu cum, s-au adunat în decursul anilor, aș putea alege câteva în care mi se pare că am izbutit să pun mai mult și mai bine. Dar „marea carte“ este cu totul altceva. Nu cred că pot scrie o carte care să mă conțină cât mai aproape de integralitatea proiectelor mele.
În ce alt secol decât acesta i-ar fi plăcut să trăiască a) istoricului Ovidiu Pecican și b) scriitorului Ovidiu Pecican?
Pentru istoric aleg momentul prezent, când cercetarea medicală a făcut minuni, iar tehnologia muncii intelectuale a realizat salturi istorice uriașe, ajutând creativitatea să devină mai productivă. Scriitorului i-ar fi plăcut, probabil, mai mult epoca cruciadelor, a turnirelor, a Renașterii italiene și flamande, a muzicii baroce…
Încă ceva: istoria pe care o scrii, de care te ocupi, trece în literatura ta?
Am scris povești pentru copii după fragmente de cronică și am inventat povești despre care nu citisem nicăieri avându-l drept erou pe Matia Corvin, ba chiar și pe tatăl lui, Iancu de Hunedoara… Totuși, nu am pretins nicio clipă că acolo fac istorie, după cum nici în textele mele istorice nu pătrund povești pe care le „vând“ drept altceva.
