Odată ce ai deschis Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu – am în față cel de-al VIII-lea volum –, sesizezi numaidecât ceea ce îl diferențiază, insolitul său care face dificilă încadrarea în genul autobiografic, evidențiind accepția particulară pe care cunoscutul critic literar o conferă diaristicii. Jurnalul lui Grigurcu nu este situat în timp, nu scandează – prin succesiunea unor date, zile, întâmplări chiar – o viață în diacronia ei. Altfel spus, jurnalul nu reține ceva din biografia autorului, în această privință, discreția este totală, ci este mai degrabă biografia unei reflecții esențializate până la aforism, stilizate până la poem, relativizate până la eseu.
Jurnalul este prin excelență o expresie a intimității, a persoanei private, mai puțin a persoanei publice, chiar dacă o intersectează în cazul personalităților implicate în viața politică, care strânge toate impresiile unei/unor zile, fiind prin excelență „impresionist“, configurând dimensiunea considerabilă a anecdoticului unei existențe, acele mărunțișuri relevante, firimituri ale unui ansamblu irecuperabil. Nu este loc pentru mărunțișuri în Jurnalul de față, epurat de anecdotic, de accidental, de instantaneu, autorul său oferindu-se doar prin ceea ce gândește după ce a eliminat aproape orice reziduu de trivialitate circumstanțială, de aici și impresia de fildeș șlefuit, tot ceea ce a mai rămas din elefant.
Îi găsesc însă o ordine care corespunde spiritului autorului ei, și evident o structură în care gândul se așează cu pasiunea pentru esențial. Primatul aforismului sau a unei reflecții care îl curtează se face numaidecât remarcat. Câteva instanțe revin, A.E., Scriptor, precum și o temă recurentă, Senectute, care ocazionează reflecții în marginea ei. Este locul în care s-a instalat autorul, un loc simbolic al retrospecției dublată de introspecție. Jurnalul lui Grigurcu este indirect unul filozofic, dar nu al filozofului de profesie, ci al celui care gândește existența și prin ea umanitatea, în ipostazele ei emblematice, socialul fiind una dintre formele sale privilegiate. Inedit însă, mai ales prin ponderea pe care o ocupă, este citatul care desfășoară portativul unei diversități deconcertante de la reflecțiile unor scriitori, filozofi, savanți la decupajele articliere din „Dilema Veche“, „Historia“, și surprinzător, din „Formula As“, „Click“ sau pur și simplu de la „un post de radio“, „dintr-un film“ fără alte referințe, cu un efect ecou. Defilează prin fața noastră numele unor scriitori remarcabili, o listă în integralitatea ei ar fi fastidioasă, dar la întâmplare așez câteva aici: André Gide, Unamuno, Goethe, Vladimir Bukovski, Tolstoi, Thierry Wolton, Voltaire, Valéry, Robert Musil, Andrei Pleșu, Simone Weil, Camus, Blaga, Nietzsche, Seneca, Malraux, Ortega y Gasset ș.a.
În fapt, jurnalul lui Gheorghe Grigurcu este, parțial, unul de lectură, dar nu în sensul în care criticul literar citește și comentează pasager anumite cărți sau aspecte ale lor pe care le socotește relevante, ci prin felul în care decupează realmente fragmente asemenea unui colecționar alcătuind un colaj cu exponatele sale. Avem indicată sursa prin autor, nu și prin titlu sau prin numele revistei sau magazinului. Miza nu o reprezintă reconstituirea contextului, a întregului, ci relevanța fragmentului pentru ideea care se desprinde din el, astfel că jurnalul devine și o antologie personală de microtexte care l-au provocat pe diarist și care ni le propune atenției și evident reflecției noastre. Iată o astfel de reflecție a lui Blazac: „Omul superior își bate joc de cei care îl complimentează și le face uneori complimente celor de care, în adâncul inimii sale, își bate joc.“ Și chiar mai mult decât atât contează gestul de a le împărtăși cu noi încercând să realizeze nu o simplă recomandare, ci o comuniune de lectură: citind aceste fragmente ca pe o formă de subliniere într-un text a ceva ce îți atrage atenția, fixezi o clipă același tablou, explorezi același pasaj care l-a impresionat pe cititorul Gheorghe Grigurcu. Poate nu vei recupera niciodată întregul cărții din care a decupat jurnalistul, din ea îți va rămâne o microlectură care are valoarea instantaneului, a unui satori, a unei mici revelații, a unui înțeles, pe care cititorul-diarist îl partajează cu tine prin intermediul terțului inclus al autorului. În felul acesta subtil, autorul Jurnalului creează o intimitate aparte, cea a unui gând, a unui înțeles și chiar a unei emoții care ocazionează o întâlnire într-un loc care nu-i aparține, dar care-l conține, care te reține.
O altă parte a jurnalului îl are ca autor acolo unde reflecția ia forma condensată aforismului. În maniera nuanțat moralistă și subțire ironică a lui La Rouchefoucauld cu ceva din reflexele silogismelor amare ale lui Cioran, aforismele lui Gheorghe Grigurcu caută o înțelepciune la marginea contemplației unei lumi care se închide puțin câte puțin: „Trecutul oricum o certitudine. Să fie acesta motivul pentru care încercăm de atâtea ori a-l idealiza?“; „Aparența lipsei de sens ar putea fi mai provocatoare decât un sens explicit. Sensul e o limită, căutarea sa e libertate.“; „Unii sunt sclavi ai Neantului, alții oameni liberi întrucât nu-l percep.“ Această parte a Jurnalului lasă impresia unui autor care reține la finele unei vieți bogate doar esențele ei din care fac parte contradictoriul și paradoxul. În cadrul acestor reflecții-aforism avem o temă privilegiată, Senectutea, care orientează întreaga perspectivă. Iată câteva gânduri care poartă această etichetă: „Senectute. Viitorul apropiindu-se de trecut într-o indistincție salvatoare.“; „Senectute. Înaintarea ființei lăuntrice pe un pavaj lunecos“; „Senectute. Începe o nouă zi, când cea de față încă nu s-a terminat.“ Iar tema sau vocea intitulată „Scriptor“ aduce în discuție meseria sau, mai bine zis, vocația de scriitor cu universul ei constelat de atâtea tensiuni și inconsecvențe, trăiri și impresii amintindu-ne, încă o dată, profesiunea de credință a autorului acestui Jurnal.
Există în jurnal și un alt registru, unul reflexiv-poetic al unui alt tip de decantări proprii haiku-ului nu prin aceea că textul respectiv ar respecta formula binecunoscută, rigorile poemului japonez, ci pentru că este pătrunsă de spiritul lui. Și aici avem un Grigurcu inedit, pe care nu l-aș fi bănuit sub masca impenetrabilă, sobră a criticului literar, ca fiind un poet special și nici cu dorința de a se reprezenta astfel. Este ceea ce Laurent Jenny în Viața estetică. Staze și flux numește „moment poetic“ care poate fi preexistent poemului fără a-i fi repatriat, rămânând în afara lui ca o efemeridă sau se poate regăsi în proza propriu-zisă sau în proza oricărei existențe. Multe din aceste impresii care au ceva din eleganța observațională a unei nuanțe proprii eseului sau ceva din vibrația poeticului, alcătuiesc o maree sensibilă în acest jurnal: „Lângă minuscula biserică de țară, un copac cu o coroană imensă precum o cupolă fantomatică“; „Un simțământ al unei mari iubiri neîmplinite care se poate contura aidoma unui tablou, a unei statui, dobândind cu timpul o imagine simbolică. “; „Imboldul matinal de a scrie aidoma ușoarei mișcări a unei perdele la adierea aerului, la fereastra deschisă într-o impecabilă zi de vară.“, „Rugina trivială, ultima unei bucăți de metal azvârlite cât acolo, rugina autumnală a vegetației, reverie a finalului cu aerul de-a se prelungi în fantasmă.“
Dar, prin ricoșeu, prozaicul oferă substanța de contrast menită să constituie antidotul contra melancoliei, dar și acel gust acidulat al sarcasmului pe care observarea atentă a socialului cu derapajele și abnormalul său îl produce. Aici intervin decupajele din revista „As“, „Asul verde“ sau din „Click“, ca o colecție de anecdotic care rețin prin grotesc, burlesc, absurd sau printr-un fel de prostie savantă demnă de Bouvard și Pecuchet, relevante prin expresivitatea lor involuntară, cum sunt rețetele dietologice de viață lungă, formulele de prosperitate avansate ca panaceu și metafizico-prosto-tontologiile candide care alimen tează spiritualitatea glossy și agenda intelectuală habarnismului de pretutindeni. Nota bene: extrasele din „Dilema Veche“ sunt deja filtrate de spiritul autorilor prestigioasei reviste. Intercalarea acestor registre dă un farmec aparte Jurnalului, precum dispunerea culorilor într-un curcubeu, iar autorul le așază în așa fel încât să rezoneze și să se ciocnească deopotrivă realizând tensiunea între comedia vieții și melancolia ei.
Rațiunea mărturisirii transpare într-o mică sentență a cărei profunzime se lasă sondată nu doar cu gândul, ci și cu vârsta: „Jurnal, la senectute. Era o vreme în care trăiai pentru a mărturisi, acum mărturisești pentru a trăi.“ Scrisul, iată, este confesiunea, rațiunea ultimă a unei existențe dedicate lui.