Cel mai recent roman tradus în limba română al lui Evgheni Vodolazkin este, totodată, și cea mai recentă carte a reputatului scriitor rus.: Istoria Insulei (Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei“, în traducerea – exemplară – a doamnei Adriana Liciu). „Deopotrivă parabolă și meditație asupra timpului, noul roman al lui Evgheni Vodolazkin ne poartă prin mai multe secole de istorie a Insulei, o țară imaginară care stă sub semnul unei profeții misterioase“. Istoria Insulei este cartea care stă în centrul dialogului de față.
Cristian Pătrășconiu: Ce grad de rudenie există între Istoria Insulei și Laur?
Evgheni Vodolazkin: Sunt rude de gradul I. Desigur, sunt și diferite, pentru că subiectul nu este totul, iar înrudirea se observă tocmai la nivelul subiectului. Dar și structura și poetica acestor romane sunt complet diferite. Structura ține de acele specii literare medievale care sunt folosite: în cazul lui Laur este vorba de vieți ale sfinților, iar în Istoria Insulei – letopisețul. În ceea ce privește poetica, dacă în Laur am apelat la arhaisme, acum lucrez la nivelul intonației, și mi se pare o abordare mult mai nuanțată decât la nivelul lexicului.
Ați afirmat – recent – că în acest roman există și o anume filosofie “pentru a înțelege ceea ce se întîmplă cu noi“. Care sunt cele mai pregnante note ale acestei filosofii?
Nu mă consider un mare filosof, dar am unele idei care pot explica câte ceva din ceea ce se întâmplă. Eu am un punct de vedere personal asupra lucrurilor. Filosofia mea este personalismul creștin. Și, apropo, unii oameni formulează minunat această filosofie, de exemplu al 104-lea arhiepiscop de Canterbury, Rowan Williams. El, de asemenea, numește această poziție personalism creștin. Din punctul meu de vedere, individul este elementul definitoriu al istoriei. Totul pornește de la individ, de la conștiința sa personală. Și abia mai târziu putem vorbi despre fenomene sociale, statale, politice, de orice fel. Când încep să se producă războaie sau lovituri de stat, se observă o creștere a agresivității în sufletele oamenilor, pentru că agresivitatea, ca să-l citez pe Bulgakov, nu este o bătrână care zboară pe o coadă de mătură, ci este starea fiecărui suflet în parte, care se unește în acest sentiment cu alte suflete, ducând la asemenea evenimente istorice. Este important să avem cu toții grijă de sufletele noastre pentru a depăși această situație tensionată și neplăcută care domnește în lume.
Ce este Insula? Ce ați vrut să fie ea?
Cred că insula este o metaforă a civilizației europene, din care fac parte și Rusia, și SUA, și România cu toate țările europene. Desigur, în carte se pune accentul pe Rusia. În plus, deși în limba rusă cuvântul „insulă“ este de gen masculin, în limba română acesta este la feminin, ceea ce accentuează legătura cu Rusia. Dar totul pornește de la o istorie europeană și de la o încercare de a privi asupra lucrurilor dintr-o perspectivă europeană.
Cum ați locuit pe această Insulă? Dumneavoastră, creatorul ei de fapt…Și: cine populează insula aceasta?
Am locuit pe ea ca pe o insulă. Pentru că scriam romanul în timpul pandemiei. Scriam la casa de vacanță, lângă Petersburg, și mă simțeam în toate privințele ca pe o insulă. În privința locuitorilor ei… În primul rând este o insulă care se numește „Insula“, acolo curge un râu numit „Râu“ și se înalță un munte numit „Munte“. Romanul nu duce lipsă de generalizări. Și apar 2 personaje foarte importante, care au 347 de ani fiecare. Din perspectivă biblică – o vârstă modestă, dar din cea contemporană – foarte respectabilă. Și eroina spune că până pe la 150 de ani se jena de vârsta sa, dar apoi a renunțat. Această mișcare spre eternitate le este dată acestor doi oameni evlavioși, am putea spune chiar sfinți. La fel ca în Laur, nu mă tem de patos. Mai precis, mă jenez de el, și de aceea îl contrabalansez cu umor, dar despre unele lucruri se poate vorbi cu patos fără să-ți fie jenă de asta. Printre ele – bunătatea omenească, dragostea, dorința de a ajuta. Cei doi eroi sunt descriși în tradiție hagiografică, dar și cu o mare doză de umor.
În timpul căruia dintre romanele dumneavoastră ați fi vrut să trăiți, domnule Vodolazkin? Într-un timp diferit de cel în care trăiți acum.
Aș alege perioada în care are loc acțiunea din romanul Brisbane sau din Aviatorul. Pentru că cel mai mult îmi place și mă interesează timpul nostru. Iar „delegațiile“ în alte epoci sunt pentru mine doar un mijloc suplimentar de a înțelege propriul meu timp. Aș adăuga că pentru mine e foarte important momentul nașterii. Luați omul: este liber. E liber să aleagă și poate alege aproape orice, cu excepția epocii când s-a născut. În această ecuație a vieții, momentul nașterii este un dat și asta nu e întâmplător. Și locul poate fi important, dar în cazul de față important este timpul. De aceea e atât de greu să îți imaginezi – și probabil subiectul abordat în Aviatorul este unul foarte tragic – ce înseamnă să pierzi un timp și să te muți într-altul. Este o pedeapsă cruntă care duce la pierderea tuturor legăturilor, a iubirilor, a relațiilor. De aceea, nu m-aș muta într-un alt timp nici măcar pentru o vreme, ci aș rămâne în al meu, în care mă simt foarte confortabil.
Dar ce ne dă timpul din vechime? Mai precis: ce ne dă înțelegerea felului în care era organizat acel timp?
În legătură și cu întrebarea precedentă, aș cita din poetul nostru deja clasic, Aleksandru Kușner: „Epoca nu ți-o alegi, în ea trăiești și mori“. Mi se pare o poziție principială. În ce privește „mutatul“ într-un alt timp, eu am călătorit în epoci a căror experiență nu a fost negativă, care să mă facă la întoarcere să exclam „Ah, ce bine e acum!“. Cunoscând bine Evul Mediu, am descoperit în el experiențe pozitive: gândurile despre Dumnezeu, despre sensul vieții, iubirea veșnică și alte lucruri despre care oamenii se jenează să vorbească în zilele noastre erau acolo în centrul atenției și aceste cuvinte nu erau fraze goale, ci pline de simțământ. Și oamenii erau atunci puțin diferiți. Cum a spus cândva Berdiaev, aveau o individualitate mai puțin pronunțată, dar aveau personalități mai puternice. Acestea sunt lucruri care ne lipsesc și aș pune în valiză toate fenomenele descrise și aș aduce-o să o deschid aici, ceea ce am și făcut când am scris Laur și, într-o măsură, Istoria Insulei. M-aș duce într-un timp pe care îl studiez de multă vreme, pe care îl cunosc bine, și care poate să îmi comunice ceva important pentru contemporanii mei, ceva care poate să ne facă mai buni.
Cum ne învață Istoria Insulei, „Istoria Insulei“ dumneavoastră că trecutul nu este o povară?
Într-adevăr, trecutul nu reprezintă o povară pentru că trecutul este experiență concentrată. Într-un sens, experiența este o altă denumire a timpului. În multe privințe timpul este experiență. Experiența sunt evenimentele care s-au petrecut și pe care le-am conștientizat. Evenimentele neconștientizate nu devin experiență. Există oameni care tot timpul calcă în aceleași străchini. Unii chiar o fac cu o constanță de admirat. Asta se întâmplă atunci când timpul nu a devenit experiență. Dar când omul învață și nu mai repetă greșelile trecutului – el a acumulat experiență. Fără trecut nu poate exista experiență. Exagerând puțin, aș spune chiar: „Ce avem în afară de istorie? Cu siguranță nimic!“. Tot ce ne rămâne de la generațiile trecute este istoria. De aceea trebuie să fim atenți la istorie, și să o tratăm cu dragoste.
Există o anume intonație medievală a cărții dvs. De ce a trebuit să mergeți atât de departe, atât de în spate pentru a alege acest sound, această muzică?
Am să citez dintr-un alt mare poet de-al nostru, Esenin, „Lucrurile mari se văd de la distanță“. Lucrul mare în cazul de față nu e Evul Mediu, ci timpul nostru. Și pentru a-l vedea plenar trebuie să te îndepărtezi de el. Trebuie să-ți iei elan pentru a pătrunde în timpul nostru. Evul Mediu este un punct foarte avantajos, pentru că se află complet în afara timpului nostru. După cum spune Bahtin, este un punct „nedefinit“. Și din această perspectivă, contemporaneitatea este perfect vizibilă, pentru că Evul Mediu nu este doar în afara epocii noastre concrete, dar și a Modernității în ansamblul ei. Așa că i-aș îndemna pe cei care vor să înțeleagă contemporaneitatea – sub orice aspect al ei – să înceapă cu Evul Mediu.
Am greși dacă am spune că, odată cu acest exercițiu admirabil de stil pe care l-ați dezvoltat în acest roman, ați limpezit și vinul bun al cronicilor și al letopisețelor împreună cu care ați stat ani de zile?
Poate că da, poate că așa stau lucrurile. Eu sper că da. Poate că aș fi limpezit nu doar stilul cronicilor, nu doar structura lor foarte interesantă, ci aș fi decantat în primul rând felul lor de a privi lumea. Pentru că istoria contemporană este părtinitoare – adjectiv derivat de la cuvântul „parte“. Este o istorie a unei singure părți. Orice istorie e scrisă de pe poziția unei societăți, a unui popor, a unui stat. Istoria asta este mereu părtinitoare. Este ca o privire aruncată în lateral. Eu trăiesc în Rusia, scriu istoria întregii lumi, dar perspectiva e rusească. Dumneavoastră trăiți în România, scrieți o istorie a lumii, dar perspectiva e românească. Și în orice țară perspectiva este „din lateral“. În Evul Mediu, perspectiva era „de sus“, ca și cum lumea era văzută de Dumnezeu. Voi aduce un exemplu pentru a fi mai clar. Cronica medievală bizantină a lui Gheorghe Amartolos, care a fost tradusă în Rusia Kieveană, povestește cum rușii, încă înainte de creștinare, în sec. al IX-lea, au cucerit Constantinopolul și au comis multe fărădelegi, omorau populația locală… Iar apoi cronicarul rus Nestor a inclus acest fragment de cronică bizantină în letopisețul său. Nestor ar fi putut să redacteze informația, pentru că perspectiva bizantină putea să difere de cea rusească, dar nu a făcut asta, a lăsat fragmentul integral pentru că avea aceeași perspectivă creștină asupra lucrurilor ca și cronicarul bizantin. Ceea ce au făcut rușii acolo era greșit, și din acest punct de vedere el este solidar cu cronicarul bizantin. Acesta e un exemplu tipic de perspectivă „de sus“ asupra istoriei, de perspectivă universalistă asupra istoriei și tocmai o astfel de perspectivă poate să aducă claritate în experiența istorică a oamenilor. În timp ce perspectiva „din lateral“ care domnește pretutindeni în lume nu poate duce la o înțelegere profundă. Ea poate fi folosită doar în scopuri de propagandă, rezolvarea unor obiective politice de moment. Romanul meu Istoria Insulei este, în parte, și o polemică cu acest tip contemporan de a înțelege istoria.
Este aceasta o carte (și) a înțelepciunii, deci, cum se spune în Biblie, este și o carte a tristeții?
Solomon spunea că acolo unde este multă înțelepciune este și multă tristețe. Nefiind un om fundamental trist, probabil nu am destulă înțelepciune. Și asta e o fericire, pentru că omul cu adevărat înțelept nu poate să trăiască în lume. Înțelepciunea din romanele mele, în particular din Istoria Insulei, vine din vechime. Am ajuns la un moment dat la concluzia, și asta e o abordare medievală, că trebuie să încerci să spui lucruri utile, importante, iar dacă vezi că cineva a spus mai bine decât tine – atunci mai bine dă-te deoparte și lasă-i pe oameni să-l asculte pe cel care vorbește mai bine. Într-un anumit sens, eu mă dau deoparte, lăsându-l pe cititor să asculte vocea Evului Mediu. La urma urmelor, totul pe lume s-a spus deja. Îmi amintesc o anecdotă destul de tristă despre un compozitor, care a spus: „Când aveam 16 ani, spuneam Eu! Când am împlinit 25, spuneam Eu și Mozart. La 35, spuneam Mozart și Eu. Iar acum, când am 60, spun doar Mozart“.
Suntem insule? Sunteți (și) o insulă?
Da. Mi se pare că această metaforă mi se aplică foarte bine. Pentru că prețuiesc independența, o anumită îndepărtare de continent și faptul de a fi înconjurat de ape. Și mai mult decât atât, locuiesc la Petersburg, un oraș construit pe insule. Petersburghezii, ca populație insulară, au un caracter aparte, o anumită independență. Dar în același timp, eu sunt atent ca pe insula mea să fie în permanență deschis portul, ca să poți oricând să pleci sau să primești pe cineva. Dar în linii mari, oamenii au nevoie de granițe. La începutul pandemiei m-a uimit faptul că ea a coincis cu momentul când globalizarea și-a atins, aparent, limitele prin unificarea culturilor, a civilizației în ansamblul ei. Și tocmai pandemia ne-a amintit de granițele dintre culturi, dintre state.
Pe de altă parte, conceptul de graniță, care este central pentru evenimentele de astăzi – mă refer la pandemie, care impune granițe oamenilor, culturilor, civilizațiilor – poate să pară un lucru rău. Rău e când granița e de netrecut. Dar de fapt, granițele nu doar despart, dar și unesc pentru că o graniță nu poate să treacă decât între două lucruri apropiate.
Ultima întrebare este despre ceea ce am putea numi „starea civil-literară“ a dumneavoastră. Cândva spuneați despre știință și literatură în felul următor: că știința vă este o soție și că literatura vă este o amantă. Ulterior, literatura, ați menționat explicit chiar dumneavoastră într-o intervenție publică din Rusia, literatura v-a devenit soție. Vreau numai să verific, cum spuneam, starea civil-literară: mențineți această condiție, da?
Literatura este acea amantă care a devenit soție. Și nu mai e nimic de făcut cu asta. Eu continui să mă ocup de știință. Recent, împreună cu colegii din Germania, am publicat două volume imense cu cronici rusești, fiecare a câte 800 de pagini. Dar cred că asta va fi ultima performanță herculeană pentru mine. Nici forțele, nici timpul nu-mi permit să mă mai ocup de știință atât de mult. Desigur, acum pe primul plan trec literatura și interesele conexe. De exemplu, acum, în colaborare cu colegii de la Moscova, lucrez la scenariul filmului Aviatorul. Scenariul nu va fi doar o transpunere a romanului în limbaj cinematografic, ci o dezvoltare a lui, și asta mă preocupă și mă interesează cel mai mult în acest moment.
Notă:
România literară și autorul acestui dialog aduc mulțumiri speciale doamnelor Denisa Comănescu și Ioana Iancu, precum și domnului Anton Breiner (cel care a asigurat oficiile de traducător), fără ajutorul foarte important al cărora acest interviu nu ar fi fost posibil.
Autorul despre cartea sa
„Istoria Insulei este o încercare de a crea un model în mic al civilizației europene, în care toate procesele istorice se văd ca-n palmă. Într-o oarecare măsură este o continuare a romanului Laur, o nouă tentativă de a pune față în față două lumi – Evul Mediu și contemporaneitatea. În fond, epoca modernă poate fi descrisă prin două metode: să povestești ce are, ce-i este propriu, sau să povestești ce-i lipsește. Exact asta încerc să fac, propunând o optică triplă: cititorul află despre unele și aceleași evenimente din gura unui cronicar medieval, din comentariile unor contemporani despre cronică, și toate acestea trec prin filtrul artei: un regizor francez face un film despre istoria Insulei. Am vrut să creez un efect stereo, care coincide în mare parte cu punctul meu de vedere.“
EVGHENI VODOLAZKIN
