Anul acesta se fac 140 de ani de la nașterea lui. Festivalul ce îi poartă numele amintește de această aniversare. Mereu mă gîndesc că Festivalul i-l datorăm, de fapt, lui Yehudi Menuhin. El l-a gîndit, l-a inițiat, s-a implicat direct. Discipolul care nu a știut, toată viața, cum să-și exprime, sub toate formele posibile și imposibile, recunoștința că George Enescu l-a primit la Vila Luminiș. Ca să-i dea lecții, să-l formeze, să-l inițieze în arta și în filosofia muzicii. A universurilor. Venise cu mama lui și au locuit la Sinaia, undeva vis-à-vis de Parc. Casa este prăpădită rău, tot mai rău, am revăzut-o săptămîna trecută, dar are o placă unde rămîne scris anul în care Yehudi Menuhin a stat acolo, ca să meargă zilnic la cel ce îi va fi MENTOR. Pînă la sfîrșit. Un copil de opt ani, nici astăzi nu știu dacă venea de la New York, dar așa cred, se ducea zilnic, cu mama lui, la Cumpătu. Maestrul acceptase să-i dea lecții. Totul era normal atunci. Astăzi, mi se pare halucinant. Dimensiunea acestei povești nu este una obișnuită. Pentru Menuhin a fost întîlnirea vieții. Revelația. Umană și profesională. Sînt destui cei care își evocă sau invocă Maeștrii. Am fost preocupată de relația maestru-discipol. Am citit mult, am cercetat în multe domenii, nu doar ale artei. Foarte, foarte rar veți descoperi profunzimea și anvergura a ceea ce a fost între Enescu și Menuhin, și mult după moartea acestuia. A tipului de recunoștință. Cu cît citești mai mult despre asta, crește nu doar fascinația, dar și uluiala. Valoarea geniului lui George Enescu se reflectă și în tot ce a făcut, zeci de ani, Menuhin ca să arate concret și în mii de feluri sensul fundamental al întîlnirii lor. Enescu și Maruca Cantacuzino au scos tineri muzicieni din țară, au salvat tineri violoniști evrei și toată filiera era pusă la punct împreună cu Menuhin. Banii de călătorie, biletele de tren, oamenii de legătură de la trecerea prin vămi și frontiere, cei care îi așteptau să-i conducă mai departe, erau plătiți de Enescu și Maruca. Peste graniță, prelua Menuhin. Și organizatoric, și financiar. Pe unii i-a scos din Europa, în America, pe alții i-a găzduit, le-a plătit studiile în diferite școli mari de pe continent și i-a promovat în concursuri sau în alte locuri esențiale pentru o carieră. Și pentru viață. Doar fiindcă rugămintea venea de la Maestrul său. Nimic nu era simplu imediat după război. Viața însăși era ruleta rusească. Valorile culturii mondiale contau ENORM. Îmi este tot mai limpede. Dureros de limpede. Infinit mai mult decît astăzi. Distanța este astronomică. Cînd spun „astăzi“, numesc prezentul ingrat. Și pandemia. Oameni de cultură de cea mai înaltă altitudine de peste tot de pe acest pămînt au vorbit despre dezastrul anulării culturii în acest an nenorocit. Despre pericolul IRECUPERABIL pe termen lung pe care l-a instalat absența culturii. Prelungirea acestei aberații. Închiderea oricărei instituții de cultură. Suspendarea spectacolelor de teatru, de muzică, de operă, de dans, a festivalurilor, a expozițiilor. A tot. Cultura de pe mapamond a fost exilată. Habar n-am unde. În amintiri. Bune și alea. Pentru cine le are. Pentru cine a știut să le conserve. Să le depoziteze. Să le îngrijească. Să le ocrotească. Am făcut asta. Fără strategie. Nici măcar nu sînt sigură că am făcut-o conștientă neapărat atîția ani și ani. Mă gîndeam că la bătrînețe, dacă voi apuca vreun loc pe la vreun azil de doi lei, amintirile mă vor salva. De la umilință. De la neputință. Pentru mine, în 2020, bătrînețea a sosit.
Săptămîna trecută a început Concursul „George Enescu“. Secțiunea violoncel, vioară, pian. Concurenții cîntă pe scena Ateneului, juriul și ceva spectatori, cîți sînt permiși, în sală.
S-au deschis teatrele. Mi-am cumpărat bilete. Am să vă împărtășesc, iar, ce văd, ce simt. Primele seri m-am temut să mă bucur. Să scot un sunet. Să zîmbesc. Să orice. La sfîrșit, m-am auzit strigînd „BRAVOOOOOOO!“. Și nu mă mai opresc. De cîteva zilele, zorii mă prind cu ochii deschiși și îmi aud, în gînd strigătul: Bravoooooo… Și tot mi-e frică… poate că de asta nu mă mai dau pe mîna nimănui…
Cum ajungi în Cumpătu-Sinaia, urci puțin și, la prima bifurcație, apuci drumul la stînga. Mergi o aruncătură de băț, apoi cobori, lin, tot spre stînga și, deja o zărești printre arborii umbroși: Vila „Luminiș“, casa lui George Enescu. Cu proporții dumnezeiești, solemnă, izbitor de imaculată de la albul varului, îndulcită de liniile curbe, casa aceasta este, încă, plină de mister, de necunoscut. I-am dat ocol pe vremea copilăriei și adolescenței mele, atunci cînd, deși donată statului român în 1946 de însuși Maestrul, nu era pusă la dispoziția vizitatorilor, nu era introdusă în circuitul turistic. Deși Castelul Peleș s-a vizitat o bună bucată de timp, și azi mai aud tîrșîitul pașilor în papuci de postav pe culoarele Castelului și ale memoriei mele, casa lui Enescu nu a fost pusă la dispoziția marelui public. Decît acum, foarte tîrziu, în 1995. Întotdeauna am văzut-o doar din două unghiuri: profilul față-stînga, atît cît se putea descoperi de pe aleea ce coboară către intrare, și de pe drumul forestier către Zamora, ce însoțește calea ferată. Acolo se ivește semeață, la buza rîpei, cu turnul rotund înțepînd pădurea, scăldînd în lumină desișul frunzelor de foioase și negurimea brazilor. Înainte de 1989, lumea șoptea prin Cumpătu tot felul despre această vilă și numai cîțiva bătrîni localnici nu se sfiau să mai povestească cîte ceva despre „Maestru“. Întîmplarea face să-i cunosc pe descendenții familiei de la care Enescu a cumpărat terenul, onorabili medici iubitori ai profesiunii. Domeniile se învecinează, iar armonia locului acesta discret, ascuns în pădure, ferit de ochii curioșilor, vorbește despre unitatea aceleiași bucăți de pămînt. Într-o seară de vară am stat în marchiza doctorilor și, într-o liniște binecuvîntată, am ascultat povești încă de la începutul casei, atunci cînd Enescu, în 1923, întors din extarordinarul turneu din America, a cumpărat terenul de la un preot, străbunicul gazdei mele, angajîndu-se să-I construiască, în suma convenită, o casă. Ea există și tocmai în ea îl pomenim și noi pe Enescu, privind spre locuința sa. Vila a fost construită, după planurile făcute de însuși Maestrul, de către arhitectul Radu Octavian Dudescu, se pare între 1923 și 1926-1927. Este ridicată în stilul neoclasic românesc, fațada fiind inspirată de modelul curților fortificate ale secolului al optsprezecelea, cu o terasă odihnitoare în stil brîncovenesc la etaj și cu un turn, foișor, din care măreția Bucegilor se predă, toată, privitorului. Albul varului îi dă o strălucire aparte, noblețe și rafinament, un soi de dulce austeritate. Enescu a venit aici timp de douăzeci de ani, pînă în 1946 cînd a plecat definitiv în Franța. Și tinerețea l-a legat de Sinaia, desele invitații la Castel, concertele susținute la Peleș sub protecția directă a Reginei Elisabeta , Carmen Sylva. La „Luminiș“, în anul 1927, Yehudi Menuhin a luat lecții de vioară timp de două luni cu George Enescu. „Mi-a aprins imaginația, dăruindu-mi calitatea divinatoare, care a fost întotdeauna a sa, deschizîndu-mi astfel o perspectivă în tumultul și măreția lui Bach. Enescu va rămîne pentru mine absolutul prin care eu judec pe alții“, spunea Lordul Menuhin of Stoke d’Abernon despre mentorul său.
În apropierea datei de 18 august, cînd se împlineau șase ani de la dispariția lui Iosif Sava, am vorbit cu doamna Marghit Sava. Nu doar pentru că știam cît de greu îi este, în fiecare zi și în fiecare noaptea. Domnia sa mi-a spus că Marin Cazacu, marele nostru violoncelist, întors de la Paris, organizează un mic festival Enescu la Vila „Luminiș“. Așa am aflat că festivalul „Enescu și muzica lumii“ a ajuns la ediția a cincea, că există, cu alte cuvinte, o tradiție, că vin la Sinaia muzicieni mari și, deopotrivă, tineri valoroși, că poți asculta Bach, Schubert, Brahms, Mozart și Enescu chiar în casa sa. Am profitat din plin de întîmplarea asta și mărturisesc că și astăzi mi se pare formidabil, la limita cu ficțiunea, că am ascultat muzică de coarde și am privit, în același timp, șemineul și sobele de teracotă date cu var, mi-am plimbat privirea pe mobilierul românesc, oriental sau Biedermeier, am admirat pianul Ibach, porțelanurile, colecția de ceramică veche de Korund, armonia cu proporții pline de echilibru.
Amm ascultat-o atunci pe tînăra violoncelistă Olga Mănescu, studenta lui Marin Cazacu – acum, un nume – cîntînd Suita a III-a în do major de Johann Sebastian Bach, Suita solo de Gaspar Cassado și Sonata solo de Paul Hindemith. Băiatul meu, azi pianist, era marcat absolut de faptul că este în casa lui Enescu pe care, datorită faptului că a fost la cîteva concerte din marele Festival de la București, avea sentimentul că îl cunoaște cumva personal, că se cunosc și sînt prieteni. Straniu. În partea a doua, concertul a fost susținut de Cvartetul de coarde „Aria“, un ansamblu elvețian înființat în 1994, din care fac parte și doi muzicieni români, Adelina Oprean, vioara a doua, și Silvia Simionescu, violă. În program, Zimmerlin, Cvartet, și Schubert, Cvartetul în sol major. Nici nu pot să spun cum suna. Emoția serii a fost sporită de felul în care Marin Cazacu, amfitrionul, i-a introdus pe muzicieni. Ne-a spus să ne uităm atenți la vioara întîi, la simpaticul domn Thomas Furi. Îl vom recunoaște pe cel care l-a interpretat în filmul „Titanic“ pe șeful micii orchestre de pe vas. Care cîntă fără oprire, pînă la sfîrșit, dincolo de moarte parcă. Vă amintiți scena tulburătoare, nu? Eh, domnul Furi a fost la cîțiva centimetri de mine, în casa lui Enescu, făcînd parcă, în sunetele coardelor, să se amestece și mai tare realitatea și imaginarul, secolele, timpul, șansa și neșansa, miracolul muzicii și al vieții.
Seara, cînd am ajuns la hotel, băiatul meu oprea pe toată lumea și, fără să înțeleagă pînă la capăt ce spune, striga în gura mare: „Am fost pe Titanic la casa lui Enescu!“
P.S. Cînd veți citi aceste rînduri, Ștefan Cazacu a cîștigat, deja, Locul al treilea, secțiunea violoncel, Concursul „George Enescu“. Iar Valentin Șerban a intrat în finala secțiunii vioară. Săptămîna viitoare veți afla cine sînt toți cîștigătorii Concursului „George Enescu“ 2021. Veți citi și analiza lui Dumitru Avakian.