Apărut de curând, la Editura Spandugino, volumul Scrisori de dragoste și de război semnat de Pavlo și Viktoria Matiușa (împreună cu jurnalista franceză de origine vietnameză Doan Bui; traducere din franceză de Alina-Daniela Marinescu) – un cuplu ucrainean care și-a trimis epistole publice (publicate în presa franceză), în vremuri de război, fiindcă la începutul războiului Pavlo a decis să meargă pe front, iar Viktoria s-a refugiat la Paris, împreună cu cei patru copii ai lor. A rezultat un volum impresionant – intermediat de jurnalista Doan Bui, care i-a îndemnat să scrie aceste scrisori pentru a le publica în L’Obs – în care intimitatea de cuplu se dezvăluie privirilor publice tocmai pentru că e spulberată ea însăși de imixtiunea istoriei mari. Războiul forțează cuplul să se separe literalmente – unul din nenumăratele cazuri de acest fel –, și scoate la suprafață tensiunile care existau deja în interiorul lui. Istoria privată și istoria mare se amestecă astfel, iar epistolarul dă glas acestei drame familiale care însă, așa cum spune Ruxandra Cesereanu pe coperta a patra, e o mărturie a rezistenței prin credința în dragoste și în viață: „Viktoria și Pavlo construiesc un cuib al întregii lor vieți, derulate sub lupa războiului, iar acest cuib narativ îi adună statornic și îi face să fie supraviețuitori tenace. Epistolarul lor devine astfel o mărturie esențială despre cum timpurile atroce, războiul și criza în cuplu nu pot totuși distruge credința în dragoste, prietenie, solidaritate.“
Pavlo Matiușa este poet, prozator și traducător, are un doctorat în filologie și un masterat în administrarea afacerilor. La începutul invaziei rusești din 2022, s-a înrolat voluntar în Forțele armate ale Ucrainei. Tată a patru copii, nu a participat direct la confruntări, s-a aflat în spatele frontului unde s-a ocupat cu antrenarea tinerilor soldați care urmau să plece pe front. În felul acesta, poveștile de viață și moarte sunt consemnate indirect, ca derulate pe un ecran de film, dar cu atât mai cutremurătoare. Timp de un an nu și-a văzut familia, care a fost nevoită să se refugieze la Paris, unde cuplul avea legături de pe vremea când Pavlo absolvise acolo un masterat; Viktoria, la rândul ei, este interpretă de conferință și lucrează, în această calitate, pentru instituțiile Uniunii Europene (a trebuit, din acest motiv, să se deplaseze adesea la Bruxelles). Trebuie menționat că ea este și fondatoarea unei agenții literare care reprezintă autori din literatura ucraineană contemporană. Dar iată că literatura este brutal întreruptă de război – și totuși, schimbul acesta de scrisori publice – după un an în care Pavlo nu și-a văzut soția și copiii – echivalează cu o revanșă a puterii scrisului și textului de a umple golurile în cuplu, de a resuscita iubirea și rezistența la ororile războiului.
Dincolo de intimitatea vieții de cuplu și de familie, cei doi aduc în discuție – pentru publicul occidental – aspecte care țin de istoria și cultura poporului ucrainean, a cărui identitate a fost pusă în chestiune în mod sistematic de propaganda rusească, pe plan extern, dar și intern, pe vremea când făcea parte din Uniunea Sovietică. Iată un pasaj dintr-o scrisoare a Viktoriei: „Astăzi îmi dau seama cât de eficientă a fost propaganda rusă, în toți acești ani, chiar în toate aceste secole, atât de malefică încât continuă să influențeze spiritele, aici, în Europa de Vest, în Franța. Aud cuvinte de felul: «E complicat acest război, nu știm prea bine ce se întâmplă». Iar eu fierb în mine. Mă înfurii. Nu, nu este complicat, nu e nimic de discutat. Problema acestui război este clară ca lumina zilei. I-ați da o cameră din casa voastră așa-zisului vostru frate, dacă ar veni să vă dea afară? Dacă v-ar agresa? Nu, nu cred.“ Cât privește istoria și identitatea poporului ucrainean, Viktoria notează: „I-am reamintit (unui cunoscut francez, n.m.) că, dacă eu, ca toți ucrainenii, înțeleg limba rusă, rușii nu înțeleg limba ucraineană. De fapt, am fost obligați să învățăm limba rusă. Pentru că, de secole, rușii încearcă să ne șteargă identitatea. I-am povestit despre întemeierea Rusiei Kievene. La acea vreme, pe teritoriul actual al Rusiei nu erau decât mlaștini. (…) Și totuși, rușii pretind astăzi că Rusia Kieveană a fost leagănul imperiului lor. Rușii au vrut mereu să-și însușească istoria noastră, au rescris-o, ceea ce mă îngrozește. Acum fac exact același lucru, fără să fie pedepsiți.“ Metodele ex-sovietice de confiscare a identității popoarelor subjugate și de rescriere a istoriei acestora din perspectivă imperialistă ne sunt, de altfel, foarte cunoscute nouă, românilor, și în genere est-europenilor; tulburător e felul în care revin la suprafață după atâția ani de la căderea comunismului, așa cum tulburătoare e vocea Viktoriei pe parcursul epistolarului, evoluând de la furie și spaimă la grijă și tandrețe. Temându-se că în Europa o să apară „oboseala războiului“, detestând invadatorul, cu suferința unei mame smulse brutal din siguranța căminului, Viktoria își face griji pentru cei patru copii ai ei, care duc lipsa tatălui; în același timp, gândul la Pavlo, aflat în proximitatea frontului, e chinuitor și ar vrea să-l vadă întors acasă (atât de intens încât e hotărâtă să ceară divorțul dacă nu o face). „Acasă“ devine, în mod paradoxal, Parisul, unde se simte acum în siguranță (dar singură și deseori epuizată). Războiul, scrie ea, i-a răpit „posibilitatea de a se proiecta în viitor“, iar acest lucru este „cea mai grea povară“.
„Parisul, tu și copiii a devenit sinonim cu «acasă» – îi scrie, la rândul lui, Pavlo –, un concept puțin vag, pentru că nu mai știu foarte bine unde este casa mea… Poate pentru că acest război durează deja de atâta timp încât nu mai pot să te oblig să vorbești despre apartamentul nostru din Kiev, pe care l-am părăsit, ca fiind «acasă». Nu putem «fi acasă», «merge acasă» într-un loc pe care l-am părăsit de mult timp, nu?“ Plecat de un an și jumătate de acasă, timp în care nu și-a văzut crescând copiii ajunși la Paris (doar în fotografii și în spațiul virtual al online-ului), Pavlo se simte și el dezrădăcinat, la modul literal, dar nu numai: distanța fizică a adus cu ea și o îndepărtare confuză de propria familie, de propria soție, de propria lui viață din „trecut“ – o nouă mărturie a faptului că istoria mare poate marca destinele individuale fără drept de apel. Însă el e decis să-și reclădească viitorul alături de familie, fie și în termeni schimbați. Am putea spune că Pavlo își asumă, și în plan personal, o atitudine de rezistență și de reziliență (cu un termen foarte folosit azi, în vremuri de criză). Îi scrie soției sale despre front și despre moartea văzută cu ochii lui, despre tineri soldați și cunoscuți care au murit: „Astăzi am văzut chipul unui băiat mort, care a pierit pe front și al cărui cadavru a rămas acolo mai mult de zece zile. (…) Nu, nimic nu s-a schimbat de la Primul Război Mondial încoace. Nimic nu s-a schimbat de când oamenii au început să se omoare între ei. Acum acest băiat trăiește doar în amintirile noastre. Era un tânăr frumos, cu un zâmbet plăcut. A fost sărutat de soarele arzător, un sărut fierbinte, atât de sălbatic încât mi-a deformat imaginea pe care o păstram despre chipul său.“ Un pasaj impresionant, desprins parcă din poemul lui Rimbaud, Le dormeur du val. În apropierea morții, scrisul își recapătă puterea de rezistență și de păstrare a memoriei. Dintre scriitorii morți în timpul războiului sunt evocați Victoria Amelina, Volodymyr Vakulenko, Hlib Babich sau Ihor Mysiak, pe care îl reprezenta chiar agenția Viktoriei Matiușa.
În ciuda erei tehnologice în care trăim, pe front „nimic nu s-a schimbat“ în confruntarea directă cu moartea, războiul își etalează ororile dintotdeauna, din vremea celor două războaie mondiale ale secolului trecut, și de când „oamenii au început să se omoare între ei“. Aceste Scrisori de dragoste și de război reprezintă, în ultimă instanță, o pledoarie pentru iubire, pentru viață, pentru tandrețe, pentru tot ceea ce ne definește, în mod esențial, ca oameni.