În cadrul unei serii de autor, reeditarea romanului Urma de Adrian Alui Gheorghe îndeamnă cititorul de azi să descopere sau să redescopere o proză de atmosferă tragi-comică, o parodie crepusculară a universului concentraționar, scrisă alert, plină de tușe cinematografice, dar și parabolice.
Realismul magic, amintit pe ultima copertă și de către criticul Marius Miheț, devine catalizatorul unor situații, experiențe sau caractere umane, în care granița dintre realitate și ficțiune, dintre normalitate și nebunie devine tot mai fragilă. Câteva întâmplări stranii declanșează un mecanism al suspiciunii și al terorii, în care sunt angrenați atât deținuții temutei închisori de la Aiud, cât și comandanții, ofițerii, gardienii, cu nume pitorești: Cocoțoi, Mustea, Geangu, Șoavă, Gurii Lovin, etc. Ne aflăm la finalul anului 1960, în plină epocă a detențiilor comuniste, când un ofițer de serviciu descoperă, într-o dimineață, în zăpada din curtea închisorii, niște urme de pași care pleacă de la gardul clădirii și se îndreaptă spre pavilioanele unde se aflau celulele condamnaților.
Gravitatea situației face loc absurdului din momentul în care toată conducerea intră într-o stare de confuzie și de agitație, amuzantă și gravă, deopotrivă: ,,Nu, nu observaseră. Ei păzeau să nu fugă cineva din interior, din celule, nicidecum să nu intre cineva înăuntru, lucru cu care nu se mai confruntaseră niciodată.“ Din acele clipe, vor începe verificările amănunțite ale celulelor, ale deținuților, vor avea loc interogatorii și amenințări, până când epuizarea sau blazarea vor institui o atmosferă a confuziei și a derizoriului, în funcție de probele obținute în legătură cu apariția ori dispariția bruscă a urmelor respective.
Se va constitui o rețea a mărturiilor, încurcată, paradoxală, într-o derulare tensionată a secvențelor care se subînscriu ideii de amplificare a haosului evenimențial, de accelerare și hiperbolizare a răului: „Bulgărele de zăpadă o luase la vale… Ceangu îl chemă la el pe Mustea. Da, realitatea o luase razna. Da, la Centru se vorbește de cazul de la Aiud, de faptul că prin curte apar urme și nimeni nu observă mișcările… Da, vor fi urmări.“ Majoritatea deținuților interogați vor veni cu propriile relatări bazate pe fapte incredibile, petrecute mai ales în toiul nopților trecute, atunci când au zărit ființe sau entități de o anumită natură insolită. Din galeria nocturnă a vizitatorilor fac parte: Maica Domnului, un călugăr vraci sau o femeie care ar fi pătruns fantomatic în interiorul închisorii, vizitându-l pe de unul dintre deținuți.
În astfel de circumstanțe, în dialogul dintre comandantul Geangu și un alt deținut, martor al acestor situații halucinante, este reactivat un comic de limbaj, în care oralitatea neaoșă, funambulescă reușește, cumva, să detensioneze, să caricaturizeze spațiul carceral în care se aflau: „Adică mie îmi apar urme de pași prin curte și nu am murit cu niciun bandit de gât până acum?Adică mie îmi spune lumea că vă tolăniți cu nevestele prin patul poporului și nu am despicat pe niciunul? Zi-mi, tu-ți morții mă-tii, cum vine, bă, nevasta la tine în celulă noaptea? Călare pe mătură? Mă faci să cred în dracul, care nu există?“
Anumite personaje dețin arta obedienței fetide față de aparatul de stat, dublată de o inumanitate parcă lombroziană, trăsături care au caracterizat, de-a lungul istoriei comuniste, pe toți torționarii, acești hierofanți ai dezumanizării. Însă, prezența fantasticului, în miezul unei realități cenușii, deține rolul de a persifla răul, de a demitiza opresiunea, de a genera oarecum o anumită bonomie a rizibilului. Cu toate acestea, grotescul distruge noțiunea de personalitate, afirma Romul Munteanu, în cartea sa, Farsa tragică. Astfel, logica și limbajul asupritorului și al asupritului suferă fracturi și fisuri, iar omenescul din fiecare devine un amestec alienant de hilaritate și jovialitate, de precaritate și duplicitate. O lume în care absurdul kafkian se desfășoară în universurile regizorale ale lui Purcărete sau Kusturica.
Iar, spre final, într-o atmosferă bahică, gogoliană de-a dreptul, toți cei aflați în conducerea închisorii, alături de ordonanțe și de câțiva deținuți, organizează o chermeză, desfătându-se cu bucate sau băuturi a căror proveniență pare a fi una misterioasă, ireală. Când ebrietatea maleabilizează timpul și spațiul respectiv, își fac prezența în scenă alte două personaje, un gardian mort de ceva timp și un deținut, un iluzionist care se presupune că ar avea legătură cu urmele. Odată cu apariția acestora, realitatea se scufundă și mai mult în abisul fantasmelor și al confuziei.
Cartea aceasta, prin transfigurarea caricaturală a răului, se scrie într-o galerie nobilă a unei astfel de literaturi care, precum Sfântul Gheorghe în lupta cu balaurul, a înfruntat, prin spirit parodic și fler fantezist, o realitate istorică, infernală.