Un sentiment al ratării pare să fi dominat viaţa celui care a devenit Stendhal. Invocarea propriei posterităţi traducea insatisfacţia unei existenţe care nu se va fi implinit cu adevărat. Contemporan cu Balzac sau cu George Sand, Stendhal este, până la capăt, prizonier al tainei pe care o construieşte. Oglinda în care se priveşte are natura tulburată a unui poliedru în care totul se refractă. Limpezimea textului ascunde un geniu al explorării profunzimilor.
Un romantic?
Şi poate că înuşi romantisnul lui Stendhal este definit prin ambiguitatea sa originară. Cel care a purtat atâtea măşti a fost, în ceea ce are mai original şi neliniştitor, un romantic al marginii şi al îndoielii, unul care, în numele subtilităţii sobre, a refuzat elanul mesianic şi grandilocvent. Căci nimic nu este mai străin de Stendhal decât nemăsura demiurgică a lui Balzac sau ambiţia mesianică a lui Hugo. Stendhal este, în acest tablou de familie romantic, un chip care se ascunde în spatele altor chipuri.
Simplitatea stilului, ( cea atât de des evocată, ca un loc comun care scuteşte de efortul relecturii) nu face decât să adauge un alt strat de taină straturilor de paradox care îl definesc. Stilul lui Stendhal este, înainte de toate, un instrument de cunoaştere al sinelui şi al lumii. Opţiunea în favoarea unei scriituri ce reuneşte ironia şi pătrunderea abisală se naşte ca parte a unui efort tenace de individualizare. Simplitatea misterioasă a prozei sale este suprafaţa ce maschează un continent tulbure şi neliniştitor.
Şi chiar partea de operă aparent „minoră“ este dominată de acest gust straniu al paradoxului. Acolo unde atâţia romantici au fost seduşi de elanul germanic al largului, Stendhal a fost fidel iubirii pentru Italia. Dar Italia din cronicile sale nu are eleganţa senină a unui picturi mediocre. Nuvelele italiene ale lui Stendhal sunt un amestec de umbre şi de lumină, de mister şi de iraţional, de comentariu precis şi de pasiune suicidară. Italia lui Stendhal este un tărâm unde privirea ajunge spre a descoperi nuanţele tari de cruzime şi de iubire uitate de un prezent oarecare.
Fostul ofiţer din epoca lui Bonaparte devenit diplomat de rang secund se investeşte în acest miraj al Italiei, ca într-un vârtej sinestezic. Iar efectul pe care îl naşte scriitura din nuvele este unul hipnotic. Precizia de detalii transformă cronica realistă într-un vis cu ramificaţii de labirint. Se simte, în nuvelele sobre ale lui Stendhal, ceva din iraţionalitatea paginilor lui Heinrich von Kleist. Italia de „Renaştere“ este un teatru al umanităţii dezlănţuite. Bărbaţii şi femeile ei sunt locuiţi de un instinct al auto-devorării, unul care traversează secolele, ca parte dintr-o frescă. Între stareţa din Castro şi Vanina Vanini, puntea de timp intensifică pasiunea, până la paroxism.
Enigma este încrisă în acest cod genetic al operei lui Stendhal. Ca şi Pessoa, Stendhal a fost mai mult decât unul. Operele intime în care se priveşte cu curiozitatea unui „egotist“ au acelaşi aer neliniştitor. Cine se află în spatele celui care scrie? Este un chip omenesc sau o altă mască? Graniţa dintre Stendhal şi Henry Beyle sau Henry Brulard se şterge, sub efectul acestei lentile care transformă detalii şi timp.
Şi chiar şi acolo unde posteritatea îl preţuieşte, Stendhal se păstrează la fel de ambiguu şi de tainic. Recitirea sa expune acest nivel ambivalent şi tulbure al destinului. Şi tot ceea ce pare simplu şi precis se pierde în oglinda pe care Stendhal o mânuieşte, de dincolo de masca sa. Pentru cei ce azi, familiari cu absurdul, ultimul Julien Sorel are aerul lui Mersault din Străinul. Crima pentru care este condamnat nu este arivismul amoral, ci neapartenenţa la lumea din jurul său: personajul fascinat de Bonaparte alunecă, în final, în acest cerc al limpezirii stranii, ca şi cum totul ar fi fost în fine luminat de un alt sens.
Şi nu este şi Fabrice del Dongo prins în aceeaşi capcană enigmatică a destinului său? Tânărul care ajunge pe cânpul de bătălie de la Waterloo nu poate descoperi tiparul în ordinea de haos a istoriei care se naşte în faţa sa: paginile de încheiere ale Mănăstirii din Parma sunt fotografia tragică şi stranie a acestui drum care se sfârşeşte în moarte. Un roman neterminat, precum Lucien Leuwen“, este dominat de abrupta tranziţie a sorţii – parcursul personajului lui Stendhal se alcătuieşte din liniile unui traseu care pare impenetrabil.
Romanticul infidel, cu întreaga sa oroare de patetism sterp , imaginează o artă care poate cuprinde nu doar tulburarea de valuri a sinelui, ci şi tectonica istoriei. Cel care se vedea înţeles cu adevărat doar peste decenii nu se deschide decât ca parte a tainei. Aventura paginilor sale este istoria acestui eu care se rupe în zeci de fragmente, pentru a deveni una cu cosmosul de cuvinte în care se pierde, ca un epilog gravat în bazaltul frazelor sale.