Cu toții știm despre lunga poveste de dragoste dintre Shakespeare și cinema. Unii dintre cei mai bine cotați cineaști ai lumii au fost mereu obsedați să-l aducă pe marele dramaturg britanic pe ecran, realizând adaptări memorabile precum cele semnate de Orson Welles (Falstaff/Chimes at midnight, 1963), Franco Zefirelli (Romeo și Julieta, 1969), de Akira Kurosawa (Ran,după Regele Lear, 1991) sau de Kenneth Branagh (Hamlet, 1996). Și adaptările modernizatoare au fost apreciate, precum West Side Story, după Romeo și Julieta (de Robert Wise, 1961), My Own Private Idaho, după Henric al IV-lea (de Gus van Sant, 1991) ori Coriolan, după piesa cu același nume (de Ralph Fiennes, 2011). Și filmele în care Shakespeare este personaj s-au bucurat de interes și prețuire, mai ales oscarizatul Shakespeare in Love (1998) de John Madden.
Noul lungmetraj care este parțial inspirat de biografia dramaturgului, Hamnet (2025, de Chloe Zhao), umple acum săli bucureștene, presupun mai ales pentru efectul promoțional pe care-l au premiile. După un rezultat strălucit la Golden Globe Awards, unde a fost premiat și filmul, în categoria dramă, și actrița principală, Jessie Buckley pentru rol principal dramatic, au venit și cele opt nominalizări la Premiile Academiei Americane de Film, rezultatul votului fiind aflat la începutul lui martie. Totuși, aș spune că interesul special al premierei cinematografice vine și pentru că Shakespeare era european și, chiar în epoca globalizării, ni se accelerează puțin pulsul când unul „de-ai noștri“ e recunoscut și omagiat.
E foarte ciudat că proiectul adaptării cinematografice a romanului omonim semnat de Maggie Farrell a fost dus la capăt de chinezoaica Chloe Zhao, ce-i drept școlită în Anglia și SUA, și câștigând un Oscar cu al doilea său lungmetraj, Nomadland (2021). Deși cu șanse mari de a câștiga mai multe Oscaruri acum, fimul nou a avut parte de cronici mixte, și admirative, dar și critice, în care i s-a reproșat mai ales lipsa de subtilitate. Asta m-a făcut să recitesc un text al teoreticianului italian Gian Piero Brunetta (în „The History of Italian Cinema“) care analiza deosebirile dintre cinematograful european și cel american, afirmînd că „cinemaul european exprimă o dorință de realism expresiv si narativ“, în timp ce acela american cultivă evaziunea din realitate, fantasticul și aventura.
Se pare că Chloe Zhao a fost o studentă bună, a citit conștiincios părerile de acest fel și a realizat un lungmetraj marcat mai ales de voința de realism. Deși suntem avertizați dintru început că filmul va încerca să demonstreze cum pierderea fiului Hamnet , de 11 ani, a influențat scrierea tragediei Hamlet, observăm că pelicula nu merge pe cărările obișnuite ale biopicului, și pune în centrul evenimentelor nu pe Shakespeare, ci pe soția lui Agnes. Interpreta sa, Jessie Buckley (mai mare cu exact șase ani decât Paul Mescal, interpretul lui Shakespeare, ca în cazul cuplului real), este capabilă să transmită atât forța personajului, cât și ciudățeniile ei, de femeie care-și petrece mai tot timpul în pădure, cunoaște secretele vindecătoare ale unor plante „ca o vrăjitoare“, comentează cunoscuții, și îmblânzește un șoim. Diferența de maturizare dintre ea și romanticul ei soț, aflat la începutul nesigur al carierei sale, este marcată de filmul care o urmărește, deseori în prim plan pe Agnes. Vedem și episoadele în care ea naște cei trei copii, prima fiică în pădure și fără niciun ajutor, iar gemenii, băiatul și fiica, acasă, cu ajutorul mamei-soacre jucată de o altă distinsă actriță britanică, Emily Watson (remarcată de la începutul afirmării sale cu Breaking the Waves de Lars von Trier).
Nu numai momentul îmbolnăvirii copiilor de ciumă bubonică, al încercării ei disperate de a-i salva și moartea lui Hamnet provoacă discordie între cei doi soți. El își făcuse deja un obicei de a petrece mai mult timp la Londra, unde începea să-și vadă piesele montate la teatrul The Globe, familia rămânând în locuința de la Stratford on Avon, unde copiii pot respira un aer mai pur și se pot juca și în pădure.Cei care au reproșat filmului că nu e prea motivată plecarea lui Shakespeare la noroioasa Londră, nu înțeleg prea bine de ce e capabil un artist să-și vadă opera conștientizată. În plus, filmul oferă și explicația relației conflictuale cu propriul său tată, care îl numește deseori „un ratat“ și îl pocnește peste față în văzul lumii. Desigur, până într-o zi, probabil aceea în care el înțelege să-și apere demnitatea de mare artist, deja recunoscut. Există și o discuție între el și fiul său, în care-l sfătuiește să-l evite pe bunic, un machist obișnuit să-și impună voința prin forță.
Și, așa cum ne așteptam, în ultima parte a filmului vedem fragmente ale piesei Hamlet pusă în scenă la The Globe, autoarea având grijă să evidențieze arhitectura clădirii din lem, detalii din culise și să descrie publicul de atunci, foarte impresionat să asiste la trecerea dramaturgului de la comedii la tragedii. Iar interpretarea Fantomei, de chiar autorul piesei, este de asemenea descrisă atent, cu detalii privind machiajul grosolan la care recurge el.
Sigur că filmul nu e un curs despre teatrul elizabethan. El descrie epoca shakespeariană ca pe una întunecată, plină de lipsuri, în care ficțiunea teatrală aducea cu adevărat bucurii și plăcere privitorului.
Chiar și cei care au criticat filmul, acuzându-l în principal de „feminism exagerat“, nu pot să nu recunoască expresivitatea imaginilor, mai ales ale celor filmate în natură, de operatorul polonez Lukasz Zál. Ori calitatea decorurilor și a costumelor, realizate după o minuțioasă documentare privind epoca. Muzica lui Max Richter este foarte discretă, neurmărind să provoace mari dezlănțuiri emoționale. Și, desigur, nu în ultimul rând, ar trebui remarcat prestigiul numelor care semnează la capitolul Producție: Steven Spielberg și Sam Mendes.
Sigur că filmul este unul „special“, la jumătatea drumului dintre profilul eurpean și cel american definit de Brunetta. Să mai luăm în calcul și imixtiunea asiatică, influența – recunoscută de autoare – a poeticului cinema al lui Wong Kar Wai. Revin la presupunerea că destinul filmului depinde mult și de rezultatele la Oscar. Deja există păreri care regretă că Paul Mescal nu a fost nominalizat pentru acest rol, deși el a câștigat altă dată un Glob de Aur. Poate că 2026 va deveni anul său grație filmului dedicat trupei Beatles, care începe să se realizeze în acest an, unde el îl joacă pe Paul McCartney. Cine știe, poate șansele carierei sale țin de interpretarea altor celebrități. Iar în cazul lui Jessie Buckley majoritatea pariurilor o dau câștigătoare. Recunosc, mi-a făcut plăcere să văd filmul într-o sală plină.