Mi-am reamintit despre obiceiul băutului cafelei cu coniac vizionând, la cinematecă, filmele franțuzești din anii ’60–’70. În lumina ușor gălbuie a peliculelor vechi, gestul acesta apărea adesea repetat, firesc, aproape ritualic: o ceașcă mică, o sticlă elegantă de coniac, o tăcere densă și o privire ușor obosită, dar sigură pe sine. Era un gest care nu avea nevoie de explicații, un semn al lucidității rafinate, al acelui tip de melancolie discretă pe care doar francezii știu să o transforme în stil de viață.
În filmele lui Louis Malle, François Truffaut sau Claude Sautet, o cafea cu coniac era mai mult decât o băutură, era o stare de spirit, un fel de a gândi, de a tăcea, de a iubi. Era băutura personajelor care trăiau intens, dar vorbeau puțin, a celor care înțelegeau că frumusețea unei clipe nu stă în gest, ci în ritmul lent al trăirii. Acest obicei avea deja rădăcini adânci în literatura franceză. Balzac își servea personajele cu cafea amară și coniac fin, pe când Proust le oferea o ceașcă parfumată în care memoria și uitarea se topeau împreună. Albert Camus își savura cafeaua cu o demnitate austeră, iar coniacul – ca pe un semn al revoltei temperate.
Vizionând aceste filme am înțeles că moda cafelei cu coniac nu ține de gust, ci de atitudine. Este un fel de a fi prezent în lume fără grabă, un fel de a contempla realitatea fără s-o judeci, un fel de a-ți ocupa timpul fără să-l risipești. Într-o lume în care totul se consumă în goană, acest mic gest, lent, aproape sacru, pare un act de rezistență estetică.
Dacă în Franța anilor ’60–’70, cafeaua cu coniac ținea de farmecul discret al burgheziei melancolice, în România interbelică ea devenea semnul distincției tăcute, al acelui rafinament care nu avea nevoie să fie afișat. În cafenelele bucureștene de pe Calea Victoriei sau în saloanele cu oglinzi de la Capșa, o cafea „dreasă cu puțin coniac“ nu era o extravaganță, ci o declarație de stil.
În Craii de Curtea-Veche, Mateiu I. Caragiale evocă misterul unei lumi crepusculare, în care băutura, parfumul și gestul au rolul unor semne identitare. Este ușor să-ți imaginezi pe Pașadia și Pantazi bând o cafea parfumată cu coniac, într-o noapte leneșă, în care rafinamentul se amestecă cu melancolia. Mateiu ar fi putut nota, la fel ca un dandy parizian, că „până și gustul trebuie să poarte mănuși“. Acea cafea ușor alcoolizată devine, în imaginarul său, semnul eleganței care nu se mai luptă, ci se retrage demn.
La Camil Petrescu, gestul capătă o nuanță existențială. În Patul lui Procust precum și în jurnalele sale, cafeaua este legată de luciditatea conștiinței, iar alcoolul de febra pasiunii. Între ele, la mijloc, se află omul care suferă gândind. O cafea cu coniac devine, aici, imaginea echilibrului imposibil: o băutură a celor care vor să trăiască și să înțeleagă în același timp. Dacă Camil Petrescu a înmuiat rațiunea într-o înghițitură de ambră, probabil Lucian Blaga a vorbit despre „lumina caldă a coniacului care adoarme neliniștile.“
Cafeaua cu coniac nu e pentru setea trupului, ci pentru foamea spiritului. Este băutura celor care au înțeles că luciditatea pură doare, dar și că beția oarbă degradează, iar undeva între ele, în acel spațiu al măsurii, stă eleganța.
Atât în proza sa tănâră cât și în scrisorile către iubitele din tinerețe, Mircea Eliade evocă aceeași atmosferă de cafenea interbelică – locul unde spiritul și trupul se întâlnesc la un ceas de sinceritate. Pentru generația ’30, ritualul boem al cafelei negre, dreasă cu un strop de coniac era o ceremonie a reflecției, o formă de a-ți măsura gândurile înainte de a le rosti. Astfel, cafeaua cu coniac devine un simbol cultural al rafinamentului interbelic românesc, o băutură care unea discreția burgheză cu nonșalanța boemă.
Mai târziu, Nichita Stănescu a transformat acest amestec într-un pretext poetic: „Beau o cafea cu tine, iubito, și-n aburii ei se amestecă timpul.“ Deși nu rostește cuvântul „coniac“, versul lui are aceeași căldură ambrată, aceeași tristețe blândă a momentului care vrea să rămână.
În camera de lucru, căptușită cu cărți, de la Mănăstirea Nicula, în jurul cafelelor cu coniac servite de maica Galineia, obicei din Vechiul Regat pe care Înaltul Bartolomeu Anania îl respecta cu sfințenie de fiecare dată când ne întâlneam, am ascultat ineditele povești pe care mai târziu le-a inclus cu atâta talent în Memorii.
Astăzi, când totul se consumă din mers, cafeaua cu coniac pare o rămășiță dintr-o lume care a avut timp să respire. O lume în care oamenii nu se grăbeau să fie fericiți, ci încercau doar să înțeleagă, să contemple, să guste. Era o formă de refinament melancolic, un mod de a te împăca cu trecerea.
Într-o vreme în care conversația era o artă, cafeaua cu coniac putea însemna începutul unei confesiuni, al unei iubiri, al unei idei. În aburul ei se năștea un fel de complicitate tăcută, o apropiere între oameni care nu mai aveau nevoie de cuvinte.
Astăzi, moda aceasta a devenit amintire, dar o amintire elegantă, cu gust de vreme veche. Din când în când, într-un colț de cafenea tăcută, cineva ridică o ceașcă și repetă fără să știe un gest ritualic, aproape sacru: să bei viața cu măsură, să amesteci luciditatea cu un strop de vis.
Cafeaua cu coniac rămâne un simbol al unei civilizații a bunului- gust, în care gândul se decantează precum aburul care se ridică din ceașcă. Este băutura celor care știu că frumusețea nu se strigă, ci se lasă să se așeze încet, ca o aromă. Poate că în această modestă combinație de amăreală și foc a cafelei cu coniac, se ascunde arta de a trăi frumos: lucid, dar fără cinism; melancolic, dar fără disperare; cu distincție, dar fără ostentație. O artă pe care literatura franceză sau română a știut s-o păstreze în cuvinte, așa cum parfumul persistă mult după ce ceașca a fost golită.