Scriitorul de origine algeriană Kamel Daoud a primit în 2024 Premiul Goncourt pentru romanul său Houris, apărut la Editura Gallimard și tradus la noi în 2025, la Editura Trei, cu titlul Huriile (traducere de Irinel Antoniu, apărut în colecția „Anansi Contemporan“). Alegerea lui Kamel Daoud pentru Premiul Goncourt în 2024 are o puternică miză politică și socială, în contextul în care Editurii Gallimard – cea care îl publică în Franța – i-a fost interzisă participarea, în 2024, la Salonul de carte de la Alger. Kamel Daoud este, de altfel, de mulți ani persona non grata în Algeria, ca jurnalist militant împotriva islamismului, promotor al libertății de gândire, democrației și laicității, dar și al emancipării femeilor (a fost vreme de mulți ani redactor-șef la Le Quotidien d’Oran, după care a plecat în Franța, unde a obținut cetățenia franceză în 2020).
Kamel Daoud era deținător deja al Prix Goncourt du premier roman, 2015, pentru romanul său de debut, Meursault, contre-enquête (Barzakh, 2013/Actes Sud, 2014)/ Cazul Meursault, contraanchetă (Editura IBU Publishing, 2015, traducere de Cristina Radu) – scris ca un roman-replică la Străinul lui Albert Camus. Cartea a fost pe lista scurtă la Premiul Goncourt în 2014 și a obținut, în România, Premiul Goncourt – alegerea studenților români (în același an). Cazul Meursault, contraanchetă era o curajoasă pledoarie pentru libertate în spațiul islamic, o libertate care – în cultura islamică (algeriană) – reprezintă, într-adevăr, o „provocare“ (jurnalistul și scriitorul a fost, în perioada aceea, amenințat cu fatwa, și se deplasa cu gardă de corp).
În Houris/ Huriile, romanul premiat cu Goncourt, Kamel Daoud dă din nou dovadă de un mare curaj literar și intelectual, și își asumă riscuri noi (soldate cu un mandat de… arest internațional, emis în 2025 de statul algerian). Despre ce e vorba? Prin intermediul protagonistei, Aube – o tânără algeriană rămasă fără voce în urma masacrelor din anii ’90 de la Had Chekala –, Kamel Daoud revine asupra „deceniului negru“ algerian, războiul civil în care s-au înfruntat, vreme de zece ani (1992-2002), puterea politică de la Alger și mai multe grupări islamiste, și care a făcut mai mult de 150.000 de victime. Aube, protagonista și naratoarea – care se adresează fiicei sale încă nenăscute – este o victimă a acelor ani de război civil: cu douăzeci de ani în urmă, a supraviețuit masacrelor de la Had Chekala, cu gâtul sfâșiat și rămasă fără voce. În ianuarie 1998, când au avut loc masacrele de la Had Chekala, soldate cu peste o mie două sute de morți, Kamel Daoud era jurnalist la Le Quotidien d’Oran (în roman, Aube trăiește la Oran, împreună cu mama ei vitregă, o avocată, care a adoptat-o, ca unică supraviețuitoare a familiei sale, în acei ani „negri“). Mai trebuie spus că protagonista romanului – care nu (mai) poate vorbi – reprezintă o metaforă pentru tăcerea care domnește în Algeria cu privire la acest „deceniu negru“ – o perioadă pe care guvernul algerian preferă să o uite și despre care e interzis să se vorbească (există o lege, citată în motto, care interzice evocarea acelor ani în spațiul public).
Însărcinată, Aube, tânăra de 26 de ani însemnată cu o cicatrice de 17 centimetri ca un „zâmbet“ straniu și etern, în urma căreia nu mai poate vorbi, se află în fața dilemei de a păstra sau nu acest copil – simte că e vorba de o fetiță – într-o lume (islamică) complet ostilă condiției feminine: „Fiindcă locul acesta nu-i de tine, pentru o femeie traiul în această țară e un coridor de spini. Te voi ucide din dragoste și te voi face să dispari înspre paradis și copacii lui uriași“ – spune protagonista la începutul cărții (aluzie la titlul cărții, „houris“/ „huriile“, fecioarele de o mare frumusețe promise credincioșilor musulmani în paradis). În felul acesta, Kamel Daoud atacă nu numai istoria interzisă a „deceniului negru“ algerian, ci și condiția femeii în lumea islamică – tematici care i-au adus o nouă condamnare în Algeria (mandatul de arestare internațional din 2025, sub pretextul violării legii de „reconciliere națională“, dar și al violării unui „secret medical“: scriitorul e acuzat că a dezvăluit, prin personajul său, detalii legate de un caz real, o femeie care a fost pacienta soției sale, care e psihiatru).
În mod neașteptat, această sarcină îi oferă lui Aube șansa de a accede la discurs, fie și într-o „limbă interioară“, cum o numește ea, șansa de a depune mărturie, de a-și povesti viața și trauma, și în cele din urmă de a lupta pentru dreptul ei la existență și expresie. Cicatricea ei reprezintă o urmă vie, înscrisă în piele și imposibil de șters – insuportabilă pentru cei care interzic memoria colectivă a masacrelor civile din „deceniul negru“ algerian (și care vorbesc numai despre războiul de independență): „Eu sunt adevărata urmă, cel mai solid indiciu care atestă tot ce am trăit noi, timp de zece ani, în Algeria. Ascund istoria unui întreg război, înscrisă pe pielea mea încă din copilărie. Cei care știu să citească vor înțe lege întâlnindu-mi scandalul ochilor și monstruozitatea zâmbetului. Cei care uită dinadins se vor teme de mine și de vederea mea.“
Într-un monolog impresionant, care combină confesiunea biografică cu lirismul și poezia psalmilor, protagonista cărții i se adresează fiicei sale nenăscute – într-un discurs intim, al „limbii interioare“ –, dar și nouă, cititorilor, în această urmă scriptică pe care o reprezintă romanul propriu-zis, în încercarea ei de a înfrunta trecutul, memoria personală și colectivă, dar și – într-un gest de mare curaj – mentalitățile și cutumele islamice (o imagine puternică în carte e aceea a sacrificiului femeilor comparat, simbolic, cu sacrificiul oilor în ritualul religios musulman). În acest proces de asumare a trecutului și memoriei, și de scrutare a unui viitor posibil, Aube – victimă a războiului civil, dar și a propriei sale condiții de femeie – decide să se întoarcă în satul natal, la Had Chekala, acolo unde a început totul, să-i interogheze pe cei vii, dar și pe cei morți: „Aveam să ne îndreptăm într-acolo: să mergem prin noaptea neagră a satului, să înfruntăm frica și slăbiciunea și groaza de a o regăsi pe sora mea și oasele ei. Prea mult durase jocul de-a v-ați ascunselea. Ce se putea întâmpla? Nimic mai mult decât moartea pe care am trăit-o deja, nu? (…) Eram atât de aproape de adevărul întreg, încât trebuia să mă avânt. De data asta aveam să mă adâncesc în tăieturile mele, să-mi redeschid cicatricea, să rup copcile și să mă cufund în «zâmbetul» meu pentru a afla de unde vine și ce ascunde. Da, tu îmi vei reda o voce, îmi șopteam. Sunt o carte și caut un final fericit sau cel puțin adevărat, nu-i așa? De data asta aveam să sar ca o mie de persoane în propria-mi falie și să cobor în mine însămi.“
Finalul „fericit“ e cel al asumării și confruntării, al afirmării feminității și vitalității sale, hotărârea de a-și naște fiica, de a o proteja și crește alături de mama ei vitregă (ea însăși un copil abandonat, în pragul unei moschei). Desigur, lupta aceasta eroică a lui Aube este una de lungă durată, o luptă simbolică a femeilor musulmane pe drumul dificil al emancipării lor. Până la eliberarea lor efectivă (a se vedea, ca o paranteză, actualele – și teribilele – revolte de stradă din Iran), Kamel Daoud (asumându-și el însuși riscuri) le oferă șansa acestui discurs liber și curajos, liric și vibrant, făcând ca o tânără femeie mută și o fiică nenăscută să-și capete pe deplin dreptul la voce și existență.
Premiul Goncourt 2024 aduce recunoașterea – oferită de un premiu prestigios (ale cărui vânzări ajung, de regulă, la 600.000 de exemplare) – unui puternic roman politic și a unui important scriitor angajat franco-algerian (în contextul islamismului radical de astăzi).