Camille de Peretti este numele unei scriitoare franceze născute la Paris care a convins juriul Lectures Plurielles al Festivalului de la Chambéry cu romanul său de debut, Thornytorinx (2005), dar mai ales care a confirmat ulterior prin încă opt lucrări, dintre care ultima, Necunoscuta din portret, (2024) a fost distinsă cu Prix des romancières, Prix du Roman Marie Claire, Prix Nice-Baie-des-Anges, Prix Maison de la Presse, Prix de la Passion, Prix Charles Exbrayat, Prix des lecteurs U. În 2025 acest ultim roman a fost tradus în română de Andreea Năstase și publicat la Editura Litera în colecția Folio, fără însă ca reacția critică din România să fie pe măsura receptării franceze.
Necunoscuta din portret propune o biografie ficțională a unei tinere pictate de Gustav Klimt în 1910. Probabil că această biografie nu ar fi stârnit interesul științific și ficțional dacă tabloul semnat de Klimt nu ar fi fost subiectul unor aventuri incredibile, plecând de la misterioasa înregistrare sub două nume, cu elemente vestimentare modificate în timp, chiar înainte de moartea artistului austriac. Fetișcana expusă la Galerie Miethke din Viena a fost cumpărată de un necunoscut – nu există în registrele galeriei înregistrări ale numelui celui care a devenit proprietarul tabloului –, apoi modificat de artist, redenumită Portretul unei doamne și, la opt ani după moartea lui Klimt, achiziționată și expusă la Galleria Ricci Oddi din Piacenza. Povestea rocambolescă a tabloului continuă cu proba științifică a faptului că cele două tablouri, Fetișcana și Portretul unei doamne sunt unul și același – această demonstrație va fi făcută abia în 1996 de o studentă de la universitatea din Piacenza –, pentru ca un an mai târziu lucrarea să fie furată. Fără să apară expus în spațiul public aproape un sfert de veac, tabloul a reapărut în incinta muzeului după 22 de ani în perfectă stare de conservare, intrigând prin povestea sa neobișnuită.
Camille de Peretti exploatează ingenios golul întâmplărilor din această poveste care se întinde pe o durată de peste un secol, dă chipului din spatele tabloului o identitate, se documentează și propune o lucrare ficțională convingătoare atât pentru publicul larg, cât și pentru importantele jurii franceze de literatură. Intitulată Necunoscuta din portret, povestea necunoscutei lui Klimt – personaj care nu reapare în vreuna dintre lucrările sale în cei șapte ani până la sfârșitul vieții – recompune într-un puzzle textual un secol al marilor transformări, prin fragmente ale unor episoade ale maturizării din Viena imperială a începutului anilor 1900 și din New Yorkul Marii Crize (de subliniat faptul că autoarea este absolventă a École supérieure des sciences économiques et commerciales din Paris), din Texasul anilor ’80 și din Italia dintre milenii. O lume în transformare este expusă într-o dinamică economică și culturală (dimensiunea politică este păstrată doar în fundal) verosimilă și convingătoare. Istorisirea privește o descendență, o linie de consangvinitate întreruptă de episoade violente, crude, de întâmplări unde șansa combinatorie de recompunere conduce mai degrabă la realitatea misterului păstrat în jurul tabloului lui Klimt.
Nimic nu este întâmplător în această suită de fragmente recompunând solzii unui secol în curgerea istorică, deoarece Camille de Peretti este pe de o parte o apropriată a mișcării literare Oulipo – o grupare de scriitori (și) matematicieni care a reunit nume importante ale literaturii lumii, printre care Italo Calvino, Georges Perec sau Raymond Queneau, care nu se revendică drept mișcare literară sau științifică, dar care apelează la experimentul literar modelat de matematici, în special de combinații –, iar pe de altă parte tânăra scriitoare pariziană cultivă biografia literară. Prozatoarea a scris biografii privitoare la anii târzii ai vieții lui Georges Perec (Nous vieillirons ensemble, 2008), la viața marchizei Luisa Casati (La Casati, 2011) ori la cea a modelului Anna Nicole Smith (Blonde à forte poitrine, 2016), cărora li se adaugă romane inspirate din cărți, din romanul epistolar Legături periculoase al lui Piere Choderlos de Laclos (Nous sommes cruels, 2006) sau din On the Road al lui Jack Kerouac (Petits arrangements avec nos coeurs, 2014) și romane autobiografice, cum ar fi chiar cel de debut, Thornytorinx (2005) privitor la anvelopa psihică a bulimiei/ anorexiei de care a suferit. Remarcabile sunt în ceea ce privește Necunoscuta din portret experiența auctorială a biografiilor, documentarea și viziunea complexă asupra tuturor aspectelor vieții sociale redate, dar, mai ales, stilul, scriitura, finețea operațiunii de deconstruire și asamblare a fragmentelor de viață astfel încât ele să nu se focalizeze pe parcursul cronologic al personajelor, ci pe logica unui crescendo al intrigii.
Practic narațiunea se încheagă în jurul a două personaje – matematica fractală propune un etalon și o iterație în destinul tatălui și al fiicei – ale căror călătorii prin secolul marilor transformări și al marilor secesiuni, pornind de la însăși rațiunea mișcării artistice Secession a Vienei și de la liderul ei, Gustav Klimt, vizând în esență o separare de un traseu artistic și o încercare de unificare a artei totale (Gesamtkunstwerk), recompun linia consangvinității cu necunoscuta din portret. Un alt liant al narațiunii e arta însăși, fie ea exprimată prin lucrarea lui Klimt și prin sindromul Stendhal, fie prin poezia lui Georg Trakl și a lui Lautréamont, fie prin romanul Suferințele tânărului Werther al lui Goethe, al cărui fir director nu este motivat de sindromul Werther (Werther-Fieber), ci de „povestea minunată a amanților cărora destinul le pusese în cale opreliști” (p. 300).
Camille de Peretti cultivă în plus o simbolistică a numirii care excedează cadrul romanului, creând din propria operă o rețea narativă complexă – spre exemplu numele unuia dintre personajele secundare este identic cu cel al modelului texan Anna Nicole Smith, despre care a scris și publicat romanul la nouă ani după moartea acesteia –, iar țesătura semiotică secundară contribuie la depășirea convenționalului prin focalizarea pe intrigă ori pe tiparul scriitural al biografiei romanțate. Există în fiecare dintre aceste aspecte un ceva care aduce un plus de ingeniozitate în proiecția arhitecturii romanești, un plus de frumusețe și un adaos în procesul de reconfigurare livrescă a lumii, un excedent al combinatoricii oulipiene care depășește și tiparul policier-ului, și cel al unei simple saga, și Bildungsroman-ul, și biografia clasică. Un alt plus al romanului e însăși plăcerea povestirii care se transformă în plăcere a lecturii și interes în a parcurge textul ghidat de trama țesăturii. Urmărind intriga – acesta este traseul principal al lucrării – personajele par liniare în propria lor evoluție. Urmărind personajele, firul director al urzelii textuale se pierde sub straturile povestirii. Cu certitudine o privire din afară pentru a putea percepe romanul ca rețea complexă de noduri psihologice și fire epice este mai adecvată în această lectură a unui roman alert, excelent scris, dar în care structura și organizarea textului narativ nu se poate limita la conceptul de arhitectură romanescă în înțelesul clasic, ci la arhitectura de rețea. Nu pictura în sine și nici traiectul intrigii sunt determinante, ci mai degrabă fantasma, sindromul Stendhal, leagă întregul, dă sens, aduce un câștig estetic important.
„Credința e un lucru foarte straniu. Dacă tablourile nu vorbesc, cum de acesta i se adresa lui? Isidore observa atent buzele întredeschise; nu, nu se mișcaseră, era mai curând o respirație, o emanație din pânză care făcea aerul să vibreze, iar sufletul mamei pătrundea în mintea lui și se așeza acolo. Nu se temea c-o să o audă altcineva. Știa că acele cuvinte îi erau destinate numai lui, puteau să fie auzite și înțelese numai de el. Însă erau reale. Era ceva comparabil cu credința religioasă. Isidore accepta că rațiunea nu putea să explice acel lucru, dar știa că lucrul respectiv există, la fel ca Sfântul Duh.
Își amintea de preotul de la orfelinat care-i spusese că mama lui urcase la cer. Ridica ochii, dar cerul era nesfârșit de gol. Nu, mama lui nu era în cer, era acolo, vibrantă, în fața lui, într-o ramă“ (p. 292).
Biografia femeii pictate ori cele ale fiului și nepoatei pălesc în raport cu misterul potențat de spectrul poveștii nespuse pe care încearcă să o expună tabloul lui Klimt. Există ceva fascinant, un fenomen neurologic inexplicabil precum sinestezia, care se declanșează la o lectură încărcată de simularea concomitentă a mai multor simțuri. Nu numai traseele personajelor cărții, ale celor în descendență sangvină: Martha, Isidore, Pearl, și ale celorlalte, printre care Klimt sau Trakl, ci mai ales traseele sinestezice ale unei consangvinități textuale fac din Necunoscuta din portret un roman care a atras atenția criticii și juriilor în Franța.