Biografie:
Arundhati Roy, scriitoare și activistă indiană, cunoscută atât pentru romanele sale, cât și pentru eseistica politică incisivă, s-a născut la 24 noiembrie 1961 în Shillong, Meghalaya, India, și a studiat la Școala de Arhitectură din Delhi, unde locuiește și în prezent. Debutează în 1997 cu romanul Dumnezeul lucrurilor mărunte (The God of Small Things; Humanitas Fiction, 2018, 2022), câștigător al Booker Prize și tradus în peste patruzeci de limbi. Douăzeci de ani mai târziu, în 2017, îi apare cel de-al doilea roman, Ministerul fericirii supreme (The Ministry of Utmost Happiness; Humanitas Fiction, 2019), nominalizat la Man Booker Prize și finalist la National Book Critics Circle Award în același an. Arundhati Roy a scris numeroase eseuri și volume de non-ficțiune care abordează teme politice, sociale și ecologice. Printre cele mai cunoscute se numără Power Politics (2001), The Algebra of Infinite Justice (2002), War Talk (2003), Public Power in the Age of Empire (2004), Field Notes on Democracy: Listening to Grasshoppers (2009), Broken Republic: Three Essays (2011), Capitalism: A Ghost Story (2014), Things That Can and Cannot Be Said (2016, împreună cu John Cusack), The Doctor and the Saint: Caste, Race, and Annihilation of Caste (2017), My Seditious Heart. Collected Non-Fiction (2019), Azadi: Freedom. Fascism. Fiction (2020). În 2025, publică Refugiul meu, furtuna mea (Mother Mary Comes to Me; Humanitas Fiction, 2026), volum finalist la Kirkus Prize – Nonficțiune și nominalizat la National Book Critics Circle Award – Autobiografie, unul dintre titlurile de top ale New York Times Book Review în 2025 și „Cartea anului“ în numeroase publicații și platforme internaționale. Este în curs de apariție în peste douăzeci și cinci de țări. De-a lungul carierei sale, Arundhati Roy a fost distinsă cu numeroase premii de prestigiu, printre care Lannan Cultural Freedom Prize în 2002, Sydney Peace Prize în 2004 pentru activismul non-violent, Norman Mailer Prize for Distinguished Writing în 2011, Ambedkar Sudar Award în 2015, St. Louis Literary Award în 2022, European Essay Prize în 2023, Pinter Prize în 2024. De asemenea, a fost inclusă în lista TIME 100 a celor mai influenți oameni din lume în 2014. (Editura)
Primul volum de memorii al lui Arundhati Roy, Refugiul meu, furtuna mea, urmărește, cu forța narativă a romanelor sale și cu luciditate, evoluția uneia dintre cele mai puternice autoare ale literaturii contemporane. Acoperind perioada dintre 1962 și 2022, cartea reconstituie traseul interior al unei conștiințe în formare: copilăria fracturată, ruptura necesară, anii de rătăcire fertilă și, în cele din urmă, apariția romancierei și eseistei. Scrise sub impactul unei pierderi decisive, memoriile sunt mai puțin o elegie și mai mult un act de clarificare, o încercare de a înțelege cum se naște o voce, cum se cucerește libertatea și ce preț cere adevărul. Titlul original, Mother Mary Comes to Me, trimite la un vers celebru din piesa Let It Be a formației Beatles, dar și la Mary Roy, mama scriitoarei, pentru care a trăi după regula lui „fie și așa“ era de neconceput. Figura mamei rămâne un catalizator esențial al acestei deveniri: autoritară, vizionară, imposibil de ignorat, o forță redutabilă din care se alimentează scrisul lui Arundhati Roy. Alternând introspecția cu reflecții tăioase despre India, Refugiul meu, furtuna mea este o reconstrucție dureroasă și aproape sacră: o carte despre formarea eului artistic, despre dragostea care rănește, despre rădăcini și despre momentul fragil, în care o viață se transformă în roman. (Editura)
(Fragment: Sunt pentru Luna necucerită
[…]
Când eram copii, nu vorbeam niciodată între noi despre doamna Roy. Spuneam „ea“ când o pomeneam. O deranja orice legătură dintre noi, fiind convinsă că punem ceva la cale împotriva ei. A făcut tot ce i-a stat în putință să ne țină separați. Abia acum, după ce s-a dus, ne întâlnim nestingheriți și ne amuzăm împreună, pe diverse teme. Când a murit, fratele meu nu s-a prefăcut a fi trist. Nici măcar atunci când a văzut-o în sicriu. Pentru mine a fost altfel. Am fost distrusă. Dacă m-aș înțelege mai bine pe mine însămi, poate că aș înțelege mai bine și lumea și, cu siguranță, mi-aș înțelege mai bine țara, unde atât de mulți oameni par să-și venereze agresorii și par recunoscători să fie subjugați, să li se spună ce să facă, cum să se îmbrace, ce să mănânce și cum să gândească. E ceva încâlcit în toate astea, o trăsătură de neînțeles a firii umane. Dar poate e mai bine ca unele lucruri să rămână absconse, misterioase. Sunt pentru munții neescaladați. Pentru Luna necucerită. M-am săturat de teorii și explicații interminabile. Cred că am început să prefer descrierile. În fine, spun toate acestea doar ca să explic că, în timp ce doamna Roy zăcea în sicriul ei cu capac de sticlă, eu eram dărâmată, dar fratele meu era jovial și îi întâmpina călduros pe toți cei veniți să-i aducă un ultim omagiu. Oamenii se uitau ciudat la el. Puțin îi păsa. Îmi place asta la el. Nu se preface niciodată că lucrurile prin care am trecut noi nu s-au întâmplat.
A fost aproape ca și cum, pentru ca ea să-și reverse lumina asupra elevilor ei, dăruindu-li-se cu totul, noi – el și cu mine – am fost nevoiți să-i absorbim întunericul.
Azi, totuși, îi sunt recunoscătoare pentru acest dar al întunericului. Am învățat să-l țin aproape, să-l cartografiez, să-i cercetez nuanțele, să-l privesc până când se deschide, împărtășindu-mi toate tainele lui. Și întunericul s-a dovedit a fi o cale către libertate.
Laurie Baker și dealul pleșuv
Mai aveam aproape doi ani până să termin liceul, când doamna Roy a ajuns la concluzia că școala ei culisantă-pliantă trebuia să se mute într-un campus propriu.
Școala mergea incredibil de bine. Dar sălile temporare, închiriate de la Clubul Rotary, îi limitau avântul. Nu existau locuri de joacă, nici săli de clasă separate, nici mobilier adecvat. Iar, uneori, gunoaiele lăsate în urmă după întâlnirile clubului încurcau desfășurarea lecțiilor.
Într-o dimineață, după ritualul zilnic de măturat, a dispărut un elev de șase ani. L-am găsit în cele din urmă încuiat în toaletă, care era la câțiva pași de clădirea principală. Strânsese toate mucurile de țigară într-o grămadă și încerca să le fumeze. L-am descoperit la timp, cât să stingem micul foc de tabără. Era clar că mititelul pusese totul la cale și venise pregătit cu o cutie de chibrituri. (Acum e un penticostal înfocat, din oastea lui Hristos. Nu fumează.)
Când cădeau, copiii se juleau rău pe cimentul aspru, iar rănile li se infectau. Șontâcăiau prin școală ca niște zombi, cu rănile de pe coate sau genunchi semnalizate de pete de violet de gențiană sau mercurocrom. Unele accidente erau mai grave și necesitau copci sau ghips. Cel mai grav accident, din fericire, mi s-a întâmplat mie, nu altui copil.
Clubul Rotary, construit pe o pantă abruptă, era mult mai sus decât internatul nostru de la parterul casei de alături. Curțile celor două imobile erau conectate printr-o scară de fier cu balustradă, fixată în zidul de laterit plin de mușchi, înalt de vreo trei metri. Pe această scurtătură, personalul și proviziile puteau trece între cele două clădiri învecinate, fără să mai fie nevoie să iasă prin stradă. O poartă metalică încuiată făcea ca accesul la scară să fie mai dificil. Copiilor le era strict interzis să o folosească. Eu am încălcat regula, m-am cățărat pe poarta încuiată și am căzut rău. M-am rostogolit pe scară și am dat cu dinții de o piatră. A trebuit să stau săptămâni întregi cu gura imobilizată într-un soi de ghips, hrănindu-mă doar cu lichide. Mai bine de un an n-am putut mânca decât piureuri. Un dentist amabil din Kottayam, care avea cabinetul prin zonă, mi-a reimplantat dinții frontali în gingii. A fost atât de mândru de reușita lui, încât, ani la rând, exact ca un proprietar de vite sau un negustor de cai, nu s-a sfiit câtuși de puțin să-mi inspecteze dantura în public, pe la diverse evenimente, ca să vadă cum evoluează. Cu toată grija lui, doi dintre incisivi n-au rezistat. După câțiva ani au căzut. Cei pe care îi am acum sunt falși. Au început să se deplaseze și am un gol ciudat. (E enervant, dar cum mă leagă de trecut, am decis să-mi asum acest gol.)
Doamna Roy avea și alte motive să-și dorească un campus adevărat pentru școală. Avea ambiții mai mari pentru elevii ei. Își dorea ca aceștia să poată face sport, teatru și arte plastice, ca în alte școli. Dar nu avea decât cele două săli modeste, cu colțuri dedicate anumitor activități. Pe măsură ce creștea școala, creștea și haosul. Voci însuflețite și agitate rezonau din pereți și răsunau în toată clădirea. Nimeni nu mai reușea să se concentreze.
Cu fiecare zi apăreau noi emoții; apăreau elevi noi, idei noi. Tinere din oraș, care altfel ar fi dus vieți cuminți de gospodine, strângând de pe jos lucruri aruncate de soții lor, aveau acum ocazia să devină profesoare în această școală nouă, experimentală, și să-și urmeze propriile cariere interesante. Sălile Clubului Rotary deveniseră deja neîncăpătoare pentru exuberanța generată de școală.
Doamna Roy a găsit un teren la câțiva kilometri în afara orașului. Ca să strângă banii pentru a-l cumpăra, le-a cerut părinților elevilor o „garanție returnabilă“ – un fel de împrumut fără dobândă – care avea să le fie restituit când elevul părăsea școala. Părinții s-au învoit bucuroși. Era 1974. Școala ei avea șapte ani. Eu aveam paisprezece, mergând pe cincisprezece. * * *
Terenul cumpărat era un hectar și jumătate de sălbăticie, cunoscut drept motta kunnu – „dealul pleșuv“. De fapt, nu era cu adevărat pleșuv, pentru că nu s-a pomenit așa ceva în Kerala. Era presărat cu arbori imenși de jackfruit și desișuri de bambuși uriași, care scârțâiau și gemeau ca bocitoarele la o înmormântare. Prin vegetația deasă de sub ei, fojgăiau gușteri, manguste și tot soiul de șopârle. Exista și o fântână de mică adâncime, care secase. Locuitorii căsuțelor de la poalele dealului, aproape de drumul principal, ne-au spus amabili că fântâna e căptușită cu scheletele păsărilor, șerpilor și broaștelor prinse și devorate de o pereche de stafii care locuiau în ea. Nimeni nu se încumeta să urce pe deal noaptea. Nici măcar vagabonzii sau bețivii. Corul de greieri și de broaște învăluia dealul ca o boltă de sunet, izolându-l complet de orașul din apropiere. Terenul era relativ ieftin, tocmai pentru că lumea îl considera bântuit, prea abrupt și nepotrivit pentru construcții. Următorul pas pentru doamna Roy era să găsească un arhitect dispus să-și asume o asemenea provocare.
Un nume a urcat rapid în fruntea listei: Laurence Wilfred Baker, cunoscut îndeosebi drept Laurie Baker, iar de echipa sa de zidari iscusiți, pur și simplu drept Tati. Baker era un englez care refuzase înrolarea, pe motive de conștiință, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și, marcat de o întâlnire întâmplătoare cu Gandhi, se mutase în India în 1945, când a început să lucreze ca arhitect pentru Misiunea Mondială a Leproșilor. Acolo a întâlnit-o pe Elizabeth Jacob, o doctoriță malayali, care lucra și ea în același loc. Cei doi s-au căsătorit și au decis să-și croiască propriul drum. S-au mutat în Pithoragarh, un orășel izolat de la poalele Himalaiei, unde au administrat un mic spital pentru sătenii acelui district, care nu aveau acces la servicii medicale. După șaisprezece ani în Pithoragarh, au pornit către sud și, în final, s-au stabilit în Trivandrum, capitala statului Kerala, la vreo 160 de kilometri sud de Kottayam.
Cu jumătate de secol înainte să se gândească la asta cineva, înainte ca termeni precum durabil sau organic să devină parte din conversația cotidiană, Laurie Baker era deja în acea etapă. A dezvoltat metode de construire utilizând materiale locale și adaptate climei locale. Folosea cărămizi ieftine, arse în cuptor, și mortar de var în loc de ciment. Pe cât posibil, în loc de ferestre, care erau scumpe, folosea diverse modele de jali de cărămidă – un fel de zăbrele care lăsau să pătrundă aerul, modele frumoase de lumină, iar uneori și câte-o șopârlă curioasă. Inovația lui cea mai mare a fost tehnica folosită la acoperișuri. Îi spunea planșeu umplut. Era ceva între o placă de beton și un acoperiș de țiglă, „umplutura“ fiind niște plăci ieftine de teracotă produse în zonă, inserate în armătura minimală de oțel a unui planșeu de ciment. Acoperișul putea fi plat, boltit, triunghiular sau în arcade – orice formă era posibilă. În acel climat, unde erau necesare acoperișuri abrupte din cauza ploilor nemiloase din timpul musonului, planșeul umplut al lui Baker elibera proiectele clădirilor de tirania geometrică a țiglelor și grinzilor de lemn.
Baker era genial nu doar pentru că urmărea ca proiectele sale să fie construite cât mai ieftin, ci pentru că proiectele sale nu aveau nici aspectul dezolant, nici replicarea în masă, tristă și lipsită de suflet, oarecum tipică proiectelor arhitecturale cu buget redus. Clădirile lui erau unice și însuflețite, jucăușe, adesea trădând ireverența radicală care îi definea personalitatea. (Când a murit, a lăsat instrucțiuni clare: să fie incinerat imediat, să nu plângă nimeni lângă trupul său, iar cenușa să-i fie pusă într-o clepsidră.) Și totuși, deși erau unice, clădirile lui n-aveau pic de ego. Abia dacă le vedeai, căci se integrau perfect – făcându-ți cu ochiul și plecându-și capetele – în peisaj. Spunea în glumă că nu vrea să fie un „arhitect cu costuri reduse“, ci un „arhitect cu costuri zero“. Știa prea bine că oamenii pentru care construiește au bani puțini și visuri fragile. Respecta asta și își însușea visurile lor. Astfel, a devenit un fenomen. Faptul că doamna Roy l-a găsit și a avut încredere în el, punându-și, practic, viața în mâinile lui, fără îndrumare, încurajări sau ajutor din altă parte, fără să aibă vreo pregătire în arhitectură, fără acces la toate acele întâlniri ale cluburilor, exclusiv masculine, unde se discuta despre afaceri, impozite, bănci sau construcții, a ridicat-o și pe ea la rangul de fenomen.
Tehnicile de construcție ale lui Tati îi cam deranjau pe colegii lui de breaslă. Arhitecții, inginerii și antreprenorii ale căror onorarii reprezentau un procent din costul total al clădirilor la care lucrau se simțeau amenințați de acest intrus. Arhitectura costisitoare le convenea de minune. Își afișau fățiș ostilitatea și susțineau că Baker construiește clădiri instabile și periculoase. Pe el îl amuzau toate criticile lor. Stilul lui arhitectural era într-o limbă pe care majoritatea colegilor lui de breaslă n-o puteau nici descifra, nici înțelege. Lucra pe șantier, cot la cot cu zidarii, toți învățând din mers.
Asemeni doamnei Roy, și Baker era un pește care înota contra curentului. Când s-au întâlnit, au recunoscut imediat asta unul la celălalt. Nu le-a fost ușor să se suporte reciproc. Baker era alunecos, greu de prins. Nu era niciodată punctual la întâlniri. Iar ea, desigur, era Ea. Se văicăreau fiecare de încăpățânarea și excentricitatea celuilalt, dar în secret se prețuiau și se respectau reciproc.
Tati a vizitat motta kunnu și a fost încântat de provocarea pe care o reprezenta. A trecut imediat la treabă. Nici un copac nu avea să fie tăiat. Nici o pantă nu avea să fie nivelată. Nici un ban nu avea să fie irosit. Progenitura acestui mariaj între Mami și Tati a fost un fel de arhitectură a spiritului, un campus școlar atât de neobișnuit și de frumos, încât a contribuit la educația copiilor cel puțin la fel de mult ca orele propriu-zise. A crescut lent, și a durat ani de zile până să devină ceea ce este azi. Unele clădiri au fost ridicate la mult timp după moartea lui Baker. Planurile erau deja făcute, dar nu au fost suficienți bani pentru execuție. Doamna Roy le-a pus la păstrare și a așteptat momentul potrivit.
Construirea noului campus a început timid. Ne-am mutat din casa-internat închiriată și din Clubul Rotary imediat după finalizarea primei etape.
Corpul administrativ avea un mic spațiu de primire, o zonă de așteptare pentru părinți și un birou minuscul pentru directoare, care noaptea devenea dormitorul mamei și, uneori, cu riscurile de rigoare, și al meu. Sălile de clasă deschise, cu trei pereți și fără uși, fiecare cu formă diferită și la alt nivel, înconjurau un spațiu central care ținea loc și de scenă îngropată. Tot ce aveau copiii de făcut era să se întoarcă pe taburetele lor, spre partea opusă tablei, și se trezeau într-un mic amfiteatru. Treptele late, coborând din sălile de clasă spre scenă, serveau și ele drept locuri suplimentare. Mai la deal, urcând pe niște trepte brute de piatră săpate direct în coasta dealului, se aflau bucătăria spațioasă, aerisită, sala de mese pentru copii și profesori, câteva dormitoare și o infirmerie. Fratele meu dormea în infirmerie sau într-una dintre sălile de clasă. Banii adunați de doamna Roy nu ajungeau nici pentru acoperișuri, fie ele și planșee umplute. Așa că, în primii ani, sălile de clasă au avut acoperișuri de stuf.
La poalele dealului motta kunnu, coborând pe un drumeag cu o serpentină în ac de păr, era garajul autobuzului școlar și o șură deschisă, care dimineața era grădiniță, iar după-amiaza găzduia repetițiile de muzică, dans și teatru. În fața ei era un mic teren de sport, înconjurat de lujeri de piper sălbatic și bananieri. Aceeași șură devenea și pavilion pentru părinții care veneau să-și vadă copiii de Ziua Sportului. Alteori se inversau lucrurile, șura devenea scenă, iar părinții stăteau pe scaune sub un cort improvizat în mijlocul terenului.
Am urmărit cu fascinație clădirile lui Baker răsărind din pământ, aproape ca niște arbori sau niște plante. Mi-am dat seama că designul îmi poate aduce aceeași bucurie ca muzica, dansul sau literatura. Era captivant pentru mine, la cei cincisprezece ani ai mei, să îl văd pe Laurie Baker, să îl ascult, să-l urmăresc scoțându-și din buzunar carnețelul și desenând exact ce avea în minte, așa cum alții și-ar fi notat un vers dintr-un poem. Îmi doream să desenez ca el, să gândesc ca el, să merg pe șantiere ca el; îmi doream să fiu el.
Să vrei să studiezi arhitectura nu era, pe atunci, o ambiție modestă pentru o fată din Kottayam. Dar dacă acea fată era fiica doamnei Roy, și dacă avea susținerea doamnei Roy, atunci nimic nu era imposibil. Printre accesele ei de furie și din ce în ce mai multă violență fizică, doamna Roy i-a spus fiicei ei că, dacă se concentrează cu adevărat, poate deveni orice își dorește. Pentru fiica ei, aceste cuvinte au fost o barcă de salvare în care a trecut prin beznă absolută, curenți nemiloși și vârtejuri primejdioase. Întâlnirea cu Laurie Baker m-a făcut să mă abat brusc de la ceea ce fusese mereu nu doar o idee, ci o convingere: că atunci când voi fi mare, voi deveni scriitoare. Baker m-a făcut să cred că nimic nu poate fi mai palpitant decât să studiezi arhitectura. Dar, dacă e să fiu sinceră, combustibilul care m-a dus din Kottayam până la Delhi era compus din lucruri mai banale, mai puțin nobile. Din chestiile obișnuite, de fapt, bani și sex. Bani, pentru că mi-am dat seama că, pentru a supraviețui, trebuia să plec de acasă cât mai repede, și auzisem că la Arhitectură poți începe să lucrezi și să câștigi bani chiar înainte de a absolvi. Și sex – dorință sexuală – pentru că în ziua în care l-am cunoscut pe Laurie Baker, am mai cunoscut pe cineva.
Așa se face că ziua în care Mami l-a cunoscut pe Tati a fost și ziua în care Bebe și-a dat seama că trebuie să-și ia zborul. Deși avea să mai dureze un pic până să pună totul la cale.
Traducere din engleză de Alexandra Coliban
Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.