Probabil că unii cinefili au fost intrigați să afle că noul film al lui Jim Jamursch, Tată, mamă, soră,frate/ Father, Mother, Sister, Brother a câștigat anul acesta Leul de Aur la Festivalul de la Veneția. La citirea palmaresului, unii jurnaliști au cerut chiar explicații de ce această peliculă minimalistă câștigă trofeul maxim și nu lungmetrajul despre ororile din Gaza, Vocea lui Hind Rajab/La voix de Hind Rajab de Kaouter Ben Hania, premiat, totuși, cu Leul de Argint. Dacă ne uităm la semnătura lui Jarmusch, putem înțelege de ce, mai ales că regizorul are reputația de „rege al filmului independent“ și de maestru al vinietelor care propun povești aparent paralele, dar cu multe conexiuni între ele, cu trimiteri culturale și cinematografice subtile și marcante. Desigur, acestea fac diferența între cinemaul mainstream și cel de artă, căruia îi aparține, nu în mod ostentativ, Tată, mamă soră, frate.
Cum bine observa un critic, în filmele lui Jarmusch nu găsim protagoniști opuși vizibil antagoniștilor (Ryan Latharzio în „Indie Wire“). În niciuna din cele trei viniete care alcătuiesc filmul distribuit la finele anului trecut și la începutul celui nou pe ecranele noastre nu putem spune că personajele ar aparține unei categorii sau alteia. De altfel, el se constituie din trei viniete (nu din patru,cum ne-am aștepta după titlul cu membrii familiei) definite dintru început: unul este „Tata“, altul „Mama“ și al treilea este „Soră și frate“. Așa cum remarcasem în Broken flowers/Flori frânte, pelicula din 2005 a lui Jarmusch premiată la Cannes cu Grand Prix, fiecare vinietă poartă un nume și clarifică relația protagonistului (jucat acolo de Bill Murray) cu foste iubite, dintre care încearcă să o identifice pe mama fiului care anunță că-l va vizita și pe care îl cunoaștem abia în ultimele cadre. În Tată, mamă, soră, frate narațiunea nu mai este dominată de suspans, dar reflectă relații de familie misterioase, pe care nu le-am bănui dacă autorul nu ne-ar atrage atenția asupra lor prin neașteptate detalii.
Asistăm, pe parcursul întregului film, la reuniuni ale unor familii „disfuncționale“ cu diverse ocazii și în diferite locuri de pe glob. Prima dintre ele, având titlul „Tatăl“ se petrece într-un stat american, unde un frate adult (jucat de Adam Driver) și sora lui (Mayim Bialik) călătoresc spre domiciliul tatălui pe care nu-l văzuseră de mult (Tom Waits), despre care fiul știe mai multe și pare că se simte mai vinovat că nu are mai multă grijă de el. Fiul este și cel care vine la reuniune cu un mare pachet de cadouri și constată sărăcia în care trăiește părintele lor (vezi mașina veche despre care el crede că nu pornește) și se simte dator să-i ofere o sumă de bani la despărțire. După plecarea fiului și a fiicei, are loc spectaculoasa revelație că lucrurile nu stau cum ni se par, că tatăl mai are o mașină bună ascunsă sub o prelată, precum și o nouă parteneră pe care o invită la masă cu banii oferiți de fiu.
În această primă vinietă descoperim și elementele comune care leagă cele trei povești despre reuniuni de familie: paharele cu apă ciocnite în trei, stârnind întrebarea dacă e normal să tratezi apa ca pe vin, ceasul Rolex despre care unii susțin că e „un fake chinezesc“, fotografiile de familie revăzute de participanți și revelarea unor detalii din trecut, precum și rolul definitoriu al unei călătorii cu mașina (în toate cele trei segmente narative). Structurarea narativă în trei povestiri principale a fost comparată, de cronicari, cu cea din Mystery Train (filmul din 1989 al autorului).
A doua vinietă povestind o reuniune de famile, localizată la Dublin, în Irlanda, o are în centru pe mama (jucată de Charlotte Rampling) o scriitoare faimoasă, care își revede fiicele (jucate de Cate Blanchet și Viky Krieps) cu ocazia Crăciunului. Asistăm și la drumul fiicelor înspre locuința mamei, cu accidentul generat de defecțiunea mașinii proprii depășit de fata „cea bună“ (Blanchet) și cu discuția dintre fata „cea rea“(Krieps) și amica ce o transportă la reuniune, căreia îi mărturisește intenția de a o minți pe mamă și de a o pune să-i plătească drumul de întoarcere cu un taxi Uber. Deși pregătită minuțios, masa plină de bunătăți de sezon locale nu ocazionează o discuție sinceră între participante, ci mai degrabă răspunsuri convenabile la întrebarea mamei despre cum le merge, surâsuri și îmbrățișări false care pun punct întîlnirii anuale, guvernată de formalism și de nesinceritate. Și în acest segment narativ apare ciocnirea cu lichide neadecvate (aici căni cu ceai), ceasul Rolex și fotografiile din trecut. Finalul explică și mai clar intenția fiicei „rele“ să o tapeze pe mamă de banii pentru taxi, revelând și mai mult falsa comunicare dintre membrele familie disfuncționale.
Al treilea segment narativ, localizat la Paris, urmărește reuniunea dintre o soră (India Moore) și fratele ei geamăn (Luka Sabbat) după moartea părinților lor într-un accident aviatic. Cei doi frați sunt mulatri și călătoresc și ei un timp într-un automobil care-i duce spre locuința închiriată în centrul capitalei franceze de părinții pe care nu-i văzuseră de mult. Aflăm detalii despre familia lor în timpul călătoriei în care ei deapănă amintiri, întreruptă scurt timp de un moment de repaos la o cafenea, unde continuă acumularea de detalii în legătură cu raportul celor doi cu părinții și cu relația dintre ei. E limpede că cei doi nu s-au mai văzut de mult, că țin unul la altul și că doresc să-și facă un pic de ordine în viață cu ocazia tristului eveniment.
Vizitând apartamentul părinților, cei doi „hipsteri“ află și că ei nu-și mai plătiseră chiria de trei luni și că administratoarea locuinței, care apare la un moment dat, nu a vrut să facă un caz din asta, pentru a nu genera confiscarea mobilelor familiei, salvate de fiu și depozitate într-un loc sigur. Vizita celor doi la hangarul unde sunt păstrate mobilele rămase oferă detalii suplimentare despre dispăruți, pe care le aflăm din discuția celor doi, venind să adauge informații despre această familie ciudată formată dintr-o albă și un negru, cu acte false de căsătorie, dar iubindu-se sincer până la moartea accidentală. Există și în această vinietă mistere elucidate prin conversație, apariția unui ceas Rolex (fals, ni se spune din nou) și un elogiu al apei pure (ca „izvor al vieții“), referiri la trecut prin studiul unor vechi fotografii.
Ca și în filme precedente, Jarmusch vorbește, fără a deveni didactic, despre relații de familie dureroase, despre singurătarea și alienarea omului modern, care își găsește uneori alinare în lectură ori muzică (în toate cele trei segmente vedem cărțile citite de eroi, de la Noam Chomski la tatăl din primul, la cărțile scrise de mama din al doilea și la muzica preferată de dispăruta mamă din cel de-al treilea, cu care se și încheie pelicula). Jarmusch nu se dezminte și se referă, ca în fiecare film al său, la literatura pe care o iubește și la muzica din care uneori trăiește. Și la acest film el semnează partitura muzicală, precum și la capitolul Producător executiv, confirmând ideea că un adevărat cineast independent se implică în mai multe segmente ale realizării filmului, la care semnează și scenariul și regia. Noul său lungmetraj merită văzut și din acest motiv, pentru că, așa simplu cum pare, Tată, mamă, soră, frate are subtilități care se cer descoperite și apreciate.