motto:
cel mai mult mi-aș fi dorit
să-ți spun o poveste
în care tu nu mori la final
o Sara
te-am așteptat de atâta timp
încât m-am transformat din nou
într-un stâlp de sare
am privit înapoi de mii de ori
poate te voi zări în crăpăturile acelui
zid mâncat de timp
precum inima ta amară și vișinie
am cutezat să cânt cu voce de sirenă
să te chem în vis
să străbat apele minții cu vapoare din
hârtie
să te adulmec în spațiul dintre două
lingurițe de argint
dar n-ai venit
poate ai făcut dinadins
sau poate un Dumnezeu te-a uitat
suspendat
în prăpastia din mine
orașul
orașul se dezbracă de zgomotele
zilei
pescărușii dau ocol acoperișului
de biserică din care cresc buruiene
zidurile acoperite cu iederă
lângă care îndrăgostiții se sărută
pentru prima dată
ascund multe Ane –
istorii se vor scrie despre sângele
nostru și astăzi
descoperite din întâmplare peste
secole
cu dragostea ta în mine
eu par mai frumoasă
nici nu observ singurătatea
care te învăluie
când ceilalți încep să îți vorbească
gravuri
i-ar fi gravat
în inimă, în ochi, în sânge
numele lui
să-i răspundă din ea când e plecat
să facă dragoste cu interiorul ei cald
ce merge în sensul acelor de ceasornic
să curgă în lumina ei, să înoate gol
pușcă
să prindă rădăcini
dar el, rege al singurătății
i-a desenat pe piele doar un țipăt
un bărbat ca el
așa bărbat nu s-a mai văzut
vă spun
pe unde trecea
lipea ideilor, picioare
și cuvintelor, ochi
iar sângelui, un drum lung, de țară
într-o iarnă
l-am văzut cum desfăcea lumina
în fâșii
mov și albe
și o cosea pe coapse
cu priceperea unui chirurg
vă spun
așa bărbat nu s-a mai văzut
odată mi-a luat inima
și i-a poruncit să plutească
pe ape adânci