Puțină lume regretă înlăturarea unui dictator sângeros precum Maduro, dar la fel de puțină e lumea care și-ar fi imaginat că asta se va petrece așa, pe la două noaptea (lor), când un comando Delta Force va intra în palatul prezidențial din Caracas și-l va ridica pe dictator direct din pat. În papuci. Se mai întâmplase, totuși, dar lumea nu procesase încă această posibilitate. Noriega, președintele statului Panama, era exemplul cel mai cunoscut. Tot de trafic de droguri, pe lângă multe alte crime, era vinovat și acesta. De fapt, Venezuela nu e cine știe ce departe de Panama. Teritoriile Americii Centrale sunt, după cât se pare, propice acestui tip de activitate, care poate aduce munți de bani celor ce-o practică, pe seama distrugerii unor generații întregi de clienți. În plus, traficul de droguri poate părea o activitate revoluționară, atunci când țintește distrugerea imperialiștilor și exploatatorilor. Astfel încât „escobarii“ statali proliferează în acele zone mereu revoltate, părând chiar eroi.
Revenind la Maduro și la noaptea-dimineața dintre 2 și 3 ianuarie curent, nu faptul că un dictator traficant de droguri (dacă e adevărat) a fost arestat de un comando super-antrenat – mai ceva decât cel care lichidase pe Osama bin Laden – e ceea ce a șocat. Ceea ce a uimit, desigur, a fost că acest șef de rețea narco-teroristă era – cum ne-cum – președinte al unui stat. Chiar așa, puțină lume se aștepta ca însuși președintele Statelor Unite, așa ciudat cum e el, să ordone operațiunea și să-și recunoască asta.
Un dictator mai puțin în această lume e, în sine, o faptă bună, dacă poporul care scapă de el va avea șansa unei vieți libere și cât de cât prospere, adică exact invers decât ceea ce le oferise dictatorul până atunci, dar asta nu e deloc sigur de fiecare dată, pentru că dictatorii proliferează și e greu să-i tot înlături, ziua sau noaptea. Dar, brusc, din ceața unei lumi complicate, apare o întrebare: asta nu cumva poate justifica și alte atacuri asupra altor state? Nu cumva o asemenea operațiune specială poate fi o justificare pentru o eventuală invadare a Republicii China (Taiwanul) de către China Populară? O justificare retroactivă ar primi și invadarea Ucrainei, despre care invadatorul șef Putin spune că era terorizată de un regim nazist și invazia kremliniotă e menită să salveze țara? Și așa, toate statele care nu fac parte dintr-o ligă apărută peste noapte, a marilor puteri sau superputeri, trebuie să se teamă de acum înainte de un tratament similar, cu justificări la fel de mincinoase, precum aceea emanată de la Kremlin. Să recunoaștem că, măcar în ceea ce-l privește pe Maduro, justificarea nu e mincinoasă.
Cu toate că ONU va protesta, cu toate că opinia publică mondială se va îndoi de legalitatea unei asemenea acțiuni, cu toate că… și cu toate că…, Maduro va rămâne așa cum e, arestat în SUA și va fi judecat în cele din urmă acolo. Cum ONU este alcătuit din toate statele lumii, nu puține susținătoare ale dictatorului venezuelian, nu puține căzute ele însele sub dictaturi încă mai sângeroase decât aceea a lui Maduro, această organizație devine din ce în ce mai neputincioasă față de orice operațiune specială a vreunei super-puteri.
Corect ar fi să se legifereze cine are dreptul să facă orice și cine nu. Adică să se recunoască dubla măsură, care, oricum, funcționează la multe niveluri în această lume. Naivitatea noastră omenească ne face să mai credem încă în egalitățile de tratament aplicate tuturor națiunilor, tuturor statelor și tuturor oamenilor, cu toate că vedem cu ochiul liber, mereu și mereu, cum lucrurile se desfășoară exact invers. Sigur, sunt, ori mai precis, au fost, perioade în care s-a legiferat liniștea, adică blânda egalitate între popoare, națiuni, state. Dar, doamnelor și domnilor, nu se uită nimeni la componența Consiliului de Securitate ONU? China, Franța, Federația Rusă, Regatul Unit și SUA sunt membri permanenți. Dar, de fapt, dacă ne uităm mai bine, SUA, China și Rusia sunt statele cărora nu li se prea poate opune nimeni. Asta e noua ordine mondială. De fapt, tot cea veche.
Păi, dacă-i așa, operațiunile speciale trebuie legiferate, iar în anexele legii se vor specifica și numele țărilor care au dreptul să le întreprindă. Nu și ale celor împotriva cărora se pot întreprinde. Nu de alta, dar să se teamă cu toatele, celelalte, că pot deveni oricând ținte ale unor operațiuni speciale, chirurgicale ori sângeroase și de durată. Depinde cine le practică, unii sau alții.