Am comentat aici, cu ceva timp în urmă, volumul de memorii al lui Adalbert Rosinger, intitulat Destinul unui evreu comunist într-o democrație populară. O lume care se prăbușește, tipărit la aceeași foarte activă editură în îngrijirea Ralucăi Lazarovici Vereș (cu colaborarea doamnei Veronica Rozenberg) și prefațat de Mihaela Gligor. Aceste două volume sunt de fapt înrudite, se leagă unul de altul, iar Mihaela Gligor, una dintre editoare, cercetător științific la Institutul de Istorie „George Barițiu“ al Academiei Române din Cluj-Napoca, este elementul central al conexiunii. La lansarea lucrării despre Adalbert Rosinger, desfășurată în iunie 2023 la Institutul Cultural Român din Tel Aviv, Mihaela Gligor a întâlnit-o pe doamna Ofelia Thirer, fiica lui Ihiel Benditer, profesor de drept constituțional la Universitatea ieșeană. Ofelia Thirer a moștenit de la tatăl său numeroase documente, scrisori, caiete cu însemnări, fotografii etc., inclusiv mărturii despre crimele antisemite de la Rîbnița din martie 1944. (La fel ca A. Rosinger, și Ihiel Benditer a fost deținut la Vapniarca, un cunoscut și bine documentat loc de exterminare din Transnistria). Mihaela Gligor a realizat că are în față surse istorice extrem de relevante, mai ales pentru ceea ce s-a numit masacrul de la Rîbnița, izvoare care meritau să fie valorificate. Așa s-a închegat o echipă care avea să editeze parte din sus-amintitele documente, la care s-au adăugat și altele – în principal de la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București și Arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington D.C. (USHMM).
Între cele mai importante surse valorificate în carte sunt mărturiile lui Pinhas Fischbach și Iosif Valter (Isac Walter). Celălalt supraviețuitor al masacrului de la Rîbnița – Matei Gall (Moise-Matei Gal) – a descris în mai multe rânduri momentele tragice prin care a trecut, inclusiv în plan beletristic-memorialistic (Masacrul – 1956, Eclipsa – 1997; de altfel, în anexa 5 a volumului editat de Mihaela Gligor și Ofelia Thirer, este reprodusă pagina de gardă din Eclipsa având autograful lui Matei Gall). Nu se poate vorbi despre atrocitățile de la Rîbnița fără a pomeni mai întâi despre lagărul de la Vapniarca (Vapniarka), administrat de autoritățile militare românești care ocupaseră Transnistria începând cu vara lui 1941. Aici au fost aduși evrei care erau originari din România, suspectați de activități comuniste sau socotiți periculoși pentru securitatea statului antonescian pronazist. În plin război cu URSS, în noiembrie 1943, sub presiunea înaintării trupelor sovietice, oficialitățile antonesciene au făcut o triere: aproape 60 de evrei comuniști, condamnați la închisoare corecțională în România înainte de declanșarea conflagrației mondiale, au fost transferați la închisoarea din Rîbnița, localitate situată pe malul stâng al Nistrului (p. 14). În noaptea de 19 spre 20 martie 1944, 54 dintre ei au fost uciși de către trupe SS (formate din calmîci), cu complicitatea gardienilor români care în mod normal ar fi trebuit să îi escorteze în siguranță spre România, cum s-a întâmplat cu alt grup de evrei.
Corespondența între supraviețuitori – schimburile de scrisori dintre Matei Gall, Ihiel Benditer, Pinhas Fischbach – impresionează printr-un tip special de sociabilitate, specific poate celor care au trecut prin experiențele traumatice extreme ale Holocaustului. Conversațiile epistolare rememorează atât experiența de la Rîbnița, Vapniarca, probleme de viață cotidiană, cât și efectele de durată, asupra sănătății, ale tratamentelor inumane, de exterminare (unii dintre interlocutorii care apar în carte – Pinhas Fischbach – sunt torturați și peste decenii de efectele nocive ale mazărei furajere administrate de comandanții închisorilor din Transnistria – p. 134).
Mihaela Gligor și Ofelia Thirer au adunat cu răbdare și cu sprijinul a doi specialiști reputați (Radu Ioanid și Paul A. Shapiro) piesele documentare ale unui puzzle arhivistic având ca obiectiv principal reconstituirea unor momente tragice, secvențe ale dramei Holocaustului, pe care statul român și istoricii autohtoni și le-au asumat abia în perioada postcomunistă, după îndelungi ezitări și cu mare întârziere.