În jurul zilei lui Eminescu, la Botoșani s-au concentrat diferite forțe literare, culturale și politice: de la cei invitați ai Centrului de la Ipotești, care pare a nu mai fi tocmai alături de fundația ce patronează Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“, la invitații pentru noua decernare a premiului mai sus amintit, și până la partidul dnei Șoșoacă, același care a proclamat prin niște afișe mari, instalate pe holurile hotelului unde locuiau cei nu știu câte sute de militanți că „Eminescu n-a murit!“ și alte asemenea noutăți izbitoare.
Ca de obicei avem în față și o proliferare a unor clișee care, oricât ar părea ele de benigne, fac mult rău, ocupând mințile multor oameni și împiedicându-i să judece de capul lor și cu capul lor în foarte multe situații. De la „un admirabil omagiu adus poetului național“, banalitate veche și stabilizată prin tot felul de minți, nu neapărat politizate, la asta cu „Eminescu n-a murit“, inflația de clișee e mult mai mare chiar decât cea care roade la banii noștri (nu ăia care erau „aici“ pe șoselele dlui Traian Băsescu, pe când era ministru al Transporturilor). Oricum, aceste banalități sunt fatale pentru memoria unor mari artiști, în cazul acesta pentru Eminescu. Căci, tot repetând că Eminescu e ba poet național, ba nepereche, cum a spus/scris cineva înainte, Eminescu, adică opera lui se îndepărtează tot mai mult de mințile practicanților acestui sport periculos. Poate că, dacă dna Șoșoacă ori consilierii culturali ai dumneaei ar prefera să facă abstracție de locurile comune, clișeele stabilizate despre poetul național, nici lozincile lor n-ar mai fi atât de fade și în spatele vorbelor nu s-ar vedea atât de clar indiferența față de subiect și interesul doar pentru eventualul efect asupra altor sportivi ai nimicului. Nimicului, spun, pentru că repetând ce au spus/scris alții despre subiectul pe care te faci că-l admiri, ajungi la un fel de vorbărie despre nimic. Cu atât mai mult cu cât nici măcar clișeul pe care-l repeți nu ți-e, de fapt, cunoscut decât la suprafață. Efectul, doar efectul contează. Iar efectul ce să fie, ce să fie? Ce să fie altceva decât o sumă de voturi, dacă el e scontat de politicieni, sau stima măsurabilă în premii și altele, dacă e vorba de oameni din alte domenii. Că de averi legale și mai ales nelegale nici nu poate fi vorba.
Cei care se mulțumesc să repete clișee și locuri comune demult stăpâne pe mințile sărace devin, astfel, niște funcționari ai nimicului. Apropo de funcționari, pe la Botoșani, după poeți și șoșoci, aflu că a mai trecut și dl Bolojan, ca să discute cu primarii. Și dacă se vor reduce vreo 12 mii de funcționari publici, vă dați seama că funcționarii nimicului, care nu sunt pe listele de salarizări, ci pe altele, mai discrete poate, vor rămâne, dacă nu cumva se vor chiar înmulți. Ne lipsește un Minister al Nimicului? Așa credea cineva, greșit. Greșit, pentru că decenii de-a rândul ministerele noastre românești – naționale și suverane deh! – au făcut și treaba (sic) acestuia.
Iar ministeriabili ai nimicului sunt, la noi, erau și la Botoșani de ziua lui Eminescu, oricâți ați dori. Și nu doar politici. Că nici pe la noi, prin zona literară, nu lipsesc profesioniștii clișeelor, ai nimicului deci, de ce să nu recunoaștem? Mă tem că în fiecare dintre noi, cei care nu „râvnim“ chiar la Nobelul pentru Literatură, mai zace câte un funcționar al nimicului. Acesta se trezește când ți-e lumea mai dragă și-i trage o banalitate de te gândești la răul pe care ea îl face în lume. Dar și, în atâtea alte cazuri, pentru atâția alți oameni, banalitatea face binele neașteptat că, deși habar nu au de subiect, se pot pronunța cu vorbe în cele mai neașteptate zone. Neașteptate pentru cei care-i aud, și, deseori, chiar pentru ei înșiși.
Ei, dar uite că am ajuns de la Botoșani și de la Eminescu unde nici cu gândul nu gândeam. Ne-o fi ajutat și pe noi ascunsul funcționar al nimicului de la un minister care nu există; căci, se pare că nici nimicul nu există, deși de atâția ani, de atâtea secole chiar, ține locul a ceva ce nici el nu știe ce e. Că doar nimicul nostru cel de toate zilele tocmai asta înseamnă: a nu ști și a-i face pe cei din jur să creadă că știi. Uneori se transformă în doctoratele plagiate și în procesele de la tribunal, unde trebuie alții, oricât de „speciali“ ar fi ei, să-ți spună dacă ai greșit sau nu.
Gata, mă opresc, pentru că nu se știe unde ajungem cu atâtea competențe în nimic!