Recunosc că nu știam prea multe despre poezia semnată de Lidia Vianu, performanțele sale din sfera traducerii fiind cele care o recomandă în peisajul literar actual. Din acest motiv, volumul Poeme Foarte 123 poate constitui o surpriză pentru cititorul de poezie care caută experiențe poetice noi, voci distincte. În poezia din acest consistent volum, Lidia Vianu transformă detaliile banale ale vieții în reflecții poetice subtile. Simplitatea aparentă ascunde o atenție rafinată pentru nuanțe, stări și gesturi „mici“, care devin purtătoare de sens. Această apropiere de cotidian este o formă de autenticitate și delicatețe: „Nu-ți place Paganini mă scrutezi pe sub sprîncene în bucătărie/ ai vrut să gătim în familie eu fără muzică nu gătesc așa că ascultă/ multă răbdare mai cere un simplu te iubesc dai din umeri resemnat/ mă uit la cartoful din mîna ta mă apucă un rîs disperat din nimic…“ Tonul poeziilor este adesea unul al melancoliei tăcute, emană o stare difuză, fără cauze precise. Această melancolie nu e grandioasă sau dramatică, ci domestică, înrădăcinată în trecerea timpului, în rutina zilelor și în sentimentul ușor diform al singurătății din mijlocul lumii moderne: „Întotdeauna te ia prin surprindere neașteptatul răbufnește cu putere/ ce uși ferestre să te apere vîrste vin anotimpurile funeste/ de astăzi de ieri nu mai este alergi la întrecere cu propriul trup.“ Lidia Vianu tematizează constant ideea eului fragmentat. Identitatea, în poezia sa, nu este un centru stabil, ci un proces: un eu care se observă, se interpretează, se contrazice. Eul poetic este, la un moment dat, chiar un avatar poetic jucăuș și melancolic care evidențiază dorința de a crea un eu ficțional care să permită o flexibilitate identitară. În acest sens, poeziile Lidiei Vianu sunt un dialog neîntrerupt între diferite „voci“ ale sinelui: „Mi-e rușine de tine de mine de neîntîmplarea plină de nimicuri zilnice/ ești umbră de cărbune pe foaia albă tăcerile harnice te șterg/ lagune de cerneală italii franțe californii scriu în loc să merg“. Poezia sa se află adesea la granița dintre vis și real, dintre memorie și prezent. Lumea e privită printr-un filtru ușor neclar, ceea ce creează o atmosferă în care lucrurile par „aproape reale“, ca într-un film unde imaginea e ușor tremurată. Realitatea nu este niciodată fixă; este reinterpretată de vocea poetică: „Am închis ochii pentru cîteva clipe deodată nu mai știu unde sunt/ înfrunt scufundarea în mine coboară calmul spre mare pe coline de îngrijorare/ țin îndoielile în frîu…“ Stilul Lidiei Vianu este receptat ca „voce joasă“, fără excese retorice. Tonul este reținut, meditativ, aproape confesiv, ceea ce creează un raport intim cu cititorul. Se observă influențe ale poeziei anglo-saxone, în special ale moderniștilor, de la T.S. Eliot la W.H. Auden, de la Anne Stewart la Alan Brownjohn, iar traducerile sale se reflectă în ritmul calm, frînt și uneori reflexiv al textelor. Limbajul din Poeme Foarte 123 este limpede, adesea colocvial, dar în această claritate se ascunde un rafinament subtil. Poeta practică ceea ce Ezra Pound numea logopoeia, adică poezia cuvîntului care gîndește. Versurile ei se construiesc printr-un joc de nuanțe și ritmuri, prin aliterații, repetiții și inversiuni menite să creeze o muzicalitate interioară mai degrabă, decît o rimă externă.
Citită dintr-un capăt în altul, cartea este (și) un romanț extrem de pasionant din categoria autoficționalului, aventura personajului principal (autoarea însăși) fiind o sumă de înfățișări cu o epicitate controlată. Povestea este, firește, una de dragoste, recuperată după treizeci de ani, ezitant, descurajant chiar, timpul trecut nu conservă, ci împrăștie, estompează, însingurează: „N-am vorbit de sentimente cînd eram tineri împreună/ după treizeci de ani de absență îmi spui ce aș fi vrut să aud/ sigur că vreau să te cred dar ce descurajant sună/ ce să fac acum cu mine alta decît aceea din trecut.“ Erosul, omniprezent în volum, nu e trăit ca pasiune devastatoare, ci ca tandrețe intelectualizată, ca formă de dialog interior. Iubirea e descrisă prin imagini de zăpadă, căldură și plutire, un amestec de corporalitate și evanescență. Această poetică este una a căutării limbajului iubirii, a imposibilității de a o traduce complet. Se observă aici o dimensiune post-lingvistică, un fel de melancolie a limbii, în care poezia devine un spațiu al „aproximării“, nu al certitudinii. Regăsirea are și ceva concret, un dialog tîrziu, de data aceasta oficial/jurnalistic, care este estompat de cultură, de metafizică, sărutul dat cîndva s-a topit ca trupul eteric al unei meduze aruncate de valul mării pe o piatră fierbinte: „Stăm alături la computer îți iau un interviu mă întrebi cam ce vreau să știu/ tot și ceva în plus lucruri pe care nu le-ai mai spus dar asta nu pot să scriu/ așa că mă mulțumesc cu fraze intelectuale istoria slujbelor tale oficiale(…)/ ce zid de viață s-a pus între noi la ce bun fraze de carnaval pe cîteva foi/ dacă aș da acum comanda delete s-ar șterge din memoria mașinii totul la infinit.“ (Noi doi existăm în afara timpului). Trecutul, prezentul și viitorul se amestecă în mod natural. Rememorarea nu este descrisă ca o întoarcere clară în timp, ci ca un flux continuu în care amintirile se suprapun peste prezent. Tema timpului se leagă organic de sentimentul trecerii, al dispariției lente, trăit cu o luciditate calmă. Existența pare fragilă, uneori absurdă, alteori umană pînă la durere. Dar poezia nu oferă răspunsuri, ea doar conturează o sensibilitate a îndoielii, a neîncrederii blînde în lucrurile definitive. Întregul volum este un remarcabil exercițiu de tăcere și claritate, de seninătate în mijlocul agitației (vieții, lumii, culturii, istoriei) de azi.