Poeme de Mihaela Oancea
gustul unei amintiri viitoare
uneori simt
că Dumnezeu ne-a plămădit
ca să privească prin noi
tristețea lumii.
ne-am iubit
ca doi oameni care știau prea bine
că nu vor dăinui.
poate de aceea
fiecare atingere
avea gustul unei amintiri viitoare.
între noi
timpul bătea
precum o inimă obosită de
adevăr.
și-am înțeles că iubirea
nu ne salvează
ci ne întoarce în tăcerea
din care lumina se învață pe sine.
unicul mod de a rămâne vii
m-am trezit în mijlocul unei propoziții
neterminate
și te-am privit — lumea s-a oprit la un milimetru între respirația ta și a mea.
când ne-am atins aerul s-a rănit și timpul s-a strâns într-o aripă.
respirația noastră curgea prin cântecul unei păsări fără vedere.
în dimineața aceea mirată de noi mi-ai spus că nu poți iubi fără să
doară
iar eu te-am rugat să mă iubești chiar acolo unde doare.
următoarea dimineață ne-a găsit cu sufletele întoarse pe jumătate unul spre celălalt.
dacă iubirea ar avea o formă ar fi ca tine — clară până la durere.
și atunci mă gândesc: dacă tot trebuie să trecem prin viață să trecem unul prin altul — singurul mod de a rămâne vii.
în mintea frunzelor
asistăm cum Bloom și Daedalus
la defilarea amintirilor noastre
a dorințelor cu muchii fumegânde.
toate nerostitele
tot ce a înnegurat văile
tot ce a înseninat absențele
se ghemuiește
între coastele albe ale timpului.
două potcoave șovăie
în noaptea viscoloasă. noi
dăm în mintea frunzelor.
nu există ieșire
nu există ieșire – doar ploaia care
cade
și umbrele ce dansează. doar scaunul
care nu vrea să mai fie scaun. și zilele
în care plângi sau râzi
(oricum nu mai știi diferența!)
nu există ieșire – doar tăcerea
cu limbă de rană. doar scaunul
care se leagănă
respiră în locul tău și strigă
că totul e pe inventar
până și greutatea ta
de om obosit.
dimineața ce nu a existat niciodată
intru în ceainărie. te așteapt
cu răbdarea unui lift blocat între
etaje.
ceasul merge înapoi. cu fiecare
secundă
pierd câte o amintire –
se șterge mirosul primei iubiri.
dispare chipul mamei iar inima
bate cum un tambur. din stradă
năvălește ploaia
umflată ca un cadavru adus la mal.
în mâini ține o fotografie – a mea
dintr-o dimineață ce nu a existat
niciodată.
din obișnuință
am adunat tăceri în formă de oameni –
fire de anotimpuri
cărora nu le mai număr plecările.
probabil că fiecare își poartă durerile
ca niște fluturi negri sub piele.
plouă. în fiecare picătură
se ascunde cineva care a plecat.
mă așez în dreptul ferestrei –
nu aștept. doar învăț
cum e să taci
mereu în picioare
cu fața spre zbuciumul lumii.
ziua în care nu va mai fi nimic de uitat
mi-am îmbrăcat liniștea
ca pe o rochie de duminică
prea albă
pentru tăcerile mele
prea simplă
pentru tot ce n-am spus.
ochiul meu stâng a devenit fereastra
care a plâns prea mult și-a învățat
să nu mai clipească.
ochiul meu drept
nu mai visează. doar vede.
și totuși
într-o zi voi clipi
iar geamul va crăpa
pentru că în sfârșit
nu va mai rămâne nimic
de uitat.
Poeme de Sonia Elvireanu
Cum se alcătuiește o taină
Cerul se lasă pe pământ
ca o apă limpede,
poate pământul se face cer,
o întindere albastră
pe care nu calc,
privesc cu uimire luciul
în care lucrurile nu se văd,
doar albastrul ce acoperă iarba,
mă aplec să-l văd de aproape,
îmi las obrazul să atingă albastrul,
îl întorc pe o parte, pe cealaltă,
cum ai îmbrățișa smerit iubirea,
albastrul,
un alt chip,
al cerului,
al pământului,
rămân așa o vreme,
îmi pătrunde prin piele
o taină pe care n-o înțeleg.
Râul din alt cer
Când te înalță un poem,
urci dintr-o dată spre ceruri,
lumea din jur rămâne pe dinafară,
nevăzutul dinlăuntru suie,
cuvintele deschid primul cer,
ți se îngăduie să întrevezi,
ca printr-un nor o rază,
cum melancolia și dorul
plăsmuiesc înălțarea,
cum iubirea și harul
taie în marmoră albă un altar,
stau pe umărul unui cuvânt
ce deschide obloanele,
raza străbate poemul
ca urma unei îndrăgostiri,
îmi rostuiește clipa,
stau lângă râul din alt cer
cu ochii în lacrimi.
Cer, mare și țărm
Sunt țărm de mare
ce primește smerit
revărsarea de ape
prea învolburate,
nisipul fierbinte
le cuprinde într-o îmbrățișare,
își domolește arsura,
spre larg le petrece limpezite,
sunt marea învăpăiată de soare,
pe care plutesc corăbii
încărcate cu mirodenii,
jocul delfinilor,
furtuna din adâncuri,
limanul pe care corăbierii
nu-l ating vreodată,
nu-i unul de pământ,
sunt uscatul unde naufragiații
respiră,
îmbrățișarea ce urnește
și leagă pământuri,
leagăn și așternut pentru oameni,
cerul care liniștește tulburarea
apei, nisipului, corăbierului,
lumile pe care mi le dezvăluie
tăcerea unde mă reculeg.
Eu și ziua
Sunt singură cu mine
și ziua,
a plouat toată noaptea,
plouă încă,
singură cu începutul de zi,
firesc și minunat,
citesc poezie persană
dintr-un veac prea îndepărtat,
îi respir miezul
să ajung la însorire:
poemul pe care îl adulmec,
pe care tocmai îl scriu,
e precum un vas
încărcat de curmale,
ca umbra unui smochin
cu ramuri roditoare,
o plutire pe mare,
un țărm
scânteind de lumină,
pe care mă așez,
nu știu ce mi-au tors parcele,
un fir nevăzut, însingurarea,
o cale spre munte, poate lumina
ce scrie poeme în umbra înserării.