Singura dată când Mircea Nedelciu a stat de vorbă, timp de cinci minute, cu Marin Preda a fost cu prilejul apariției cărții de debut, Aventuri într-o curte interioară, în 1979, la Editura Cartea Românească. După ce directorul editurii a aflat că debutantul este prozator al câmpiei ca și el, a vrut să afle – pentru a-i prognostica o carieră scriitoricească – dacă poate să stea mult pe… scaun. Nu are importanță răspunsul dat, ci faptul că Mircea Nedelciu nu prea a zăbovit la viața lui pe scaun, că nu s-a sedentarizat în acest fel decât în ultimii doi ani de viață, când l-a doborât boala și, fiind suferind, a fost nevoit să stea în scaunul cu rotile. Până atunci, prozatorul a fost mereu un homo viator neostenit, iar această însușire a delegat-o și personajelor sale, care merg până își tăbăcesc pielea tălpilor.
Într-o proză scurtă din chiar cartea debutului există o explicație în acest sens: „Era de asemenea o imprudență să plecăm desculți pe câmpul acela, noi cei obișnuiți cu pantoful, vreau să spun cu pielea tălpilor foarte subțire ținută toată iarna în bibliotecă și aiurea. De fapt scopul nostru era chiar acesta: să ne tăbăcim pielea tălpilor. Nu știu dacă mai aveam și altul.“ („Excursie la câmp“, în Aventuri într-o curte interioară, Editura Compania, București, 2003, pp. 110-111). Aceasta înseamnă că cei doi cititori ieșiți din bibliotecă își tăbăcesc la propriu tălpile desculțe, subțiri, prin câmpul uscat plin de rapiță și că, în același timp, sunt în căutarea trăirii unor experiențe de viață formatoare, concrete, care să-i maturizeze, să le „tăbăcească“ pielea delicată de tineri dedați studiului. Până și fetele au probleme de mers specifice: „Din unsprezece perechi numai două sau trei nu s-au rupt. Nu sunt deloc rezistenți ciorapii ăștia. Nici nu-i porți de două-trei ori, și gata, s-a și dus un fir sau chiar mai multe. Pe urmă, dă-i, lipește-i cu ojă și poartă-i mai ales cu cizmele. Sunt totuși practici, că se spală ușor și se usucă în mai puțin de jumătate de oră.“ („Cădere liberă în cîmpul cu maci“, în op. cit., p. 115).
Lui Mircea Nedelciu nu i-a plăcut să întruchipeze personaje în stare vegetativă, sedentară, ci aflate mereu în mișcare, având profesii dedicate drumului, voiajului, prin care să poată pătrundă în spații diverse: ghizi (într-un spațiu aproximativ geometrizat, „un ghid face un decupaj în lumea înconjurătoare“), turiști, salvamontiști, liber-profesioniști, șoferi, taximetriști de ocazie, navetiști. În astfel de tipologii ale personajului motrice există varianta hoinarului și aceea a călătorului, în funcție de scopul drumului de efectuat. Mijloacele de transport în comun asigură de regulă naveta între sat și oraș care se face cu autobuzul (rata) și cu trenul. Sigur că se circulă și cu alte mijloace de transport (automobilul, tramvaiul și chiar avionul), pe harta rutieră apărând spații recurente de tranziție, cum ar fi stația de autobuz, gara și sala de așteptare. Pe aceeași hartă, satele pot fi categorisite tranșant în sate cu gară și sate fără gară.
Proza scurtă „Provocare în stil Moreno“ – din culegerea Amendament la instinctul proprietății (1983), dar apărută în același an și în antologia Desant ’83 – are drept protagonist un personaj static lipsit de putința investigării vizuale a tuturor ungherelor realității și de aceea el apelează la binoclu acolo unde nu poate compensa cu propria fantezie aspectele „blurate“. (Insinuarea unei astfel de priviri fish eye, prin care se aduce amănuntul atât de aproape încât toate celelalte din jur dispar, fără ca ele să nu mai existe, este analizată, printre altele de Valeria Bilț în cartea Mircea Nedelciu. Aventuri în curtea interioară a postmodernismului – 2011.) Tânărul țintuit într-un scaun cu rotile devine, sub lovitura hazardului nemilos, un contemplator sau, mai degrabă, un observator căruia i-ar plăcea să intervină în jocul realității și să-i schimbe acesteia cursul după meandrele propriei imaginații. Infirmul privește panoramic de pe terasa deschisă spre lume, numai că dizabilitatea îl obligă la imobilitate și la observarea mersului vieții dintr-un punct fix. Sensibilitatea dezvoltată într-o astfel de împrejurare dramatică îi permite să evadeze cu ochii minții și cu aceia fizici, prin intermediul binoclului, descompunând lumea în fragmente, caleidoscopic. Asemenea altor personaje ale lui Mircea Nedelciu, el se ipostaziază nu doar în călător, ci și în povestitor (postură în care excelează de obicei șoferii din prozele scurte).
Mircea Nedelciu s-a angajat prin scrierile sale în cucerirea spațiului existențial și literar, care se deschidea inițial către o curte interioară. Dar acolo era un orizont care se cerea lărgit și de aceea personajul sau personajul-narator simțea nevoia să evadeze, pentru a acapara spațiul din proximitate. Există dubla tendință către interioritate și exterioritate, către dedans și dehors, în termenii telqueliști stăpâniți atât de bine de prozatorul român. Este vorba despre o luare în posesie fenomenologică treptată a lumii unde privirea deține rolul hotărâtor. Aventurile din curtea interioară se întâmplă de fapt în spațiul interior care este scriitura, aventura constituirii unui sens în „curtea textuală“. Proiecția unui sens pe linia orizontului de așteptare se cerea lărgită și avea dreptate personajul Ilie Razachie să-i dedice autorului o epigramă, pentru că și el apare ca personaj în text, cu numele propriu (participant la serate, ca tânăr scriitor ce este): „În primul său volum NEDELCIU/ Ne plimbă printr-o curte interioară./ În cel care urmează ar fi cazul/ Să ne mai scoată și nițel pe-afară.“ („Maistrul Ilie Ilie Razachie își dă concursul“, în Aventuri într-o curte interioară, ed. cit., p. 295).
În ultimul său foileton din revista Formula As, care a apărut după o săptămână de la moartea lui prematură, Mircea Nedelciu se referea, pentru prima și ultima dată în scris, la situația lui dramatică de om aflat în pragul morții. Scriitorul condamnat pieirii mărturisea public dragostea de viață și recunoștea resemnarea fizică (prin sintagma „omul orizontal“), dar nu și pe aceea a spiritului, deoarece încă se străduia să-și „elibereze ideile“ într-o luptă crâncenă cu timpul. O făcea cu nădejdea în utilitatea lor pentru viitorime și, așa cum procedase și în ceea ce scrisese până atunci, publicistul își cenzura eventualul patetism, precum și angoasele sau sfâșierile: „Cam asta ar fi definiția omului orizontal: fără ură și fără părtinire, fără regrete sau furii inutile, pur și simplu eliberează-ți ideile și lasă-le să ia forma scrisă. De vor servi cuiva, cândva, nu se știe./ Știu, timpul pare să fi devenit acum foarte scurt, nici să pui pe hârtie chiar tot ce-ți trece prin cap nu mai merge. Trebuie făcute selecții, probe, trebuie să știi să faci invers decât croitorul: să măsori o singură dată și să tai de zece ori, să arunci, să sugerezi mai degrabă decât să dezvolți în amănunt. […] O să vedem la ce vor duce toate astea, dar pot să vă spun de pe acum că am descoperit câteva trucuri (cu anumiți adversari, fără trucuri nici n-are sens să te lupți). De exemplu, să descrii în amănunt un picior sănătos, degetele de la picioare care se mișcă liber în sus și în jos, mobilitatea unei glezne fine, jocul gambelor și al pulpelor în dans – toate astea o situează pe hidoasa mea adversară [moartea – n.m., V.S.] într-o adevărată criză de incertitudine. Ea știe deja că picioarele mele îi aparțin, dar eu vorbesc despre altele: există atâtea și vor mai fi!“ („Omul orizontal“, în Formula As, nr. 371/1999, apud Adina Dinițoiu, Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții, Editura Tracus Arte, București, 2024, p. 414).
Situația lui Mircea Nedelciu îmi amintește de aceea, mai puțin dramatică – dar nu neapărat astfel pentru că s-ar petrece în lumea ficțiunii sau în tratament fabulatoriu, cum ar fi spus prozatorul însuși –, a bătrânului pălărier August din romanul Lumea în două zile. Diferența este că personajul lui George Bălăiță se află situat pe o platformă, la înălțime față de restul construcțiilor din jur („la cucurigu“), dar acea poziționare nu poate să existe decât într-un spațiu al esențelor. Vorbind despre boala lui neobișnuită, care în urmă cu zece ani îl țintuise într-un scaun cu rotile, bătrânul August însuși mărturisește în fața judecătorului Viziru și a benzilor sale de magnetofon că adevărata putere a omului nu stă în capacitatea de a-și controla sinele, ci în aceea de a se afla în armonie cu semenii, urmând regula seninătății și a bunătății: „Fiindcă niciodată nu mi-am pierdut seninătatea, dacă nu chiar atunci, eram încă tânăr și în putere (și numai unul slab de minte ar putea crede că nu eram într-adevăr puternic dacă picioarele nu mă mai ascultau) nu mi-am câștigat sau numai descoperit seninătatea. Și aș putea spune că seninătatea este sâmburele puterii mele. Ehe, câți mai prețuiesc în zilele noastre astea!“ (George Bălăiță, Lumea în două zile, Editura Eminescu, București, 1985, p. 130). Aceeași regulă a seninătății și a bunătății în menținerea puterii creatoare a dovedit-o „omul orizontal“ Mircea Nedelciu.
Înțelesul operei lui Mircea Nedelciu se opune formelor de închidere în măsura în care traseul ei indică sensul unei călătorii de durată în literatura noastră. Pentru prozatorul de primă linie verticală a optzecismului, a fi și a se îndeletnici cu aspra zăbavă a actului creator a însemnat a nu se cantona în interiorul aceluiași spațiu ficțional strict circumscris, „omul orizontal“ pendulând între catabazic și anabazic. O astfel de năzuință o constituie, în viața și opera lui, expresia unei medieri a contrariilor, a unei sinteze între apropiere și depărtare, a unei aspirații, mereu reînnoite, spre plinătatea spațială. Totodată și o ancorare în contingență, în fenomena litate, așa cum remarcă Adina Dinițoiu: „«Lumea scafandrului», «aventura în adâncuri», plonjarea, imersia, presiunea subacvatică, profunzimea sunt tot atâtea nume pentru această dimensiune înfiorată, metafizică chiar, a sondării propriei interiorități și a propriului corp în peisajul oprimant al comunismului: un conflict sui-generis între trup și spirit, între instinct și rațiune, în care trupul se revoltă, prin spasme și febră, la «incursiunea» «rece», rațională, a spiritului.“ (op. cit., p. 373). Asemenea personajului Ovid Petreanu din Călătorie în vederea negației, prozatorul poate considera că, „dacă trecutul i-a fost furat, viitorul totuși, îi aparține“. Pentru opera lui Mircea Nedelciu, și ieri va fi o zi.