Cartea lui Adrian Niță Deșertul interogațiilor este o carte unică în literatura filosofică românească și, probabil, mondială: o carte compusă, de la început până la sfârșit, numai din întrebări. Este vorba despre o carte care încearcă să explice, prin întrebări, problemele fundamentale ale filosofiei: „Ce este timpul?“, „Ce este ființa?“, „De ce există ceva mai curând decât nimic?“, „Este metafizica posibilă?“, „Cum e posibil ceva nou?“, „Există Dumnezeu?“ ș.a.m.d.
Demersul lui Adrian Niță depășește cele mai avansate fantezii filosofico-fantastice, căci până la cartea lui ne puteam cel mult întreba cum ar arăta o lume în care oamenii să comunice doar prin interogații. Adrian Niță dovedește că ideea este pe deplin realizabilă, că se poate scrie o carte perfect inteligibilă folosind doar propoziții interogative. Efectul este terapeutic într-o lume a imprecației, a opiniei de nezdruncinat, a adeziunii radicale și fanatice.
Ni se tot spune că filosofia este despre întrebare dat fiind că nu există un adevăr ultim și că este imposibilă o cunoaștere globală, integrativă, a tuturor teoriilor despre univers. Cu toate acestea, câți au avut îndrăzneala să scrie o carte compusă doar din întrebări? Câți au avut îndrăzneala, așa cum face Adrian Niță, să încerce să comunice folosindu-se exclusiv de semnul întrebării?
Cititorul modern asociază întrebarea cu originile filosofiei, cu fundamentul reflecției în general, uitând că semnele de punctuație apar târziu, textele anticilor fiind lipsite, în plus, și de spațiile despărțitoare dintre cuvinte, și de minuscule. Neavând un semn propriu- zis al interogației, anticii se foloseau de o anumită ordine a cuvintelor care impunea frazei un sens interogativ. Cred că e importantă această precizare, dacă o asociem începuturilor gândirii înseși – începuturi care par să stea mai curând sub un invizibil semn al exclamării decât sub un invizibil semn de întrebare. Originea gândirii, departe de a fi una interogativă sau „critică“, pare a fi una asertotică și apodictică. Nu întâmplător aceste origini îndepărtate se asociază cu cei șapte înțelepți: înțelepți (sophoi), și nu filosofi! Înțeleptul știa în mod desăvârșit și neîndoielnic, se exprima în sentințe și maxime și putea fi chiar un legiuitor al cetății în care locuia. Ceea ce numim astăzi „filosofie presocratică“ ar trebui numită înțelepciune (sophia), iar reprezentanții ei „înțelepți“ (sophoi), și nu filosofi! La începuturi, filo-soful nu era decât prietenul (sau iubitul) înțeleptului (philo-sophos). Înțelesul era cât se poate de concret și el s-a menținut până târziu – îl regăsim chiar în dialogul lui Platon despre iubire. De altfel, să iubești o abstracțiune sau o calitate de sine stătătoare sună paradoxal, câtă vreme iubirea sau prietenia este, prin definiție, legată de o persoană în carne și oase care, eventual, întrupează ori reflectă calități morale sau intelectuale (ori Idei). Până și Boethius (sec. VI d. Hr) – mult mai „hârșit“ cu abstracțiunile – are încă nevoie de o personificare – de astă dată feminină – a înțelepciunii. În vremurile de început ale gândirii înțelepciunea era personificată de bărbați… cu bărbi.
Filo-sofului, discipolului, îi revenea, așadar, rolul de a adresa întrebări, de a solicita lămuriri, de a cere să fie învățat de cel mai-știutor decât el, în vreme ce acesta, înțeleptul, era în poziția celui ce dădea răspuns, iluminând și îndepărtând ceața și îndoiala din mintea „iubitorului“ său. Nu cumva filosofia se naște ca act de uzurpare – socratică! – a poziției supreme ce-i revenea, prin tradiție, maestrului atotcunoscător și absolut sigur de doctrina sa?! Nu-și descoperă Socrate, conform propriilor sale mărturisiri, vocația filo-sofică împotriva înțelepciunii revendicate, pe drept sau, și mai adesea, pe nedrept, de contemporanii săi? Nu spune el că este cel mai „înțelept dintre muritori“ tocmai pentru că știe că nu știe și nu ridică el interogația și conversația din statutul lor subaltern la rangul de metodă infailibilă de a demonstra măcar ignoranța celorlalți și contradicțiile în care aceștia se pierd la o chestionare și analiză amănunțite a judecăților lor? Socrate împarte istoria gândirii în două epoci, doar că cea dinaintea lui nu ar trebui numită „filosofie“, nici măcar „filosofie presocratică“, ci înțelepciune sau, dacă nu sună prea rebarbabativ, sofie. Anticii au intuit foarte bine această diferență numindu-i pe cei mai vechi „filosofi“ pur și simplu înțelepți, termen care li se poate aplica pe drept cuvânt și lui Parmenide, Heraclit, Anaximene, Anaxagora. E suficient să citim fragmentele din poemul lui Parmenide, aforismele lui Heraclit pentru a vedea că autorii lor nu datorau nimic unei „cercetări interogative“, ci unei cunoașteri primite fie prin evidența observației, fie prin puterea inspirației sau chiar a revelației. Chiar și sofiștii – care, iată, păstrează un nume ce trimite direct la „înțelepți“ – practică un „relativism“… absolut, ei neavând niciun dubiu că „nu există cunoaștere“, „comunicare“ sau, în genere, că „nu există nimic“ ori că „totul poate fi demonstrat cu egală îndreptățire“. Unii dintre ei nu erau defel nihiliști, afirmând „legea naturii“ ca fundament al instituțiilor și practicilor sociale.
Așadar, cartea lui Adrian Niță se leagă la o tradiție filosofică socratică și platonică, înțelepții neinterogativi de dinaintea lui Socrate fiind amintiți doar în treacăt. Practic, el consideră că filosofia este o nesfârșită artă a întrebărilor și o cunoaștere ce apare în urma unor investigații metodice, a unor îndoieli sistematice, a dialogului bine condus de un spirit suspicios. Între modelul asertiv și profetic al lui Iisus și cel dubitativ și suspicios al lui Toma, Niță l-ar prefera oricând pe cel al lui Toma Necredinciosul, căruia i-ar asocia probabil drept cognomen nobil „Filosoful“. Este întru totul revelator faptul că această scurtă istorie a filosofiei prin întrebări începe de la Platon, mai exact de la… dialogul „Parmenide“, prin care filosoful atenian destramă țesătura de afirmații sentențioase ale marelui gânditor eleat, contracarându-le supoziții și contradicții, din poemul parmenidian rămânând doar un „lung prilej de vorbe și de ipoteze“ pentru personajele din dialogul platonician. Să ne mai mirăm că din operele înțelepților presocratici nu a mai rămas – în urma forfecării lor de către gândirea interogativă a filosofilor ulteriori – decât o mână de fragmente, de resturi, scame și petice?!
Adrian Niță sesizează, extrem de lucid, apropierea dintre interogație și interogatoriu, dintre întrebare și… inchiziție. După două milenii și jumătate de exaltare a întrebării, tindem să uităm fața ei urâtă, diavolească, implicit-acuzatoare, proximitatea dintre interogație și tortură. Chiar și Martin Heidegger, atât de elogios în privința interogației în Ce este metafizica?, subliniază legătura – nu doar etimologică! – dintre „categorie“ și „acuzație“. Căci ce este de fapt categoria dacă nu un act de rechizitoriu, o aducere în fața judecății, motiv pentru care Heidegger inventează un alt termen, existențiali, pentru a desemna principalele raporturi ale Dasein-ului cu lumea. De altfel, Heidegger însuși și Richard Rorty văd poezia ca un mod al gândirii mult mai originar și mai veritabil decât cel categorial-interogativ, iar faptul că înțelepții presocratici au folosit o exprimare poetică (sau aforistică) a ideilor lor este un argument în plus în pledoaria pentru revenirea la textele lor drept cale de redefinire a înțelegerii. Căci prea de multe ori adevărul a fost conceput, așa cum inspirat remarcă autorul cărții de față, ca o adecvare a răspunsului la… întrebare mai curând decât ca o corespondență a enunțului cu lucrurile sau, și mai puțin, ca un enunț rezultat în urma unei autentice ascultări a ființei ființării. Întrebarea – afirmă, interogativ, Adrian Niță – condiționează, induce, prefigurează nu doar răspunsul, ci întreaga atitudine existențială a ființei umane. Învățăm să privim universul prin prisma unor categorii interogative și uităm că el ar putea să ne spună lucruri nemaiauzite și nemaigândite dacă nu l-am mai tortura cu întrebări procustiene.
Cartea lui Adrian Niță este o revelație și pentru că ne arată, subtil, ipocrizia la care au fost constrânși să recurgă unii – majoritatea? – gânditorilor după revoluția filosofică efectuată de Socrate-Platon. Să nu credem că tradiția cunoașterii inspirate, a ideilor „primite de-a gata“ – nu neapărat în sensul peiorativ din titlul operei lui Flaubert – s-a încheiat definitiv odată cu Socrate. Ea a continuat, subreptice, travestită într-o manieră interogativă impusă de filo-sofii ce câștigaseră lupta cu predecesorii lor, cu „înțelepții“, precum zeii îi înfrânseseră pe titani aruncându-i în Tartar. Multe fraze din cartea lui Adrian Niță sunt doar într-un mod pur formal interogative, ele fiind afirmații cărora li se adaugă, prin subterfugii, un aspect interogativ care să justifice semnul de punctuație de la final. Tot astfel majoritatea operelor filosofice post-socratice (inclusiv cele ale lui Platon) vor să transmită o doctrină, o imagine originară sau o trăire fundamentală, o intuiție a unei evidențe, o certitudine indubitabilă la care gânditorul a ajuns prin cine știe ce conexiuni și asocieri neașteptate, printr-un fel de iluminare bruscă, foarte asemănătoare inspirației poetice – neîndatorată întrebărilor și dialogului. Gânditorul actual este constrâns să îmbrace mantia filosofului pentru a-și transmite învățătura și adevărurile sale indiscutabile sub o falsă modestie interogativă, dovadă stând iritarea de care se simte cuprins atunci când i se pun postulatele și axiomele sub lupa unei analize logice și lingvistice. Căci întrebările au devenit, din unelte ale învățăcelului în epoca presocratică, redutabile instrumente de combatere și distrugere ale adversarului în epocile ulterioare. Să nu uităm că există un foarte suspect prefix comun în dialog și în… diavol!