În deschiderea volumului În aer. Versuri pe zebră, poetul timișorean Eugen Bunaru pleacă de la un citat al lui G. G. Márquez, care spune că „lumea era atât de nouă, încât multe lucruri nici nu aveau nume“. Astfel, poetul știe, la fel ca Socrate din dialogul platonician, Cratylos, că numele stabilesc o legătură profundă cu ființele, obiectele, una de ordin natural, firesc, magic.
De asemenea, Eugen Bunaru alege, pentru această inefabilă numire poetică, doar acele momente din existența personală care ascultă de o logică insolită, de o coregrafie fantastă a situațiilor obișnuite. El reușește să cuprindă sub stindardul fanteziei o arie cât mai largă a realității înconjurătoare, uneori blazate. Între reflexivitate, cerebralitate și o expresivitate picturală și dinamică pendulează discursul poetic în volumul de față.
Nu de puține ori, poetul conștientizează efemeritatea încăpățânată a existenței din jur. Nu o învăluie într-o mirare fatalistă, nici nu încearcă să o explice sau să o justifice în vreun fel. Doar simte că, dincolo de vălul misterului care acoperă întreaga priveliște mundană, iradiază fragilitatea umană, neprevăzutul, hilarul, fortuitul, declanșatori ai unor metamorfoze spectaculoase în miezul realității obișnuite: „abia târziu un fotograf fără noimă/ cu aparatul pe umăr va surâde în sine/ surprins – într-o cețoasă misiune –/ de atâta somnambulie a firii/ ca o bruscă ieșire la mare“ sau „Intra sau ieșea pe o poartă/ deschisă în toiul zilei ori în toiul/ nopții fără a ajunge cândva undeva/ Auzea distinct cum se cuibărește/ în el aproape romantic aproape tăcut/ țipătul victimei“. Poetul, în aceste circumstanțe, devine un cartograf al realităților din adâncuri, trăiește un timp al percepției estetice, cum ar spune Hans Robert Jauss, de asimilare a datelor poetice care se manifestă și capătă expresie prin forța unui spectacular epifanic al concretului cotidian. Se remarcă, pe parcursul evocării unor astfel de situații, și aerul discret și reținut de bonomie contemplativă, astfel încât orice tensiune pare, imediat, dezamorsată, orice paradox sau distanțare sunt învăluite în acea „lumină cețoasă“, laitmotiv prezent în această poezie.
Poetului îi revine, în relația cu lumea din jur, un al șaselea simț care prilejuiește trecerea de la simpla, obișnuita vedere la o amplă și spectaculoasă viziune care, uneori neliniștită, capricioasă sau doar reținută, cheamă o întreagă recuzită de forme onirice, de reliefuri fluide și nestatornice, de măști ale persiflării și ale fricii, apropiate parcă de universurile din tablourile lui Picasso. Se remarcă, într-un asemenea context fabulatoriu, neliniștit, și o tentă barocă a construcțiilor stilistice care se ramifică vijelios și impetuos, în mai multe direcții evenimențiale, sub „ochiul postum“ ce aruncă spectral „lumini și umbre pe bătrânul trotuar“ „sub teiul-felinar în plin orgasm olfactiv“. Astfel, ochii, care „sunt conștiința mea abisală oglinda care mi-a înghițit biografia“, ajung să îi dezvăluie realului mecanismele infernale. Are loc, în alte părți, un contrast neliniștit și destul de dinamic între căldură și răceală, între întuneric și lumină, toate acestea compunând tabloul de un bucolism fremătător, ușor crepuscular, al unei realități în care „amiaza torențială“ prilejuiește „zumzet dinspre magnolii nuntire de albine din floare în floare“, în timp ce „vuiește stins în urmă podul peste Bega cu mirosul lui decembrist de oase arse în asfalt“.
Întreaga lume devine cutia de rezonanță a acestui tumult senzorial, în care, pe de o parte, au loc dinamici sepulcrale, atunci când „gâtlejuri flămânde“ „atârnă de aer, se închid, se deschid, se cască spasmodic“; pe de altă parte, se petrece „acest restart vibratil al aceleiași zile cu toate (aceleași) imaginile aferente“, în care totul pare a fi absorbit de o foame de forme și nuanțe, căci poetul se simte, după versurile lui Emil Botta, învins de un dor fără sațiu, atunci când „întreg aerul“, în mod tentacular, „înconjoară clipa cea repede“ pe care o însoțești „cu nările ahtiate cu toate simțurile în alertă“.
În urma acestui maraton sinestezic, plin de forță imagistică, dar și de-o expresivitate vibrantă, apare teama care anunță apropierea capătului de drum, precum și nevoia retragerii securizante în propria interioritate. Aceasta devine spațiul unui confort sapiențial, al unei împăcări depline cu inevitabilul: „E timpul/ să cad în mine însumi asemenea/ frunzelor rănind străzile mute/ E timpul să-mi accept pagina/ albă cu tot sfârșitul și nesfârșitul ei“. Așadar, în poezia aceasta, cu un temperament atât de dinamic și versatil, imaginația devine dopamină pentru oricine îi va trece pragul.