A început să fie cunoscută, târziu, la aproape 30 de ani de la dispariția sa, obsesia lui Sergiu Celibidache împotriva înregistrărilor. Înregistrarea, susținea maestrul român, știrbește ceva din perfecțiunea interpretărilor și rezultatul e lamentabil. Poate să fie o obsesie a unui artist nebun (în sensul bun), poate să fie o curiozitate dintre cele pe care marii artiști, în căutarea perfecțiunii, le oferă mereu unei lumi ordonate și conforme cu originalul. Marele muzician român Sergiu Celibidache (1912-1996), rătăcitor prin lume după război – de-al Doilea Război Mondial e vorba – a fost unul dintre aceia care, în schimbul unei posterități asigurate de discuri, a ales perfecțiunea trăirii originale a muzicii, o singură dată. Sigur, dacă am merge mai departe, am putea considera asta o aroganță, așa cum au și considerat-o unii dintre cei care i-au oferit posteritatea LP. În filmul care expune pentru un public mai mult larg decât meloman cazul Sergiu Celibidache, e semnificativă scena în care, auzind o înregistrare piratată cu o interpretare a sa, întreabă cine e imbecilul care a produs o asemenea mizerie. Și, în loc să se supere că e vorba chiar de el, marele artist transformă acest furt într-un argument în favoarea propriei teorii.
Obsesia sa poate fi privită din diferite unghiuri, vreo trei-patru, dacă nu mai multe. E, în primul rând, așa cum am subliniat deja, o aroganță, dar și o dovadă de cinism, involuntar desigur: câți oameni puteau să asculte în direct, la fața locului, concertele dirijate de el? Era, probabil, o mentalitate din timpurile îndepărtate, când Haydn dirija o orchestră pentru un nobil care-și permitea să întrețină așa ceva numai pentru sine și pentru invitații săi, ar fi, prin urmare, o dorință secretă de întoarcere în acel trecut înfrumusețat prin selecția episoadelor bune, frumoase și eliminarea celorlalte. Dar nu e, cumva, o răzbunare secretă a compozitorului fără succes pe dirijorul celebru în toată lumea, dar și pe melomanii egoiști din acea lume, care nu au fost interesați de compozițiile sale? Cele patru simfonii pe care le-a compus nu au fost publicate și nici cântate, dacă luăm de bună informația publică. Pe de altă parte, dacă îl mai credem pe google, o mulțime de interpretări ale sale din repertoriul clasic ar fi fost, totuși, înregistrate. Dacă nu cumva e un fake. Să admitem totuși că filmul care îi este dedicat alege doar ceea ce a profesat teoretic și a încercat să aplice: refuzul înregistrării muzicii sale, în schimbul perfecțiunii.
Un alt mare personaj al timpurilor noastre, David Attenborough, prezenta înregistrările cu melodiile cântate de păsări, aceea care, fără să încerce perfecțiunea, este atinsă, de pasărea liră, de pildă. Și termina emisiunea de televiziune cu absolut fabulosul cântec din adâncurile mărilor, al balenelor, iar nu al sirenelor cum se credea pe vremea lui Ulise. Emisia sonoră subterană, a cărei intenție nu a fost identificată, a îndeplinit totuși un rol în supraviețuirea speciei, altfel pe cale de dispariție. Căci, după ce scafandri curioși au ascultat-o și au și înregistrat-o, balenele au scăpat de la o exterminare ce părea sigură. Oamenii au fost siliți să-și mai domolească lăcomia în virtutea căreia le ucideau fără milă și să se resemneze, cei lacomi, cu muzica aceea paradisiacă și subacvatică.
Nu e sigur că frumusețea va salva lumea, dar e aproape sigur că balenele au fost salvate de frumusețea muzicii lor. Care, la drept vorbind, nici nu e artă. Fac și ele, balenele, artă fără să știe, cum făcea dl Jourdain proză fără să aibă habar de asta. David Attenborough mai afirmă că, dacă ar fi fost înregistrate și cântecele unor păsări, acestea nu ar fi dispărut. Căci sute de mii de specii de păsări au dispărut fără urmă. Numai una singură, pasărea O’o, din Hawai, ne-a lăsat înregistrarea unui cântec al său, se presupune al unui mascul care invita o femelă ce n-a mai venit, probabil pentru că solistul era singur pe lume din specia sa. Și nu știa… O poveste tristă, care lasă de înțeles și că, uneori, înregistrarea, artificialul, poate salva, dacă nu lumea, măcar o parte a ei.
Dacă obsesia Celibidache ar fi câștigat partida contra marilor case de discuri (Deutsche Gramophon etc.) ce îi dădeau târcoale, poate că numele său ar fi pomenit azi printre speciile dispărute din această lume, alături de acele sute de mii de specii de păsări despre care David Attenborough spune că au dispărut fără urmă. Trebuie să acceptăm că tehnologia, deși omoară multe pe lumea asta, mai și salvează câte ceva.