Spre deosebire de basmele populare, în care oamenii și animalele își păstrează, în general, un statut bine definit, trăind în armonie sau adversitate, fără nevoia de a se substitui unii altora, în „literatura cultă“, autorii acesteia, din dorința de a-și face scrierile cât mai esopice, cu ambiguități pline de capcane și deschideri surprinzătoare, complică trama narativă; desigur, totul spre deliciul, de ce să n-o spunem, cititorilor dedați la rafinamente stilistico-epice.
Astfel, animale dintre cele mai diverse, intrate în mintea și pielea oamenilor, săvârșesc acțiuni și fapte din sfera umanului, bune sau rele, după cum le dictează autorii, în funcție de mediul în care evoluează și conjunctura istorico-socială. Intrăm, astfel, pe un teritoriu (sau mai bine spus, spre o necesară adecvare la subiect, un biotop) sibilinico-fantastic, îmblânzit sau, dimpotrivă, fioros, în funcție de ceea ce fostele necuvântătoare sunt puse să (ne)transmită.
După cum știm, „operațiunea“ vine din negura timpurilor antice, de când Esop, părintele fabulei, a pus, în ingenioasele sale versuri, istorii cu tâlc, în care animalele, însuflețite cu virțui sau „apucături“ umane, săvârșesc fapte bune sau reprobabile din sfera unui comportament frecvent întâlnit și în lumea bipezilor de „ambe sexe“. „Procedeul“, deși excede limitele biologice binecunoscute ale regnului în discuție, ce ne precede pe scara evoluției umane, a fost unanim acceptat, ba chiar urmărit cu depline satisfacții livrești.
Caracterul moralizator al fabului, expus în finalul micii sale istorisiri, cu frecvente atingeri ale paradoxului, îi dă cititorului acea așteptată bucurie a restabilirii normalității, atât la nivel individual, cât și social, fapt care s-a perpetuat din vremuri îndepărtate și până în zilele de azi. Astfel, personificata lume a lui Esop a fost prelualtă și nuanțată în alte cotexte sociale sau general umane de mari „maeștri ai domeniului“, precum Krâlov și La Fontaine, ilustratori ai realităților ruse și franceze, dar și de autori din prolificul biotop românesc, din care îi amintim pe Gheorghe Asachi, Grigore Alexandrescu, George Topîrceanu, I.L. Caragiale.
Cu timpul, nevoia de a spune astfel de istorii a căpătat amplitudine, iar modalitățile, la rândul lor, s-au diversificat, cunoscând noi proiecții narative, din ce în ce mai rafinate, de la alegorie la parabolă și distopie. Dar, deși omenirea a evoluat într-o multitudine de domenii, pâlpâirile de început transformându-se în certitudinile de azi, trebuie spus că temele sunt cam aceleași. De unde se poate concluziona că lumea, în general, ca și societatea umană, ca reflectare fidelă a ei, se învârte în cercul acelorași metehne.
Deceniile din urmă, cu modernismul lor tot mai îndrăzneț, aduc pe scena literaturii, din acest „areal“ al bestiarului, o tot mai diversificată gamă narativă a imaginarului ca realitate, „pusă în opere“ de nume de referință precum Franz Kafka, George Orwel, Eugen Ionescu, Jorge-Luis Borges, Adolfo Bioy Casares.
Fără îndoială, orice simplă ilustrare a acestei teme, nu poate începe fără a aminti, măcar în treacăt, Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, „o alegorie foarte ingenioasă, animată de un uriaș duh comic și, totodată, benignă satiric, o scriere în același timp naivă și sofisticată, elementară și rafinată“ (Nicolae Manolescu).
Ceea ce se petrece în lumea animalelor din acest „romanț cult (poetic și fantastic)“, cum ne spune același Nicolae Manolescu, este faptul că, „alături de pictura animalieră, descoperim în cazul lui și observația tipologiei umane“. Fantastica împărție a animalelor, cu „obșteasca lor adunare“ și, apoi, tot ceea ce se întâmplă în această istorisire – metehnele și apăcăturile animalelor, de la Inorog la Cameleon, și de la Șoim la Crocodil –, au ca model lumea umană din timpurile iluminatului cărturar.
Era de așteptat ca un autor precum Kafka, iscoditor al absurdului care pândește în fiecare clipă și de oriunde, să ilustreze în scrierile sale și această latură a dezumanizării prin întruchipări în creaturi mai mult sau mai puțin definite. Metamorfoza lui Gregor Samsa, cel care acceptă neverosimila transformare în gândac, poate fi înțeleasă și ca o repudiere a unei lumi umane lipsite de orice logică și, prin aceasta, în stare de orice ticăloșie.
Aceeași tendință a abandonării acelei lumi de coșmar, este prezentă și în nuvela Vizuina, penultima scriere a lui Kafka, un fel de testament literar, prin care, sub înfățișarea unui animal (care ar poatea fi un bursuc), naratorul se retrage în singurul loc – vizuina – ce-i poate asigura o liniște, care, în final, se va dovedi, și ea, iluzorie. Acel zgomot difuz, insinuant și persistent, ce se aude dinafară, premerge, desigur, unei noi primejdii, care se apropie tot mai amenințător și fără putință de înlăturare. Este relevant pentru Kafka, după o viață de încercări zadarnice de a-și consolida o identitate, modul în care, „deghizat“ în acest nedefint animal, se retrage din „dezolanta sa viață, o viață fără nici un fel de certitudine“: „Și am deodată chef să-mi iau adio de la toate de aici, să cobor în vizuină și să nu mai ies niciodată, să las lucrurile să-și urmeze cursul și să nu le opresc prin observațiile acestea complet inutile“.
Dacă scriitorul praghez ne descrie eșecul unor destine individuale într-o lume alienată, Gerge Orwel, prin capodopera sa, Ferma animalelor, extinde la nivel de colectivitate o distopie în care manipularea, frica și prostia sunt instrumentele prin care se intalează și se desăvârșește societate totalitară, în care unii, puțini, conduc, iar, ceilalți, majoritatea, controlată la sânge, se supune.
Disptopia lui Orwel ne spune cum o revoluție (desigur, de „natură“ bolșevică), și, apoi, o întreagă societate, cu cortegiul ei de utopii – egalitarism, umanism socialist, fericire absolută etc. –, se transformă într-un teritoriu al terorii, oferindu-ne, desigur, în maniera proprie acestui autor, mai multe chei de lectură: analogii, comparații, simbolistică, generalizări.
Câți politicieni de astăzi nu se pot recunoaște în personajele „universului porcin“ al romanului, precum Guițătorul (manipularea și demagogia întruchipată), Napolean (dictatorul absolut), Seniorul (ideologul revoluției), Snowball („deviaționistul“ pedepsit). Sau câte din practicile acestei societăți comunisto-porcine (obsesia planificărilor, lozincile și sloganurile, paradele, discursurile mobilizatoare, omagierea Conducătorului, minciuna ca adevăr, inocularea fricii, eliminarea dizidenților, agitatorii, poliția politică, idealizarea mizeriei, „scriitorii de casă“, privilegiile conducătorilor) n-au fost însușite, precum un manual al eșecului total, de binecunoscuții făuritori ai, până mai ieri, celei mai „drepte orânduiri“. Deși sumbru ca viziune, chiar crud prin destinul unor persoanje, romanul are și doza de umor necesar, prin care satirizează anomaliile unei societăți caricaturale: îndemnuri mobilizatoare adecvate – „hăis, tovarășe!, cea, tovarășe!“; „strategie, tovarăși, strategie!“; obsesia planurilor și a autodepășirii – „totul mai mult (ca înainte) și mai devreme“.
Dacă Orwel își populează lumea sa distopico-alegorică cu blândele animale domestice de la o fermă agricolă cum sunt multe în lume, în schimb, Eugen Ionescu aduce în scenă, întru aceleași teme, o specie grabnic dătătoare de fiori – Rinocerii.
Această parabolă a capitulării în fața răului, personifică atât nazismul, cât și apariția altor dictaturi ale secolului XX. Ceea ce frapează în această celebră piesă de teatru, cum, de altfel, s-a și remarcat, este „mixul“ atât de bine dozat de comedie, dramă și tragedie. Transformarea oamenilor în rinoceri, ca și în cazul gândacului kafkian, intră în categoria anormalului care, într-o societate anesteziată de neputință, nu mai deranjează. Un avertisment sumbru, cum Ionescu a mai pus în opera sa, atât de actuală și azi.
Cum imaginația făuritorilor de distopii este nemărginită, vom părăsi livresca lume a animalelor care își pasc și rumegă vorbele pe îngăduitoarea noastră planetă (pământul ne suportă pe toți, se spune!), printr-o călătorie galactică spre o altă planetă, duși de micul roman al lui Adolfo Bioy Casares, Dintr-o lume în alta, unde vom întâlni, ce să vezi, aceeași „societate animalieră“, întruchipată, de această dată, de un fel de păsări cu apucături omenești.
Ineditul cuplu, format dintr-un jurnalist (Almagro) și o astronaută începătoare (Margarita), plecați cu o nostimă navă cosmică în căutarea altor civilizații, trăiesc aventura vieții în lumea unor păsări, „toate mai înalte ca oamenii“, având „în jurul ciocului o față nu tocmai diferită de a noatră, iar dedesubtul aripilor ascunzând niște brațe scurte, prevăzute cu palme“. Lumea acestor păsări în care nimeresc cei doi are, din păcate, aceleași metehne și apăcături omenești, pe care sunt nevoiți să le suporte cu stoicism (urmăriri, prizonierat, poliție politică), încât reîntoarcerea pe pământ e cât se poate de benefică.
Rămânând în lumea oamenilor-păsări, nu putem rata întâlnirea cu Pescărușul Jonathan Livingston al lui Richard Bach, o parabolă în genul Micului Prinț, despre năzuința omului de a atinge desăvărșirea, așa cum simpatica pasăre își dorește zborul cel mai înalt și rapid peste nemărginirile mării. Pentru a-și realiza temerarul vis, Jonathan evadează din Stol, „îngrămădirea“ acea de păsări care-și folosesc aripile doar ca mijloc pentru a obține hrana, ceea ce pentru el este atât de monoton și de „terestru“. Numai așa, înălțându-te, cucerind văzduhul, se poate atinge Paradisul. Pentru că Paradisul, îi spune bătrânul staroste al pescărușilor, „nu este un loc sau un timp. A fi desăvârșit – iată Paradisul“.
O parabolă plină de înțelesuri, care nu ne împiedică, totuși, să vedem și umbra Albatrosului lui Baudelaire, trecând din când în când prin apropiere.
Nu putem încheia decât cu cel care, prin Cartea ființelor imaginare, înalță, precum pescărușul amintit, întruchiparea animalelor într-o altă dimensiune (Mondragora, Monticora, Cocoșul ceresc, Hipogriful, Periții, Iepurele lunar, Devoratorul de umbre, Pasărea Rac, Brazilicul). Adică acea lume a lui Borges, „împletire de erudiție și fantastic“ – alcătuită împreună cu Margarita Guerrero –, de, cum spune Gabriel J. Perea, „Creaturi care sfidează realitatea“ și în care găsim „ficțiunea, mitologia magică în cea mai rafinată formă de expresie“.