Povestea miezului de pâine (Editura Junimea), neobișnuita și profunda carte a lui Ovidiu Genaru, stă în centrul acestei conversații despre pâinea sacră, pâinea profană, pâinea metafizică și mai mult decât atât…
Cristian Pătrășconiu: „Pâinea e un om“. Unde se spune așa ceva – la oraș sau la sat? Și, desigur: de ce ar fi așa?
Ovidiu Genaru: Pentru a răspunde mulțumitor, aș avea nevoie de o vastă bibliografie; nu-mi este la îndemână. Apoi, nu sunt de profesie nici etnolog, nici etnograf, nici istoric. Sunt doar un scriitor pasionat din tinerețe de istoria pâinii. Cu 20 de ani în urmă m-am scufundat în cărți, cu un maxim profit, ca să ies la liman cu un tom interesant, se pare, tipărit deja în două ediții. La vremea apariției, acestea au fost comentate superficial. Dar sunt pățit: pe mine cărțile mele mă ajung din urmă… Bibliografia mi-am făcut-o singur. Nu insist. Un metru cub de volume. Ca să ajung la această sinteză genială: pâinea e om; câtă istorie s-a consumat, câte variante arhaice au dispărut până să se ajungă la acest cristal lingvistic! Poate că în neolitic s-au ivit primele semne rudimentare ale pâinii – semne timide, întâmplătoare: boabe de cereale sălbatice, poate strămoșii orzului, secarei; sau un măciniș grosier între două pietre – așa s-a măcinat făina, între pietre, și mai târziu, în epoca romană (vom reveni); apoi, întâlnirea întâmplătoare cu apa – avem deja pasta – și cunoștința decisivă cu focul, la început tot întâmplătoare… Câți ani să fi trecut, oare? Trei mii, zece mii până ce pâinea a devenit o hrană esențială în evoluția umanității? Răspunsul se află în întuneric…
Pâinea a desenat, și foamea desigur, traiectoria complicată a raporturilor interumane, dar și atitudinea de subordonare față de Zeul Pâinii. Calități umane i-au fost transferate, conviețuirea cu pâinea devenind simbiotică. Această reflecție sintetică – „Pâinea e om“ – este ultimul rezultat al metalimbajului asupra raporturilor indefinibile și inexprimabile stabilite în timp între cei doi termeni. Este o concluzie laconică, absolvită de complicații. Aproape ascunsă. Produsul mentalului colectiv vânează esențialul. Asupra cuvintelor, timpul lucrează ca apa în construcția stalactitelor. Pâinea e om, dar și omul e pâine (simbolică). Mesajele subliminale te ajung din urmă când exprimarea lor este esopică. În ultimul secol, acest tip de înțelepciune memorabilă s-a retras din mediile urbane spre teritoriile rurale tradiționale.
Dacă e om, asta înseamnă că pâinea e ființă, nu? Elementary, my dear Watson, cum s-a spus cândva…
Când un proverb și-a optimizat conținutul, el devine incasabil ca un diamant. Nu se mai modifică, circulă nu știm cât, poate chiar o mie de ani, poate două mii, el e atemporal, societatea îl folosește până la uzură, sau devine caduc când realitățile sociale și-au construit alte idealuri… O să folosesc un citat din Mircea Eliade: „Omul modern, pragmatic, a abandonat sacrul… Este suficient să constatăm că desacralizarea este proprie experienței totale a omului nereligios al societăților moderne, căruia îi este, prin urmare, din ce în ce mai greu să regăsească dimensiunile existențiale ale omului religios al societăților arhaice.“
Dacă pâinea poate fi (la figurat) om, asta înseamnă doar atât. Răsturnarea termenilor, interogativă, e un joc intelectual. Pâinea e om doar în termenii meta/afirmativi ai limbajului oarecum ezoteric/ esopic, doar pentru inițiați; omul comun fiind lipsit de accesul „dincolo“ de concretețea lumii. Creierul nostru își inventează lumi paralele invizibile și, uneori, insonore, fără cuvinte, de exemplu – intuiția ori presimțirile inexplicabile. „Dacă e om, asta înseamnă că pâinea e o ființă“ nu se susține ca o concluzie logică în spațiul ezoteric.
De altfel, o formulă a rugăciunii domnești – o formulă recentă – chiar sugerează aceasta: „pâinea cea spre ființă“ și nu „pâinea noastră cea de toate zilele“…
Omul și pâinea au format o cultură spirituală care, depășind limitele lumii materiale, tinde a urca spre lăcașul Zeilor. Spațiul nostru de investigație se dezmărginește continuu – spre un dincolo magic. Acum, scara la cer a devenit și mai înaltă, mai aproape de subțioara divinității invocate prin „pâinea cea spre ființă“, spre esența noastră însetată de absolut. În vremurile dintâi, prin pâine se comunica și cu morții, se invoca fertilitatea și rodnicia pământului, speranța dăinuirii. Pâinea a devenit intermediarul unui dialog cu cosmosul și cu Creația – de aceea i se va oferi un loc privilegiat pe altarul semnelor sacre.
Actele omenești induse de existența sau de absența pâinii, reacțiile la aceste ipostaze inconstante controlează un câmp de comportamente și mentalități revelator pentru stadiul de civilizație atins la un moment dat. „Pâinea noastră cea de toate zilele“ e o rugăciune terestră, biologică, de alinare a foamei. „Pâinea noastră cea spre ființă“ e o șoaptă mistică, superioară, chiar imaterială, intraductibilă, în tonul îngerilor.
Cât cântărește un bob de grâu? Fizic, dacă îl punem pe cântar: aproximativ 30 de miligrame. De fapt: în adevăr – numai atât, numai atât cântărește?
Greutatea bobului de grâu variază între 30 și 60 de miligrame, în funcție de anumiți factori. Sunt mulți și nu-i enumerăm aici. Ne scufundăm în istoria Mesopotamiei – Babilon ca să aflăm că unitatea cea mai mică de măsurare era bobul de orz, șcum pe limba vorbită atunci, încrustată pe tăblițele de lut. 180 de boabe, nu pe alese, alcătuiau un șechel. 60 de șecheli egal o Mină (circa 500 de grame). Iar 60 de Mine cântăreau unTalant (adică, aproximativ 30,3 kilograme). Aceste unități de măsurat greutatea de acum 3.000 de ani au dăinuit în Orient până prin secolul al 18-lea. Babilonienii cunoșteau drojdia de bere și vinurile din vremuri imemoriale. Vinul și pâinea, ca să depășim lumea prozaică, deja apar înnobilate de virtuți sacre, tămăduitoare, magice, ceva în sensul, cum am spune astăzi, unor pietre filozofale.
În antica Epopee a lui Ghilgameș, dar și în Proverbele încrustate pe tăblițele de lut, nu intacte fizic, unele ciobite, dar descifrabile, adică lizibile, sau în textele numite de asirologi „Cuvintele sau înțelepciunea lui Ahiqai“ descoperim minunea: Sălbatecul Enkidu, acoperit cu blană și hrănit doar cu buruienile pădurii, cunoaște pâinea și vinul, le mănâncă și devine OM. Acest hotar între sălbăticiune și om este mai vechi decât Zidul Chinezesc. Să spunem: valoarea simbolică a bobului de grâu se măsoară doar în aur. Îndepărtându-ne de sacru aproape definitiv, urmând sensul unic al timpului, marea trecere (cum o numea Blaga), devenim sclavii ma teriei inerte și ai pragmatismului plat, dezumanizant.
Cum smulgem pâinea din rutina, din mediocritatea zilnică? La ce să ne uităm? Cum să ridicăm pâinea?
Aura pâinii e la trecut. Definitiv. Percepem timpul ca un ACUM continuu. O mediocritate colectivă, o oboseală cronică, un oblomovism de sfârșit de mileniu doi contaminează începutul celui de-al treilea; toate acestea nu sunt semne bune. În Evul Mediu, în Franța, brutarii se aflau la o mare stimă socială; aveau chiar privilegii, fiind exceptați de la executarea unor pedepse. Apropo: de o vreme bună, a apărut, strălucitoare, o nouă baghetă, bagheta franțuzească. E divină – la gust. Și în România se produce pâine de înaltă calitate, deși grâul nostru nu beneficiază de o climă favorabilă, sudică, mai uscată, care majorează procentul proteic. Calitatea făinii este decisivă.
Să ținem minte: pâinea nu e niciodată rea. Depinde de foame. Depinde de cât ești de sătul.
În aceeași direcție: cum să facem să uităm pâinea industrială și să ținem minte cât mai bine pâinea spirituală?
Întrebarea dumneavoastră țintește precis la nivelul de cultură generală al societății și, firește, a individului care aspiră la un standard mai înalt al cunoașterii. Itinerariul de parcurs nu e scurt și este plin de surprize. Astăzi, vechea pâine industrială din România nu mai există, s-o pici cu lumânarea; noțiunea are un alt conținut, aș spune, spectaculos și, să nu ne mirăm, asistăm la apariția „pâinii informatizate“. Pâinea industrială, anodină, cu gust de carton de ambalaj din anii 1950, 1960, 1970 s-a scufundat în istorie. „Mirabila sămânță“ s-a lăsat sedusă de provocările informatice și ale noilor tehnologii, dând dovadă de o admirabilă capacitate de adaptare, așa cum a făcut-o în multimilenara sa existență. Roata morii se mai învârte și azi, atemporal, prin muzee sau enclave montane, alimentând mici brutării sătești; undeva am găsit o pâine cu miros de sânziene…
Industria de panificație este mai aproape de consumator și tinde să răspundă mai prompt noilor pofte și orizonturi. Diferența pe care o poate oferi măcinișul modern-digitalizat privind indicii de calitate a făinii este aproape nelimitat, în concordanță cu cererea pieții. Făinurile, diversitatea lor, au o serie de caracteristici complexe fizico-chimice de granulație, de calitatea glutenului, de conținut de minerale, de destinație comercială… La coacere, factorul întâmplare este exclus din orice șarjă ieșită din cuptor. Da, azi pâinea așa-zis industrială s-a rafinat egal cu societatea care o produce și o consumă. Supertehnologizarea, pragmatismul feroce, Banul, incultura socială au îngropat și mai adânc în subconștientul subconștientului Sacrul, Îmblânzitorul dintâi al oamenilor. Conștiințele superioare, unii semeni de-ai noștri, puțini, cu cartea în mână, mai pot face drumul îndărăt.
Numai aceștia. Ca să ne teleportăm cu gândul înapoi, peste milenii, la Marea Întâlnire Spirituală, supusă magiei, sacrului, spaimei, farmecelor etc., n-ar fi greșit să căutăm în profunzimile întunecate ale memoriei noastre primitive, sedimentate ca un sit arheologic. Vârstele noastre sunt acolo. Definitiv sub cheie. Iar cheia e pierdută în apele Nilului. Să mai încercăm „o speranță“? Spațiul religios, emoțional, aproape hipnotic, cu un limbaj meta, semicomunicabil, care transmite pentru cei care se consideră inițiați, existența iluzorie a unei alte lumi? În lăcașul de cult ești ieșit din contemporaneitate. Timpul nu intră acolo, iar dacă încerci o meditație profundă, ți se deschide timid o ușiță spre Sacru. Poate…
Pâinea profană există pentru că există pâinea sacră?
Iată ce scria J.G. Frazer în celebra sa carte Creanga de aur, un tom fundamental pentru înțelegerea comportamentelor arhaice, din care unele reziduuri dăinuie și astăzi sub denumirea de „tradiții și obiceiuri“: „înșelat de necunoașterea adevăratelor cauze ale lucrurilor, omul primitiv socotea că, pentru a produce marile fenomene ale naturii de care depindea viața sa, nu trebuie să faci nimic altceva decât să le imiți și pe dată, printr-o influență simpatetică, secretă sau printr-o influență mistică, dorința o să fie îndeplinită… La urma urmei, ceremoniile magice nu sunt altceva decât experimente care au dat greș și care sunt încă repetate, pentru că omul nu-și dădea seama de insucces. Odată cu progresul cunoașterii, aceste ceremonii sunt fie părăsite cu desăvârșire, fie se mențin prin puterea obișnuinței o vreme, în stingere… Ritualurile magice ale strămoșilor noștri europeni care mai dăinuie se află în stadiul acesta final de decadență, iar în acest ultim refugiu sunt măturate de fluxul unei puzderii de forțe morale, intelectuale, tehnice și sociale care duc omenirea spre o țintă nouă și necunoscută“.
Creanga de aur a apărut în 1890. Subtextul citatelor din cartea marelui antropolog ne pregătesc un răspuns logic la întrebarea dumneavoastră. Să recurgem și la Lucrețiu, filozof antic, poet roman: „Teama a creat în lume primul zeu.“
Rezoluția noastră este: da, pâinea profană există pentru că există pâinea sacră. La început, nici pâinea nu era pâine; ci un terci cu apă și oamenii se săturau cu acest terci care le ținea de foame. Culturile rudimentare, sezoniere deveniseră în timp o preocupare constantă. Invaziile străinilor înfometați, capriciile naturii periclitau roadele. Frica și insecuritatea vieții au sporit sacrul; și sacrul e saturat de ființă prin funcțiile sacre care i-au fost consacrate.
Cum e/ce e acea pâine pe care o mâncăm cu mintea noastră și, poate mai ales, cu inima noastră?
Un meseriaș cu multă carte, un Super Doctor în pâine umblat bine prin lume ca să-și desăvârșească pasiunea, un prestidigitator care, paradoxal, realiza o pâine bună dintr-un grâu slab, ceva aproape imposibil într-un context socio/politic/economic precar, un prieten, cu vreo 20 de ani în urmă, îmi spunea: „știu să fac pâine, dar nu cunosc destul de bine istoria ei. Nu te-ar interesa să scrii o carte pe tema asta? Te previn însă: o să ai mult de furcă, materialul e imens“.
Căutând subiectul „pâine“ în cărți, am foiletat mai bine de o mie de titluri – pâinea era, ea însăși, o lume. Fabuloasă. Am reținut, cum v-am spus, un metru cub de bibliografie. Am ales ceva, puteam să aleg altceva, există o infinitate de variante. Povestea miezului de pâine e una dintre cele multe.
Întrebarea nu cere un răspuns calm, tărăgănat, epic. Cere cuvintelor o aură, o căldură emoțională promptă, explozivă. Și prospețime. Acea prospețime plăcută omului din copilărie. Da, mâncăm pâinea într-o stare euforică a papilelor gustative, când Ea, Pâinea abia a ieșit din cuptor, amintindu-ne cum mama, înainte de Paște, emoționată, ne promitea dulciurile lumii… Astăzi e imposibil să atingem aceeași limpede bucurie. Societatea e totalmente profană, contaminată de un pragmatism insensibil, vidat de afecte. Dar sunt și excepții. Astăzi, Europa pune în coș o pâine excepțională, de o varietate neînchipuită, pentru toate gusturile; o întâlnim și noi, nu rar, în magazinele de specialitate. Franța e pe locul întâi. Felul în care mâncăm pâinea, cu mintea noastră sau cu inima noastră, rămâne o experiență personală; aș zice o experiență culturală. Au rămas totuși câteva canale de comunicare, autentice sau formale, strict personalizate, cu pâinea sacră: botezul, căsătoria, înmormântarea și împărtășania, act liturgic prin care pâinea și vinul (mereu împreună), prin rugăciune și invocarea Duhului Sfânt, devin trupul și sângele lui Cristos. Spiritual, împărtășania este considerată un act sacru și „medicament al nemuririi“ (am citat dintr-o carte).
Fiind om, pâinea moare? Fiind om, pâinea plânge?
În spațiul profan, pâinea ne potolește foamea. Pentru om, ea simbolizează viața însăși. La figurat, ea poate muri sau poate plânge. Dar este, s-a dovedit a fi și un constant factor civilizator precum Cartea. Cartea de istorie. Dacă goții ar fi reușit să captureze morile de apă ale Romei, Roma s-ar fi predat prin înfometare barbarilor și prezentul ar fi arătat altfel. Da, pâinea care modifică în tăcere finalul unei bătălii fără victime. Și tot despre ea: în campaniile legiunilor romane călare, după ce primeau arme, călăreții mai primeau și circa 30 de kg de grâu, iar la fiecare grup de 10 se adăuga încă unul care purta unealta de făcut făina. Înfometarea a câștigat multe războaie. Aproape o concluzie: rolul bobului de grâu în evoluția civilizației – egal cu descoperirea roții sau cu stăpânirea/ folosirea focului. Bonus, din Claude Levi-Strauss: „ când el (țăranul) spune ceva, el știe ce spune; el, prietenul grâului, nu este decât gura generațiilor anterioare stratificate într-însul“.
Desigur, la propriu, pâinea nu e om și, totuși, paradoxal, în plan imaginat cei doi termeni (pâine-om) generează transferuri și interferențe de valori și atribute care ne uimesc. Omul face pâinea, dar și pâinea îmbunătățește omul, cedându-i o parte din virtuțile ei. Albă, intermediară sau neagră, ca aliment comun, poate fi greșită din nepriceperea fabricantului – dar niciodată nu este rea pentru cel flămând. Puritatea ei este neîndoilelnică.; de aceea, în unele obiceiuri populare, ea trebuie frământată în exclusivitatea numai de fete mari, ingenue, neizgonite din Rai. Deci, să întoarcem foaia: pâinea fiind „un continuum Duo“, sacru și profan în același timp, nici nu moare, nici nu plânge; nu este om la propriu, dar umanizează, e materie amorfă, dar și energie spirituală.
Pâinea – fără vin? O carte – o pâine?
Cu cât ne scufundăm mai adânc în vremuri, vom ieși la suprafață cu informații mai nesigure, mai fragmentate, mai surprinzătoare prin lipsa lor de coerență. Acolo însă unde descoperim o scriere sau alte artefacte arheologice, interpretarea lor va fi mai aproape de o reconstituire viabilă. Acum, despre pâine dispunem de un pachet substanțial de cunoștințe. Vinul e tot o creație omenească, sigur întâmplătoare a neoliticului, și, ca și pâinea, e investit cu o dublă funcție: ca hrană și ca obiect religios. Vase de lut cu urme de vin de acum 8.000 de ani au fost găsite în zona Caucazului, apoi în Iran, iar mai târziu, în Mesopotamia și Egipt. Depunerile de acid găsite de fundul vaselor dovedesc prezența acestei băuturi sacre și profane. Vinul, răspândit în Grecia, de pildă, se află în centrul culturii dionisiace; romanii au „europenizat“ vinul. Franța, Spania, Germania, Dacia… Mănăstirile au perfecționat vinificația. Cucerind lumea, vinul nu și-a pierdut din valențele sale cultice. Avertisment: acceptați aproximațiile. Noi, oamenii, am împărțit trecutul în fâșii de timp, relative, ca să localizăm, subiectiv, etape distincte. Acum să încercăm un răspuns la întrebarea: pâinea fără vin? Ne aflăm în epoca de tranziție spre sclavagism, de la comuna primitivă desfășurată de-a lungul mileniilor III și IV î.e.n. – în Mesopotamia, cu un conglomerat de triburi și mici state nestatornice – acolo unde s-a încheiat opera cea mai de seamă a geniului semitic: Epopeea lui Ghilgameș. Cea dintâi epopee a lumii. Mai veche decât Iliada și Odiseea, decât Biblia, epopeea care a cântat vitejiile și suferințele lui Ghilgameș, legendarul rege al Urukului; a fost descoperită în biblioteca regelui asirian Assurbanipal, la Ninive, orânduită pe 12 tablete de lut. Prin autenticitatea și vigoarea eternului omenesc pe care îl oglindește, Epopeea lui Ghilgameș este una din primele capodopere ale literaturii universale. Aici am ajuns: săpăm, adânc-adânc în timp, ca să aflăm scris cât de încărcată de sacru este pâinea și, la fel, fratele ei geamăn – vinul, despre care am fost întrebat.
Ca să dăm un suflu de autenticitate acelor vremuri, voi recurge la împrumutul unui text bine scris: „cam pe la jumătatea milenului al III-lea î.Cr., Urukul este o cetate înfloritoare. În jurul lui, pământurile sunt cultivate. Prin mlaștini mișună peștii, păsările și fiarele sălbatice. Grădinile sunt pline de orz, ceapă și mai ales nenumărați curmali. Pășuni, turme de capre, boi și oi. Pretutindeni, cârduri de gâște și rațe. Porumbeii se plimbă prin piețele templelor. Găina se numește „pasărea-care-face-un-ou-pe zi“. (…) Caravane de catâri și măgari așteaptă intrarea în cetatea Urukului. În inima orașului ne întâmpină silozurile cu grâne și piața – un furnicar de gură cască, de precupeți (…) Tot acolo, povestitori ce spun sau cântă despre minunatele isprăvi ale eroilor și zeilor din poemul Epopeea lui Ghilgameș. Alături de Ghilgameș apare figura interesantă a lui Enkidu, care nu e o ființă omenească, ci o făptură creată de zei. Plămădită din lut, el capătă viață din răsuflarea zeiței Aruru. Crescut laolaltă cu fiarele sălbatice, are forța și toate instinctele unui animal – capul încornorat, piept și mâini de om, iar restul trupului de taur – fiind, în același timp, plin de trufie și bântuit de spaime“. (text reprodus după Epopeea lui Ghilgameș, ELU, 1966, autori: Al. Dima și V. Șerbănescu)
Enkidu – sălbaticul dorit ca prieten de Ghilgameș, regele cel rău din Ninive – fu ademenit de o curtezană să participe la un experiment: „Enkidu, care se născuse în pustiu,/ păștea iarba cu gazelele,/ bea din adăpătoare cu turma de fiare sălbatice,/ laolaltă cu ele își potolea setea; obișnuia să sugă laptele animalelor./ I se aduse dinainte hrană;/ o privi nedumerit și o cercetă!/ El, Enkidu, nu știa că pâinea se mănâncă;/ nu învățase obiceiul de a bea bere./ Huruntu, preoteasa, însă-i spuse:/ Enkidu, gustă pâinea și nu uita:/ că ea e însăși viața, iară vinul pe care glia ni l-a hărăzit/ e darul cel mai scump…/ Enkidu mâncă pâinea până se sătură/ iar vinul, de șapte ori cuprinsul unui urcior, bău/…/ și după ce se unse cu oloiuri de tot soiul/ semăna în sfârșit a OM/…/ și iată-l asemenea unui tânăr mire“. Acest text e o mină de aur. Vinul e fratele pâinii.
O carte – o pâine? Să întoarcem cuvintele: între cei doi termeni există o comunicare, o simbioză, un flux de informații, o îmbrățișare caldă, poetică, inexprimabilă. Pâinea și vinul sunt istorie.
Biblia e și Cartea Pâinii, nu? Poate chiar Cartea Cărților Pâinii…
Sămânța grâului e risipită din belșug, cu gestul larg al semănătorului, în brazda miei de pagini a Bibliei. Și nu ne vom amesteca în disputele teologice referitoare la apartenența pâinii sacre, dacă ea este exclusiv creștină sau precede creștinismul prin funcțiile sale cultice care i-au fost consacrate din zorii umanității antice. Pâinea ca substanță spirituală, ca taină, hrană și revelație, ca jertfă și mediator între om și cosmosul mitic, lăcaș al zeilor sau al lui Dumnezeu, pâinea aureolată de virtuți simbolice, cultice, paraistorice, sapiețiale, morale etc. domină viața omului arhaic: „să nu seceri ce va ieși din grăunțele de la seceriș și să nu culegi strugurii din via netăiată, să fie un an de odihnă pentru pământ“; „cine oprește grâul este blestemat de popor“; „preotul va lua din darul de mâncare partea care trebuie adusă ca aducere aminte și o va arde pe altar“; „dacă un om mănâncă dintr-un lucru sfânt, fără să bage de seamă, să dea preotului prețul lucrului sfânt, adăugând încă o cincime de la el“; „când vă voi trimite lipsă de pâine, zece femei vor coace pâine într-un singur cuptor și vi se va da pâine cu cântarul; veți mânca, dar nu vă veți sătura“. Pesah sau „sărbătoarea sufletului evreiesc“ amintește actul ieșirii din Egipt, ziua când evreii au devenit popor de sine stătător, în 1645 î.Hr., un moment crucial: de Pesah aluatul se coace pe nisipul fierbinte al Exodului și se numește MATA – sau Lahma Ania. Adică „Pâinea sacră“.
V-ați imaginat ce fel de pâine a mâncat fratele dvs. la Canal? Pun întrebarea aceasta și poetului care a scris –o rarissimă și minunată – Carte a lui Mircea?
S-a întâmplat în 1948; pe Mircea l-au arestat din clasă, era elev într-a șaptea, premiantul Liceului Comercial. A doua zi, „conform procedurilor“, va traversa orașul/ prăvălit pe podeaua unui camion rusesc/ patru arme cu glonțul pe țeavă sunt/ îndreptate spre fioroasa captură./ Dușmanul poporului poartă pantaloni scurți…
Niciodată pâine. Pâine, nu! Tortură zilnică, DA. Excremente în celule – da. Fără geamuri iarna, da. Pâine, nu. Nici fasole. Chirpici de mămăligă și tărâțe, da. Și o zeamă de buruieni. Mircea a slăbit 18 kilograme de dorul pâinii.
Când sunteți lângă o pâine, care e cel mai plăcut, cel mai deplin, cel mai rotund moment? Sigur, puteți începe cu acest bemol – „depinde ce fel de pâine“…
Pentru mine, pâinea e copilăria mea. Știu să fac un aluat bun pentru pâine, pentru cozonac, mă joc cu aluatul, îl simt când e gata pentru cuptor. E ca un copil călduț, are ceva omenesc în el.
Cu cine din dumneavoastră vorbește cel mai bine pâinea: cu poetul, cu artistul plastic, cu tânărul Ovidiu Genaru, cu seniorul care sunteți, cu cel care ați fi putut fi?
Greu de ales, depinde de context, de clipă, de toane, de interes. Pâinea scoasă acum din cuptor, semnificația ei ca principiu civilizator esențial (eu sunt făcut din lapte și pâine, la propriu), e posibil să caute poetul. Degeaba ar încerca să intre în vorbă cu tânărul student, veșnic flămând, sau, după război, când am fost încălțat cu papuci de cârpă… Cred că vechile lipsuri m-au îndemnat să scriu Povestea miezului de pâine.
Nu e păcat că se aruncă atât de multă pâine?
„Pâinea e darul lui Dumnezeu”, spune proverbul. Chiar și firimiturile se adună și se dau păsărilor sau animalelor. La țară, când firimiturile cădeau pe jos, se ridicau și se sărutau ca semn de iertare. Nu se știe câte tone de pâine veche se aruncă în România pe an. Știm, în schimb, cât consumă pâine și produse de panificație o persoană: circa 80-90 de kg. Chat GPT estimează că s-ar putea arunca între 150.000 și 300.000 de tone / an / țară.
Vă place pâinea la țăst? E o pâine făcută pe pământ aproape. Nu știu cum să o spun mai bine: foarte pe pământ…
Țestul acoperă o lungă perioadă din istoria autohtonă a pâinii; un mic cuptor arhaic de copt pâinea, pe care îl iei la subțioară sau într-o traistă și pleci aiurea. Țestul a rămas ceea ce era la început: o formă de pământ ars, de piatră sau de metal, ca o căciulă mai puțin țuguiată, sau ca o pălărie, ca un ceaun, mai mic(ă) sau mai mare, după nevoile de coptură ale familiei; o formă care, bine încălzită, acoperă aluatul, pentru a se coace îndelung, liniștit, ca într-un cuptor. Gustul pâinii obținute depindea, ca și azi, de calitatea făinii. Contactul direct al țestului cu pământul a fecundat puternic imaginarul popular, ritualurile cerute de facerea țesturilor fiind, în mare, abandonate cu un secol în urmă. Cu unele excepții, azi, țestul e obiect de muzeu.
Ce vă place foarte mult: să priviți o pâine? Să frământați aluatul? Să o mirosiți? Să o frângeți, să auziți sunetul acela de pâine ruptă și să o împărțiți?
Tot ce e legat de pâine mă înseninează, mă odihnește. Cu o pâine călduță în brațe, viața-mi pare nesfârșită, fără final.
Coaja sau miezul pâinii? Sau: și coaja, și miezul?
Amândouă în aceeași mușcătură cu poftă. Păcat că franzela nu are mai multe colțuri.
Dar aburul pâinii? Aburul care iese din tava sau din paleta pe care scoateți/scoatem pâinea? Cum sunteți lângă acesta? Supliment: aburul pâinii e inima pâinii?
Coaja, în cuptor, e principalul emițător de miresme – sunt sute de compuși aromatici gata să fie adulmecați, un efluviu care se stinge în timp: caramel, alune, semințe prăjite, malț, nucă, zahăr brun, lapte, miere, unt, popcorn, pere, măr copt, banană, alcool volatil… Miezul e aburos, elastic, fierbinte. Pictural, coaja e o compoziție savantă de culori calde, evanescente, strălucitoare, amintind de amurgurile unor zile de vară; pâinea călduță îmi amintește de puișorii galbeni abia ieșiți din ou. Probabil că așa e și mirosul vieții.
Care este cea mai specială, cea mai frumoasă pâine din toată viața dumneavoastră? De nonagenar – că nu mă pot abține…
Cred că „pâinea noastră cea de toată zilele”, aceea din Rugăciunea de seară.
Și: în cuvinte proaspete – care e lumina pâinii și cum să facem în așa fel încât să nu o pierdem? Cu întrebarea suplimentară: aceasta, lumina pâinii, e, mai degrabă, o lumină care se vede sau una care nu se vede?
Am un singur răspuns: în opaiț am pus / o coajă de pâine / să miroase lumina / a veșnicie, / Se spune că Domnu / răcorește cu frezii / cuptoarele lumii, / Auzi cum se frânge / pâinea în două / și când se desparte / ne luminează / destul să putem / citi toate cărțile / sfinte ale lumii.
