Încă din volumul Oceanografie, tânărul Mircea Eliade avansa observația că una dintre marile lacune ale gândirii occidentale o constituie superficiala interpretare filosofică a temei morții. Savantul se baza, desigur, pe comparația implicită cu gândirea orientală, care nu numai că a rezolvat cu totul altfel problematica filosofică a morții, dar a și edificat o extinsă civilizație funebră, care subîntinde, practic, viața de zi cu zi.
Nu s-ar spune că, din interbelic încoace, problematica morții ar fi fost aprofundată așa cum își dorea Eliade, dimpotrivă. Civilizația occidentală este astăzi una a prezentului absolut, a prelungirii vieții cu orice preț și a „reinventării“ zilnice a omului. În cultura română recentă, nu-mi vine în minte niciun alt nume marcant care să se fi ocupat într-un fel sau altul de această temă, cu excepția Irinei Petraș. Eseista a consacrat până acum acestui subiect nu mai puțin de trei cărți: Știința morții, 2 vol. (1995, 2001), Despre feminitate, moarte și alte eternități (2006) și Moartea la purtător. Stări și cuvinte (2012). Cea de față, intitulată Moartea la purtător. Fragmentarium, este o reluare selectivă și mai ales o regândire a celor anterioare, într-o încercare de „codificare“ a portretului omului, văzut nu din perspectiva vieții sale sociale, a opțiunilor sale morale sau ideologice, ci a finalului inevitabil care-i limitează condiția.
Și, pentru că Irina Petraș este o raționalistă, nu o credincioasă, canavaua pe care schițează acest „portret al omului muritor“, cum spune în foarte scurta notă asupra ediției, nu este religia, nici textele sacre, ci în primul rând literatura și, în sens mai larg, cultura. O opțiune firească, dat fiind că, neexistând posibilitatea unei incursiuni statistice în ceea ce reprezintă experiența morții pentru fiecare om în parte, gânditoarea clujeană apelează la reprezentările estetice ale acesteia, mai puține și sublimate la modul intelectual.
O deosebire importantă față de cărțile anterioare consa crate subiectului o constituie fragmentarismul asumat. Frag mentul este nu numai modul de operare al gândirii, ci și o asu mare, cum spune Irina Petraș, a existenței „în ape“ a „muritudinii“. Cu alte cuvinte, condiția de ființă muritoare a omului nu permite, prin ea însăși, o abordare cu armele unui tratat exhaustiv, ci numai prin incursiuni intermitente care cristalizează în fragmente.
Este aici și o primă observație despre „muritudine“: aceasta e un pro ces continuu, stratificat și, repet vocabula autoarei, intermitent: nicicum o revelație bruscă, orbitoare. „Mi-ar plăcea să alcătuiesc o uriașă «antologie a morții» – literatură, pictură, sculptură, muzică, puse împreună «în pagină»; un soi de abecedar deschis din care să-și poată buchisi fiecare propria moarte“, spune Irina Petraș în preambulul cărții. Nu este singura căreia i-a venit această idee (sau una asemănătoare): criticul sârb Dušan Stojković a alcătuit, de pildă, o asemenea cuprinzătoare antologie a poeziei consacrate sinuciderii în literatura universală, Gramatika smrti, începută în 2006 și ajunsă la zece volume, și el însuși recunoștea că, în pofida proporțiilor, culegerea sa nu poate pretinde că acoperă mulțumitor poezia lumii, din motive obiective. Cu atât mai mult, proiectul la care visează eseista noastră este atât de amplu încât, deși necesar, este puțin probabil că va fi vreodată transpus în realitate.
Până atunci, studiul Înfățișări ale morții în literatură, din volumul de față, reprezintă o circumscriere a domeniului și motivație a subiectului, dacă nu cumva și o discretă expunere de metodă. „Marile teme: dragoste, viață, moarte, sunt, în fond, una și aceeași temă eternă, moartea. Singura care nu se dă experienței directe, dar le impregnează implacabil pe toate celelalte“, scrie autoarea. Cu alte cuvinte, în loc să pășească pe calea bătătorită a comparatismului de tip Baldensperger, identificând ocurențele, stabilind traseele de circulație și cercetând influențele, Irina Petraș optează pentru o analiză fenomenologică, în care temele curente ale literaturii – cum ar fi natura sau dragostea – nu sunt altceva decât „posibile experiențe directe, nobile și operante în plan istoric, fiindcă instaurează apartenențe spre uitarea finitudinii și a singurătății funciare“. Răsturnând metafizica heideggeriană, eseista străvede ochiul morții în ambiguitatea vivace a literaturii și în special a poeziei: „Literatura, în general, este ars moriendi.“
Mai departe, trecând cu grație din filosofie în literatură și de acolo înapoi în reflecția filosofică, Irina Petraș construiește un edificiu al interpretării „muritudinii“, bazat pe certitudinea de esență raționalistă că: „Deocamdată, e greu de găsit un adevăr «cât de cât» absolut dincolo de cel al muritudinii, și el fragilizat de speranța nemuririi sufletului, dar și din perspectiva ignoranței parțiale a omului față în față cu adevărul său definitoriu, acela că e o ființă muritoare.“ Nefiind interesată de perspectiva religioasă (care ar fi necesitat o dezbatere teologică), eseista își caută reazemul teoretic în literatură: Marguerite Yourcenar, Alain, folclorul românesc, Creangă ș.a. îi furnizează o serie, aparent, neîntreruptă de ipostaze ale „muritudinii“. Experiența directă a morții nefiind posibilă (și neavând valoare teoretică, fiind un exercițiu strict subiectiv), îi/ ne mai rămâne doar, ca bază a explorării subteranelor condiției umane, experiența indirectă a omului estetic.
Amplul eseu „Șt iința morții“. Succinte stu dii de caz este, ast fel, un inestimabil re pertoriu al dialogului dintre tiparul artistic al operei și ra porturile scriitorului cu expe riența morții sau cu condiția muritoare a ființei. Pornind de la Marcel Moreau – un uluitor ese ist și scriitor al lui ars mori endi, pe care de altfel chiar Irina Petraș l-a tradus și promovat la noi – și trecând prin Mihai Eminescu, Ion Creangă, Alexan dru Macedonski, Octavian Goga, Lucian Blaga, George Bacovia, dar și prin autori care ar putea fi mai puțin suspectați că i-ar interesa subiectul, ca Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Liviu Rebreanu sau Camil Petrescu, eseista realizează un caleidoscop al „hermeneuticii finalului“ în literatura noastră. Textul, deși nu s-a bucurat de atenția cuvenită (mai ales în bibliografiile academice), este fundamental pentru istoria noastră literară pentru că, deși succinte, studiile de caz construiesc pas cu pas o altă perspectivă asupra relației literaturii române cu tema morții. Relație fundamentală atunci când căutăm ceea ce, cu o sintagmă acum uzată, obișnuiam să numim „specificul național“. O filosofie românească de existență ar putea fi căutată, fără discuție, pornind de la această relație cu condiția muritoare a ființei, pe care Irina Petraș o investighează cu sagacitate și cu observații esențiale despre profilurile scriitorilor analizați. Poate că nu este suficient pentru a extrage de aici această filosofie de existență – iar autoarea nici nu face așa ceva –, însă o eboșă a ei e deja vizibilă în aceste analize nu doar precise, ci și surprinzătoare prin unghiul de pătrundere în text. Mai ales că exercițiul este reluat, într-un alt capitol (Întredeschideri, cel mai amplu din volum), pe o paletă largă de autori contemporani, iar într-un al treilea eseu (Moartea e o carte. Sau un cititor), și pe un repertoriu de scriitori din literatura universală.
La fel de importantă mi se pare și deschiderea din ultimul capitol – Prelungiri. Divagări –, care mută discursul în zona folclorului, a artelor plastice și a straniului, totuși, fenomen al „Cimitirului vesel“ de la Săpânța. Moartea se dovedește a fi cu adevărat, în analizele și în finele disocieri pe care le operează Irina Petraș, o mare temă de reflecție critică și filosofică. O temă pe care, probabil, dezastrele secolului trecut au ascuns-o, dar pe care o putem ghici în toată amploarea ei posibilă, schițată teoretic și dezvoltată fragmentar, în decupaje bine alese, în Moartea la purtător.
Trebuie să mai spun că o calitate remarcabilă a volumului Irinei Petraș este și aceea că tratează o temă foarte delicată (chiar și pentru intelectualii puri și duri) într-un mod nesentimental, fără însă a pretinde o obiectivitate pe care ar contrazice-o tocmai originalitatea vădită a construcției din Moartea la purtător. O carte care, demontând piesele din care sunt alcătuite reprezentările artistice ale morții, descrie prin ricoșeu viața. O viață văzută, desigur, cum spuneau barocii, ca proiect spre moarte.