După absolvirea facultății, Livius Ciocârlie s-a gândit la un proiect pentru îndeplinirea unui viitor plan „cincinal“, care consta în scrierea unei cărți filosofice, cum nu mai apăruse până atunci, despre om şi existenţă. Ambițioasa construcție, fundată pe teorii hegeliene care erau îngăduite de regimul comunist la sfârşitul „obsedantului deceniu“, avea în intenție uimirea cititorilor și viza propulsarea autorului în lumea literelor. „Cincinalul“ – angajant titlu provizoriu, dat drept motivație și țintă pentru a fi terminat în cinci ani – avea drept rol de salvare a societăţii, pentru că exprima un mare adevăr: „o nouă înălţare către sine a omului“. Sarcinile la locul de muncă de atunci nu erau prea mari – un „arzător de gaz“ la un muzeu –, așa încât situaţia nu putea fi decât prielnică tânărului aspirant retras, preocupat de proiectatul său „cincinal“. Acesta îşi dăduse un răstimp de cinci ani pentru a concepe o carte inedită și a lucrat la opul său aproape atât cât și-a propus („cincinalu-n patru ani și jumătate“ – va suna o viitoare lozincă).
Surprinzător este faptul că scepticul Livius Ciocârlie, care nu a avut niciodată sentimentul viitorului, scria despre viitorul măreț, fără intenții propagandistice, în cadrul acestui proiect vizionar de tinerețe. Ulterior, autorul s-a consolat cu motivația că trecuse intervalul cincinal, deoarece cariera universitară i-a ocupat prim-planul vieții, iar lucrarea a rămas în stadiul de manuscris. Încercarea juvenilă va fi tipărită spre bătrânețe, în cuprinsul volumului & comp. Acest ambițios prim exercițiu de imaturitate, ce trăda fața nevăzută a necoaptei experienţe adolescentine, era sortit eșecului. Or, eșecul i-a garantat mereu lui Livius Ciocârlie sentimentul de libertate, de consecvență cu sine însuși.
Peste ani, autorul privește „Cincinalul“ cu autoironie indulgentă, iar pe tânărul înflăcărat de odinioară, cu simpatie nostalgică plină de recunoștință: „îi las lui ultimul cuvânt, adresat mie: vezi să nu te strici de râs!“ (& comp., Editura Polirom, Iași, 2003, p. 337.) În Fragmente despre vid, care încheie trilogia „Interlocului“, eseistul ajunge la concluzia că nu a atins nivelul imaginat pentru triptic – acela de a capta şi a exprima cât mai simplu cu putință pulsaţia vieţii: „Sunt, după cincinal şi semiotică, în a treia perioadă de dogmatism. Oricât nu s-ar crede, firilor placentare dogmatismul le este natural. Sistem de protecție față de adevărul lumii. Totuși hrănit de adevăr, cum și placenta se hrănește din mediul exterior.“ (Fragmente despre vid, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1992, p. 278.) Livius Ciocârlie dogmatic!
De la mărturisirea „…dacă ceva, ceva tot a ieșit din mine este fiindcă tot ce a ieșit a fost profundamente caraghios“ (Caietele lui Cioran, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1999, p. 245.) („caraghios“ fiind un cuvânt balcanic!), se poate ajunge la următoarea concluzie: „…omul Europei Centrale ori e prea serios, ori are umor burlesc. Înseamnă că sunt un central-european complet. Tantôt alternez, tantôt le contopesc.“ (De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri, Editura Tracus Arte, București, 2024, pp. 112-113.) Când ia drumul spre Răsărit (și l-a luat în chip definitiv la pensionare, pentru București), Livius Ciocârlie nu se mai simte acasă. Timișorean fără adânci rădăcini românești, „Ciocus“ (cum era poreclit în anii de școală) este fascinat de lumea dimprejur, cu care, în afara spaţiului, nu are nimic în comun. Inadaptata ființă nu aparține nimănui, nu se poate revendica de niciunde, ceea ce nu înseamnă că ar avea mentalitatea unui apatrid.
Livius Ciocârlie este incapabil să renunțe la o preferință spaţială imaginară, iar afinitățile elective îi sunt fixate în Vestul apropiat, întrucât simte că poartă cu sine „tarele“ Europei Centrale de dinaintea Primului Război Mondial. De oboseala extincției spiritului imperial vienez îl atașează voluptatea potolitului crepuscul, starea de lâncezeală și de creativitate slabă. Totodată, și-a asumat incertitudinile viitorului, așa cum nu făcuse în perioada „înfăptuirii“ fără succes a „Cincinalului“. Neputința de a trăi în planul vieții active este cauzată de scurgerea lentă și în flux continuu a energiei vitale induse de sentimentul disoluției lumii mitteleuropene.
În răstimpuri, diaristul meditează la dificultatea stăpânirii nimicului, ale cărui nediferențieri și inconsistențe îl îngrozesc, deoarece așa ceva nu poate fi dominat și epuizat într-o viață întreagă. Pentru autorul cărții Urmare și sfârşit (2016) nu este de terminat ceea ce prin definiție nu poate fi terminat. Alteori el „nirvanizează“ până îi amorțește mintea, iar starea letargică duce la diminuarea tonusului intelectual și creator. Este motivul pentru care nu crede că uneori nu gândește, ci că doar uneori gândește. I-ar plăcea să aibă un ritm constant de cinci-zece rânduri „inspirate“ la două-trei zile și câteodată ajunge să se mire de el însuși: „Am așa o mare viteză în a nu scrie încât mă ajung din urmă.“ (De la Sancho Panza…, ed. cit., p. 45.) Plăcut în faptul de a scrie este că nimic nu-l obligă să o facă: se odihnește de sine.
Adevărata vocație, la care aspiră, este de a se retrage în plin anonimat și de aceea capătul vestic al continentului a fost pentru autorul Paradisului derizoriu singurul loc unde s-a simțit vreodată bine – la Bordeaux, aproape de țărmul Oceanului Pașnic (așa cum ar spune Mateiu I. Caragiale). Pașnicului monsieur Siócarlí îi venise vacanța cu trenul din Franța și ajunsese în Acvitania printr-un exercițiu de dispariție. Dar starea de vacanță nu-i și una de libertate; ci numai o pauză a funcționarului public, atunci când viețuirea este asigurată fără vreo responsabilitate anume. Prin scris, se umple timpul vacanței cu opusul ei și a fi liber înseamnă a se descurca fără niciun sprijin, atunci când autorul devine propriul său „cinovnic“. Livius Ciocârlie se gândește cu neliniște la diverse scadențe care se apropie, iar aceasta este o situație inconfortabilă, pentru că totul este făcut din plăcere. Studenții bordolezi îl rugau pe profesor să le arate mai bine excepțiile decât regulile, ca să le vină mai ușor în învățarea limbii române, iar noi, pentru a învăța să-l cunoaştem pe profesor, trebuie să știm mai bine excepțiile decât regulile care îi ghidează viața. Iată o singură mare excepție: „Nu-i, deci, o contrazicere, ci o suprapunere de planuri în faptul că-mi place viața tot atât de mult cât o detest.“ (Fragmente despre vid, ed. cit., p. 359.)
Altceva decât să scrie cărți nu-i stă în fire lui Livius Ciocârlie, numai că lipsește voința constructivă în a crea o operă finită. Doar după ce termină de scris o carte începe el să înțeleagă că nimic nu înțelege din ce a vrut să spună… Drept exemplu, eseistul nu se crede în stare să scrie o carte despre Cioran, ci doar despre Caietele acestuia, deși îl simte apropiat pe marele exilat, fiindcă îi seamănă, „așa cum poartă aceeași uniformă de campanie un soldat și un colonel“. (Caietele lui Cioran, ed. cit., p. 250.) Nimic din ce este lipsit de voință nu-i este străin și ne putem aștepta (asemenea lui însuși) la orice de la el. De altfel, suntem preveniți cu toată… solicitudinea: pe mine să nu contați.
Universitarul timișorean și-a făcut datoria față de societate mereu cu pertractări, numai atât cât a fost necesar ca să-și poată justifica în ochii publici (și ai lui) câștigarea existenţei. În loc să vegeteze sau să vegheze la terminarea primului plan cincinal, așa cum își propusese, a fost nevoit să țină piept solicitărilor sociale, să-și facă un nume pe fundalul butaforic al unei epoci lipsite de exigență și de criterii valorice. Când i se dă atenție, nu-i place, când nu i se dă – nici atât, iar succesul îi lasă un gust neplăcut, la fel cum și gustul înfrângerii i se pare amar. Livius Ciocârlie are o mare frică să nu treacă drept stupid și acesta este motivul pentru care cititul, scrisul și utilitatea practică nu au făcut niciodată casă bună: „decât așa, mai bine pedagogia cenușii. Măcar e ostentativ“. (Bătrânețe și moarte în mileniul trei, Editura Tracus Arte, București, 2019, p. 109.)
În mod curios, delăsătorul scriitor nu gândește în perspectivă și nu amână nimic de azi pe mâine în privința redactării. El notează imediat impresiile asupra a ceea ce citește, cultivarea anumitor teme obsesionale plictisindu-l, tocmai de aceea nu dorește să bată nici pe alții la cap cu ele: „Am tot spus că omul lipsit de calități mai are un recurs: să-și facă din defecte calități. Ușor de zis. Mai e nevoie de ceva: să ți le recunoști. Mă gândesc că nota personală a acestor scrieri ar putea să fie conștiința de sine a lipsei oricărui interes consecvent pentru ceva. De aceea, nu aleg. Din când în când, fără să-mi dau seama de ce, ceva mă reține. După puțină vreme, mai bine zis aproape instantaneu, uit. Ca un copil purtat în cărucior. Vede tot felul de lucruri, dar până să privească mai bine mamă-sa a apucat-o pe altă stradă, lucrurile au rămas în urmă, iar el le-a și uitat. Nu decid, nu controlez… Cam ce spune vorba lui Svevo: «…o anumită absență continuă, care este destinul meu».“ (La foc mărunt, Editura Cartea Românească, București, 2012, pp. 177-178.)
Neînregimentatul scriitor a simțit întotdeauna că nu este făcut pentru viață, darămite pentru viața de organizație sau pentru lucrul „în cadru organizat“, cum se spunea cândva. Cine dintre cei care îl cunosc pe Livius Ciocârlie ar crede că s-ar fi putut îndeplini cu el vreun plan cincinal în patru ani și jumătate din cele opt cât a „activat“ în câmpul muncii? Făcând o socoteală cu multiplu de cinci, el însuși constată că a avut prea mult nimic de făcut și că nici nu a știut când s-a scurs timpul: „Vasăzică, au trecut 8 ani de când am venit aici. Când vom împlini (dacă, vorba lui Tolstoi…) 75, vom avea 10. Timișoarei îi vor rămâne 65. Mai scădem 5 din contul ei și-i adăugăm Bucureștiului, pentru anii de facultate. Se fac 15. Scădem alți 4, cât am fost la Bordeaux. 15 de o parte, 66 de alta. […] Dar dacă am s-o duc până la 90 de ani!? Până la cât!?“ (Cartea cu fleacuri, Editura Tracus Arte, București, 2020, pp. 247-248.) Până la 90 de ani, da, s-a auzit bine.
Se vede treaba că scriitorul șaizecist se încurcă în numărătoare, dar ceea ce îl salvează este recursul continuu la cifra cinci (veche reminiscență, de pe vremea planificării obsedantului „Cincinal“): „…mă întreb: câți ani împlinesc eu în octombrie? Tot zic că am 73. Atâta voi fi având. Vorba e, îi împlinesc în octombrie sau împlinesc 74? Trebuie numărat. Să vedem: 1945, zece ani, 1955, douăzeci… 1995, șaizeci, 2005, șaptezeci, 2006, șaptezeci și unu, 2007, șaptezeci și doi, 2008, șaptezeci și trei. Vasăzică, abia îi împlinesc. Iar am câștigat un an!“ (Ibidem, p. 264.) În 2025, Livius Ciocârlie abia împlinește 90 de ani. La mulți ani câștigați! La mai multe cincinale obsedante!