Încă înainte de 1990, Al. Călinescu era un cunoscut critic și istoric literar cu o asiduă activitate publicistică în importante reviste ale țării. Îi apăruseră cărțile Anton Holban. Complexul lucidității (1972), Caragiale sau vârsta modernă a literaturii (1976), Perspective critice (1978) și Biblioteci deschise (1987). Dacă nu ar fi venit crucialul an 1989, este posibil ca următoarele apariții editoriale să fi abordat tot teme de literatura română – culegeri în alternanță cu studii critice –, cu o extindere și spre arealul literaturii franceze. Cărţile au soarta lor și ea depinde uneori de contexte neașteptate, o astfel de schimbare fiind deja prevestită cu două decenii în urma acelui an, în timpul primei șederi la Paris: „Plecam apoi la cursuri, să-i aud pe Barthes, Jean-Pierre Richard, Michel Décaudin, T. Todorov etc., etc., aveam 26 de ani, Parisul era superb și încercam sentimentul că abia încep să trăiesc cu adevărat.“ (Proximități incomode, Curtea Veche Publishing, București, 2007, p. 297.) După 1990, odată cu plecarea la lectoratul parizian de la INALCO, unde a predat vreme de șase ani, cariera critică a lui Călinescu (care a început să-și scrie prenumele fără prescurtare) a luat o altă turnură, spre publicistica de factura jurnalismului cultural. A mai existat o singură răbufnire a vechiului fond de critic literar, în 2004, prin apariția cărții Incursiuni în proza românească.
Cum „«Gândirea este drumul cel mai scurt de la un citat la altul» (formulă lansată în anii ’50, inspirată de așa-numita gândire «tip Garaudy»)“ (Biblioteci deschise, Editura Cartea Românească, București, 1986, p. 118), voi da un citat dintr-un text scris în 2005. Începutul face trimitere la celebrul incipit al ciclului romanesc proustian În căutarea timpului pierdut, iar ceea ce urmează relevă preferințele de lectură: „Multă vreme m-am culcat târziu. Sunt câțiva ani buni de când am optat pentru ore mult mai rezonabile. Am păstrat obiceiul cititului nocturn, chiar dacă el se limitează uneori doar la câteva pagini. Citesc și, mai ales, recitesc. E, probabil, nevoia de a mă afla pe un teren familiar și de a induce somnul mai ușor. Păstrez un timp cărțile pe măsuța de la capul patului și alcătuiesc astfel un fel de mică bibliotecă vesperală. Fac periodic un «inventar» și decid care dintre cărți se vor reîntoarce pe rafturile unde stau de obicei. Unele rămân însă pe noptieră, îmi place, dintr-un soi de superstiție, să le știu la îndemână. Intră aici, cu siguranță, și frustrări, și dorințe, și gânduri ascunse.“ (O anume idee despre Franța, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, 2023, p. 69.)
Dacă se pot afla multe despre persoana cuiva în funcție de cărțile lăsate pe noptieră și, eventual, după o descifrare a însemnărilor făcute pe marginea lor, atunci care ar fi lecturile din biblioteca vesperală ce îi trădează lui Alexandru Călinescu, nu fără o doză de superstiție, siguranța, frustrările, dorințele și les arrières-pensées? Sunt acelea pe care eseistul „declinolog“ le citește pentru că se referă îndeosebi la o lume care a luat-o razna (ce inspiră titlul dat și celei mai recente culegeri, din 2024) în România și Franța. Îmi pare rău că pentru astfel de identificări trebuie să apelez la o mărturie a lui Molotov: „«Dacă vrei să cunoști oamenii pe care îi frecventezi, zicea Stalin, interesează-te care sunt lecturile lor».“ (Ibidem, p. 108.) Probabil că sfatul dat de marele dușman al poporului român vecin, în schimb mare prieten al îndepărtatului popor francez, era adresat, în primul rând, poliției sale politice.
Oricum, este cunoscută fascinația exercitată de viața și opera sinistră ale Generalissimului Stalin (dar și acelea ale lui Troțki și Mao) asupra stângii intelectuale franceze, care a îmbrățișat dogmatismul ideologic și nutrește nostalgia utopiei comuniste. („Unde-s canibalii să vă scuipe!“ – Ibidem, p. 120 – sună titlul unei poezii angajate scrise de Eugen Frunză pe care îl amintesc în acest context.) Este în cauză „stânga stângii“, de orientare agresiv antiamericană şi antiliberală, cu mari mize mediatice, ideologice și politice. Ceea ce scrie eseistul ieșean nu este rodul impresiilor dezinteresate şi inocente pe care le-ar acumula un simplu turist ce străbate cu un ghid în mână străzile pariziene de la Poarta Stalingrad până la Kremlin-Bicêtre.
O anume idee și o anume imagine despre Franța s-au conturat cu pregnanță încă din adolescență. Țara de elecție pe care o supune analizei și o ceartă Alexandru Călinescu, în primul rând dintr-o mare iubire, este o construcție mentală a cărei structură de rezistență se vede asigurată nu numai de memoria afectivă și de proiecțiile reveriei. Orice francez de souche, care ar citi ceea ce scrie fără menajamente fostul disident român, și-ar recăpăta încrederea în sine însuși, pentru că ar da peste opinii pe care i-ar plăcea să le audă. Partea proastă este că francezii admit să li se spună toate acestea numai de către francezi…
Deși pline de ironie și umor, textele de atitudine civică ale lui Alexandru Călinescu nu alunecă pe o pantă moralizatoare, pentru că și la îndemâna cititorului român stă o întreagă bibliografie despre influența mass-media și a internetului asupra vieții sociale și individuale („Bine spus, «satul global»; ce te faci la noi, la sat, dacă n-ai televizor? Și nu ne vom mândri, mâine-poimâine, că Internetul s-a născut la sat?“ – Proximități incomode, ed. cit., p. 42.). Totuși, criticul literar nu s-a putut abține să nu noteze, încă din perioada antedecembristă, în niște fragmente răzlețe, adunate sub titlul „Prin biblioteci“, o replică de tip caragialesc dintr-o piesă a lui Tom Stoppard, scăpată ochiului vigilent al Cenzurii: „Desigur, sunt pentru libertatea presei. Dar ziarele, ei bine, ziarele nu pot să le suport.“ (Biblioteci deschise, ed. cit., p. 126.) O explicitare va putea fi limpede exprimată peste ani: „De minciuni, lumea e sătulă; iar adevărul poate fi, nu o dată, mai spectaculos și mai senzațional decât cea mai inventivă ficțiune.“ (Proximități incomode, ed. cit., p. 206.) Prin urmare, printre valorile și principiile civilizației noastre la care nu trebuie să renunțăm se numără libertatea de expresie și adevărul acesteia, în condițiile dominației minciunii îndelung premeditate, ca efect al căutării cu orice preţ a senzaţionalului pentru o lume nerăbdătoare preocupată de zapping.
Dintre marile mituri ale contemporaneității, unul disecat de Alexandru Călinescu este acela al fericirii obligatorii și standardizate/stindardizate, care riscă să anuleze distincția dintre spațiul public și spațiul privat. Aceasta a declanșat o adevărată psihoză a sărbătorii ce impune obligația de a ne distra, timpul liber nemaifiind un drept al fiecăruia dintre noi, ci o datorie colectivă. În mod normal, mania sărbătorilor ar trebui să caracterizeze țările dezvoltate, societățile de „loisirs“ zise de consum, dar țara noastră se distinge și la acest capitol: „O vorbă celebră, atribuită lui Belu Zilber, spunea (asta încă prin 1947-1948) că în România comunismul se va dezvolta sub dublul semn al lui Stalin și Caragiale. Democrația originală, așa cum se configurează acum, e o combinație între Disneyland și Cântarea României.“ (Ibidem, p. 252.) În consecință, și lumea românească s-a instalat într-o logică a previzibilului și a minimului efort. În vremea scrierii articolelor adunate pentru culegerile Interstiții (Editura Polirom, Iași, 1998), Adriana și Europa. Lecturi, întâmplări, pagini de jurnal (2004) și Proximități incomode (2007), țara noastră se autoadula cu epitetele „eterna și fascinanta Românie“. Enumăr câteva titluri semnificative din partea a doua a culegerii Interstiții: „Adecvarea la eveniment“, „Minciuni pe micul ecran“, „Efecte Coca Colaterale“, „Banalizarea comunismului“, „Delirul conspiraționist“, „Istorie și mistificare“, „Amputarea memoriei“, „Între stradă și urne“, „Spectrul noului totalitarism“.
Alexandru Călinescu mărturisește că printre lecturile pe care le are la îndemână în perioadele când este prost dispus se află câteva cărți de parodii, însă cred că și celelalte cărți pe care le citește și despre care scrie se referă la o mare parodie a unei lumi care a luat-o razna. Cum poate fi văzută altfel o lume ce arată dispreț față de istorie și față de memorie, o lume unde idioțenia face casă bună cu prejudecățile, iar ignoranța cu reaua-credință? Apoi, discursul corect din punct de vedere politic conține tot atâta demagogie câtă ipocrizie, pacifiștii au repulsie față de binomul democrație-libertate, iar actele teroriste au ajuns să țină de banalitatea cotidiană, deoarece li se găsesc justificări politice, ideologice și religioase.
Oricât de receptiv ar fi la ce se întâmplă în lume, Alexandru Călinescu se întoarce necondiționat la carte şi la scris. Din fericire, el nu s-a îmbolnăvit de bovarism, în accepția pe care o comentează undeva – de „maladie transmisibilă pe cale textuală“. Fiind influențate de multe ori de starea de spirit a vreunui moment lung cât un vechi cincinal, lectura și scrisul vesperal au în cazul criticului (critic și în sensul propriu, nu numai în acela de literat) un scop terapeutic în stările de pesimism acut. Atunci, cărțile de un anumit fel au rol de identificare, de catalizator și de revelator al gândurilor, obsesiilor și fantasmelor. Cu o exersată perspectivă disociativă, eseistul cu vederi de centru dreapta echivalează contrariile, combină albul cu negrul pentru a descrie cenușiul discernământului critic de azi. Și, cum nimic nou nu este sub soare, el insinuează că ceea ce se întâmplă acum nu diferă substanțial de ceea ce a fost ieri.
Scriitor de tranșantă atitudine publică, autorul volumului Instantanee cu final deschis (2020) încearcă să găsească răspunsuri plauzibile la multiplele problematizări lansate în contemporaneitate, dar aceasta nu înseamnă că găsește și diagnostice diferențiate pentru ieșirea din impasul orientărilor actuale. Și aceasta, deoarece, în epoca vesperală a Europei, „…memoria funcționează implacabil la dreapta, dar la stânga [s.a.] devine ezitantă, comprehensivă, dacă nu înduioșat-nostalgică. Așa se face că aceeași boală e, la extrema dreaptă, ciumă bubonică, iar la extrema stângă o simplă acnee juvenilă.“ (Ibidem, pp. 45-46.) Supunând atenției cartea lui Philippe Muray Chemarea la ordine; anchetă asupra noilor reacționari, analistul face un comentariu la paradoxala concluzie: „A fi bolnav de această epocă bolnavă este un semn de sănătate.“ (O anume idee despre Franța, ed. cit., p. 152.) Fiind bolnav de epoca în care trăiește, și bibliofagul Alexandru Călinescu arată o sănătate deplină la cei 80 de ani ai săi. La mulți ani!