George Cristian Maior pune volumului său Manageri ai istoriei (Editura Rao, 2025) un subtitlu care lămurește conținutul cărții cu acest titlu atractiv, bine găsit, dar criptic. Acesta este: Studii și eseuri despre teoria și practica puterii în istorie. Înainte de inteligența artificială. Volumul adună prefețe și studii care au constituit o parte din baza empirică și conceptuală pentru cartea mai extinsă și mai teoretică Superpolitik, apărută în 2024, o sinteză remarcabilă despre conducerea strategică a statului, din antichitate și pînă în actualitate. Am citit cu interes acea lucrare de sinteză, bogată în informație istorică și politică. Din ea rezultă că superpolitica nu se poate rezuma la legitimitate. După cum legitimitatea nu poate fi judecată după criteriul moral, cum George Cristian Maior exemplifică. În cazul cruciadelor, legitimitatea cavalerilor europeni era de ordin divin, chiar poruncile biblice, începînd cu „să nu ucizi“, nu au relevanță. În viziunea superpoliticii, cum o enunță George Cristian Maior, strategia și „hiperstrategia“ prevalează asupra legitimității.
În Manageri ai istoriei, autorul adună studii pe care le-a realizat mai ales ca prefețe și studii introductive ale unor lucrări apărute, majoritatea, în ultimii 12 ani. Ele constituie o bibliografie esențială pentru domeniul exercitării puterii în stat, atît din perspectiva unor „practicanți“, conducători politici, cît și a unor teoreticieni care doar au reflectat asupra modului de a coordona statul. Din prima categorie fac parte figuri precum Cicero (consul al republicii romane înainte de a fi autor și retor), Richelieu, Bismark, Churchill, Woodrow Wilson, Kissinger și chiar Constantin Brâncoveanu. Eruditul scriitor analizează cu atenție și cu admirație nelipsită de spirit critic acțiunea acestor „manageri“ ai istoriei prin teoriile lor și prin efecte practice. Un alt grup de personaje, de mare influență și chiar autoritate în gîndirea politică, nu au ajuns niște manageri efectivi, chiar dacă unii au fost implicați în decizii importante și acces la vîrful puterii. Ei au rămas însă în istorie prin teoriile expuse, disputîndu-și, în panorama personajelor memorabile, locuri de frunte, comparabile cu cei care efectiv au determinat istoria. Astfel sînt Machiavelli, Clausewitz (totuși înalt comandant militar), Reinhold Neibuhr, Edward Luttwak, Troțki. Un caz interesant de care George Constantin Maior se ocupă în ultimul capitol, înainte de eseul concluziv, este cel al lui Michael Collins, liderul irlandez, om de acțiune și deloc un teoretician, ucis de altfel ca un lider militar, într-o ambuscadă, în timpul războiului civil irlandez, în 1922.
Autorul celor 13 eseuri, studii de caz asupra unor „manageri“ ai istoriei, a ales figuri reprezentative pentru concepția sa care a dus la scrierea tratatului Superpolitik. El a pornit de la exemplele unor personalități ale căror teorii și acțiuni nemijlocite au rămas ca niște repere pe durata a peste două milenii, dacă ne gîndim că faptele și scrierile lui Cicero preced era creștină. George Cristian Maior nu afirmă explicit, dar sugerează o continuitate în gîndirea politică a omenirii, prin reprezentanții exponențiali ai filosofiei politice a cîrmuirii.
Rezultatele obținute de fiecare dintre personaje – căci fiecare dintre ele ar putea deveni eroul unui roman, film sau al unei piese de teatru, iar unii au și devenit – nu au fost întotdeauna strălucite, deși oameni precum Richelieu, Bismark sau Churchill au izbutit realizări însemnate pentru țările lor. Dar ele au constituit pilde de care posteritatea ar putea să țină seama. Eseistul însuși citează influențe și filiații precum și teoreticieni contemporani care se întemeiază pe unul sau mai mulți dintre „managerii“ analizați.
Poate fi un om un manager al istoriei? Răspunsul este afirmativ și destui și-au arogat, prin secole, o asemenea postură. Unii au avut un rol și o prestație managerială catastrofale: Hitler, Stalin, chiar și Napoleon I, cîțiva din regii Angliei și Franței. George Cristian Maior alege să se ocupe în eseurile lui de personalități pozitive, cu umbrele lor, desigur. Filosofia politică, așa cum se desprinde din acest volum, poate fi privită în general cu o undă de optimism. Sînt contabilizate „cîștiguri“ care s-au adunat într-o perioadă lungă și care ar putea duce la un leadership înțelept, bazat pe acumulări de cunoștințe. Am ales de aceea să pun cronica sub parafraza titlului unei operete cu happy end.
Cartea lui George Cristian Maior prezintă atractiv, autorul avînd o deosebită înzestrare pentru scrierea textelor și prezentarea nepedantă a faptelor, o înșiruire de elemente ce pot contura o devenire și un sens ascendent al istoriei.