După ce, la scurt timp de la căderea comunismului, am avut libertatea de a circula în Occident, am rămas mirat că unii străini – și nu oricare, ci neolatini de-ai noștri – ne confundau pe noi, românii, cu slavii în general și, dintre slavi, cu rușii. Am întrebat pe mai mulți cum se face asta și mi-au spus că noi mereu zicem „da“ (ca adverb de afirmație, cel mai des, spun eu; restul sensurilor – cel de interjecție și cel de conjuncție, provenite din omonimie – interesează mai puțin aici), precum unii dintre vecinii noștri slavi. Spun „vecini“, la plural, fiindcă rușii, bulgarii și sârbii au „da“, ca adverb de afirmație (dar și ca particulă care introduce, în cazul bulgarilor, verbul la conjunctiv). Cei care mi-au spus că părem slavi nu erau filologi, iar unii nu erau nici intelectuali, dar faptul m-a iritat, m-a tulburat. La televiziunile italiene, când era vorba de vreo întâmplare (nefericită adesea) cu personaje din Sud-Estul Europei (ei ziceau „din Balcani“), acești indivizi erau numiți „slavi sau români“ sau „slavi, mai precis români“. Cum să ne creadă italienii – de exemplu – slavi, când limba noastră este așa de apropiată de a lor? Ce ironie a sorții! Sovieticii, în timpul „obsedantului deceniu“ (circa 1948-1960) stalinist, al dictaturii proletariatului, se străduiseră să ne facă slavi și trecuseră peste tot româna la limbile slave. Credeam că momentul acelei grave confuzii (voite) era consumat demult. Un timp, mi-am închipuit că și particula „da“ – forma noastră de aprobare în vorbirea curentă – venea din moștenirea slavă, din superstratul lingvistic slav, transmis prin conviețuirea daco-romanilor și românilor timpurii (în secolele VI-XII) cu migratorii slavi, stabiliți la nord și la sud de Dunăre. Cam așa cum ne ajunseseră în limbă cuvinte precum „prieten“, „dragoste“, „iubire“, „rană“, „război“ sau nume ca „Radu“, „Dragoș“ sau „Bogdan“.
Dar două lucruri m-au făcut să fiu prevăzător și apoi sceptic. Mai întâi am rămas mirat că bunica mea, născută și crescută la începutul secolului al XX-lea, pe „câmpia“ de nord a Transilvaniei (când aceasta era parte a Imperiului Austro-Ungar), nu zicea niciodată „da“, ci doar „e“, „ie“, „ie dară“ sau „așe dară“ (toate, sub influența foneticii maghiare, cu e deschis; nu e exclusă nicio influență săsească, ja). Tot ea, numea ciobanul „păcurar“, nisipul „arină“, zăpada „nea“, usturoiul „ai“, palinca „vinars“, smântâna „groșcior“, gustarea mea de dus la școală „merinde“, pieptănatul și spălatul „lăut“, dormitul peste noapte la cineva „mas“ etc. Toate erau cuvinte de moștenire latină. Ba, aflasem că nu departe de satul bunicii, la poalele Munților Apuseni, un ling vist de la Timișoara, Vasile Frățilă, o auzise, în timpul unei cercetări de teren de prin anii 1970, pe o bătrână alintân du-și nepoțelul ținut în brațe cu vorbele „Caru, caru mamii“, pentru „Dragu, dragu mamei“. Era prea multă latinitate în acele spații și la acei oameni, dar era prezentă și moștenirea slavă. Și totuși, „da“, ca adverb de afirmație, nu exista în vocabularul lor. Cu alte cuvinte, nu ziceau „da“ ca să-și aprobe interlocutorul. Al doilea fapt de luat aminte a fost limba noastră scrisă. M-am gândit (pe la începutul anilor 1990) să caut în textele românești vechi, din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, începând cu Scrisoarea boierului Neacșu din Câmpulung (1521) și cu textele rotacizante. Nu am găsit nicăieri niciun „da“. Firește, scrierile din aceste secole timpurii ale românei sunt puține. Ceea ce a devenit ciudat este că nici în textele românești din secolul al XVIII-lea, destul de abundente, nu apare cuvântul „da“. Cea mai veche atestare cunoscută a cuvântului „da“ datează din 1810–1819, și se află în operele scriitorului muntean Iancu Văcărescu (1792–1863). În legătură cu originea lui „da“, se spune în Dicționarul etimologic al limbii române că este un împrumut recent din bulgară, eventual și din rusă. Este clar că nu poate fi un împrumut vechi slav, cu toate că, anterior, unii dintre cei mai importanți lingviști români au susținut această opinie. Sextil Pușcariu, George Mihăilă, Alexandru Rosetti credeau că „da“ e un împrumut aparținând celui mai vechi strat de preluări slave, din perioada de bilingvism și de conviețuire a protoromânilor cu populațiile slave migratoare. Victor Celac, cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu-Iordan – Alexandru Rosetti“ al Academiei Române, arată (pe urmele unor antecesori) însă că vocabula nu există în niciunul dintre dialectele românei de la sudul Dunării și că în dialectul dacoromân a pătruns foarte târziu.
Cum se poate ca unul dintre cele mai folosite cuvinte din limba română de azi să nu apară deloc în scrierile românești timpurii (1500-1700) și nici în cele din intervalul 1701-1800? Ce ne arată acest lucru? El poate să arate că termenul a pătruns în românește înainte de 1800, dar nu mult înainte. Dar când și cum?
O teorie controversată presupune o etimologie alternativă: cuvântul de confirmare ar fi fost moștenit din limba latină. Pe timpul lui Augustus, limba latină clasică nu a avut un cuvânt echivalent „da“-ului de la noi. Pe atunci, era nevoie ca romanii să ofere mai multe explicații atunci când voiau să confirme ceva. Ei foloseau expresii și combinații de cuvinte care conțineau „sic“, „ita“, „vero“, toate cu sensul de „așa este“, „într-adevăr“, „în acest fel“, „astfel“ sau, pur și simplu, repetau ceea ce au spus deja, mai ales verbul, în genul: „– Este Maria acasă? – Este!“ Cu timpul, romanii au găsit soluții mai eficiente, scurtând cuvintele sau expresiile sub influența germanicilor care aveau deja conceptul de „da“ în limba lor. În felul acesta, se explică faptul că „sic“ (=„așa“, „astfel“) a devenit „si“ în italiană și spaniolă (castiliană) și „sim“ în portugheză. În latina răsăriteană, echivalentul lui „sic“ ar fi fost „ita“ (ita quod = așa încât). De-a lungul timpului „ita“ ar fi devenit „ida“ și mai târziu „da“ (consemnează Florentina Constantin). Filiera aceasta este prea complicată și nu mă convinge. M-aș fi simțit bine ca transilvănean (admirator necondiționat al Școlii Ardelene) să fi avut acest „da“ moștenit din latină. Dar nu-l avem de acolo. Teoria lui „da“ de origine latină nu rezistă, fiindcă nu avem cuvântul folosit în limba română veche. Nu se poate ca în sutele de texte românești de dinainte de 1800 să nu existe forma de afirmație pomenită, dacă ea ar fi fost moștenită din latină, precum „nu“, de exemplu, și dacă ar fi fost folosită de români fără întrerupere în viața cotidiană.
Pe de altă parte, „da“ în română nu poate fi împrumut din slavonă sau din slava vorbită de slavii din secolele al V-lea – al XII-lea, din același motiv: el lipsește din textele românești vechi. Dar, de fapt, nici în slava veche, și nici în bulgara veche, în rusa veche etc. nu a existat un „da“ cu sens afirmativ, care să poată reprezenta originea pentru presupusul vechi românesc „da“. Dimpotrivă, în conformitate cu specialiștii și cu lucrările de referință pentru respectivele limbi slave, „da“ afirmativ este un element relativ recent (din Evul Mediu târziu) în limbile slave unde acesta există. La rândul său, acest „da“ afirmativ își are originea în mai vechea particulă „da“, care avea altă funcție: era morfem al modului conjunctiv (precum în formula arhaizantă din rusă: Da budet svet! = „Să fie lumină!“). Aceste date le oferă, cu acribie, același cercetător Victor Celac.
Evident, trebuie căutată o altă explicație. Filiera bulgară, indicată de Florica Dumitrescu (1955) și Alexandru Niculescu (1961) este ademenitoare și a fost adoptată de mai toți specialiștii. Totuși, mai rămân multe necunoscute și multe îndoieli. Dacă „da“ românesc a venit din bulgară, de ce s-a impus el la noi abia în jur de 1800? Noi eram vecini cu bulgarii și la 1600-1700, când „da“ era vechi deja în bulgară și putea foarte bine să pătrundă în românește atunci. Dacă „da“ a venit din bulgară, de ce românii balcanici, care trăiau mult mai aproape de bulgari, care își împleteau adesea viața cotidiană cu bulgarii, nu l-au luat? Există în istorie momente când unele cuvinte dintr-o limbă pătrund brusc în altă limbă, când aceste vorbe „călătoare“ nu au nevoie de preludii prea lungi ca să se impună.
Așa, mi-am amintit de cuvântul francez „bistro“, cu etimologie incertă (spun unii lingviști francezi). Cea mai cunoscută teorie populară, însă, deși respinsă de mulți lingviști, sugerează că provine din cuvântul rusesc „bystro“ (=repede), folosit de ofițerii ruși, în timpul ocupației Parisului din 1814, pentru a cere să fie serviți rapid în localuri. Vorba „bystro!“, adică „repede!“, mereu repetată – deși în timp foarte scurt – s-ar fi impus în anumite medii pariziene, de unde a pătruns treptat în franceza comună. Se poate să nu fie adevărat, dar faptul rămâne fascinant. Acest cuvânt are istoria lui și în română: din „bystro“ provine numele românesc de Bistrița, ceea ce înseamnă „repede“, „râu repede“. De altminteri, pe cursul superior al râurilor numite Bistrița din Transilvania, bătrânii mai păstrau, în prima parte a secolului al XX-lea, numele românesc originar al râului, care nu era altul decât „Repedea“. Ce înseamnă acest lucru? Este clar: românii au păstrat ca moștenire latină numele râului care curgea repede; slavii, când au venit ca migratori târzii și au trăit printre români (proto-români), au tradus, pur și simplu, numele de „Repedea“ pe limba lor. Românii de la câmpie au preluat cu timpul forma slavă (repetată mereu la urechile lor), încât „Repedea“ a devenit și la mulți români „Bistrița“. Românii dinspre munte, feriți de influența, de presiunea și de vorba slavilor, au păstrat până acum, în contemporaneitate, forma latină de „Repedea“. Procesul de înlocuire a lui „Repedea“ cu „Bistrița“ nu a fost tocmai instantaneu, dar nici de durată lungă nu a fost. Slavii au venit, ca toți migratorii, cu violență și s-au purtat în timp ca stăpâni. Imitarea chiar și în vorbă a celui puternic de către populațiile cucerite este un fenomen curent în istorie.
Explicația lui „bistro“ din franceză – chiar dacă nu este dovedită – este ademenitoare. Dacă francezii ar fi putut prelua acest cuvânt slav, după niște contacte ruso-franceze episodice, românii să nu fi putut prelua un cuvânt de la ruși, după zeci de ani de ședere împreună? Prin urmare, istoria posibilă a lui „bistro“ m-a dus cu gândul la militarii ruși, prezenți (cu întreruperi) timp de mai bine de un secol, pe teritoriul Țărilor Române extracarpatice. Sub principele Dimitrie Cantemir, trupele ruse s-au aflat pe teritoriul Moldovei, unde, în alianță cu românii, au pierdut bătălia de la Stănilești (1711). Cantemir a trebuit să-și părăsească atunci țara și să plece la ruși, din mai multe motive. Unul a fost acela de a vedea cu ochii lui (și eventual de a contribui la) impunerea modelului occidental în Răsărit, după cum promitea țarul Petru I. Atunci, în secolul al XVIII-lea, rușii și românii au fost pentru prima oară în contact mai îndelungat. În războiul ruso-austro-turc de la 1735-1739, Țările Române au participat la conflict alături de otomani. Ele se aflau sub suzeranitatea Imperiului Otoman. În 1739, istoria consemnează prima invazie a rușilor asupra teritoriilor românești. În 1 septembrie 1739, armata țaristă intra în Iași, apoi trecea în Țara Românească. Rușii erau sprijiniți de călăuze și de voluntari români, folosiți în orientarea de teren și în micile lupte de frontieră. Unii boieri au trecut de partea rușilor („creștinilor“) și au fost înrolați ca ofițeri. După încheierea păcii de la Belgrad (1739), rușii s-au retras. Dar aveau să se întoarcă mereu. Cu ocazia războiului ruso-turc din 1768–1774, armatele împărătesei Ecaterina cea Mare au ocupat teritoriile românești. Imperiul Țarist cerea oficial independența provinciilor românești, dar urmărea în fapt anexarea lor. Războiul se încheie cu înfrângerea umilitoare a Imperiului Otoman. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) era o umilință pentru turci, care erau nevoiți să cedeze rușilor mai multe teritorii, inclusiv, ca „protectorat“, Crimeea (luată definitiv la 1783). În timpul războiului s-au organizat cete de voluntari moldoveni, dar mai ales munteni și olteni. Românii au participat la luptele de la Larga și Cahul. Apar în izvoare unități de cavalerie ușoară, „husari moldoveni și valahi“, recrutați local. Li s-au alăturat rușilor și mulți țărani români, sperând la eliberarea de sub turci. Între 1787 și 1789 are loc un nou război ruso-austro-turc, în care românii au luptat ca trupe auxiliare, cercetași și guerilă, pe teritoriul dintre Nistru și Dunăre. Sunt pomenite trupe de „cazaci moldoveni“ și voluntari în satele de frontieră. În bătăliile de la Focșani și Ismail (1789-1790), au luptat sub steag rusesc și mulți români. Războiul se încheie cu o nouă înfrângere a Imperiului Otoman, care a cedat Imperiului Țarist teritoriul de la est de Nistru („Transnistria“) și a ajuns pentru prima oară (1792) să aibă graniță comună cu Moldova.
În concluzie, de-a lungul secolului al XVIII-lea, românii apar alături de ruși, la început, ca aliați (1711), apoi ca refugiați și voluntari (1735-1774), apoi ca unități auxiliare stabile (1797-1792), pregătind terenul pentru integrarea unor români în structuri permanente ruse în secolul al XIX-lea. Rușii au fost încartiruiți prima oară la noi în 1711, încât, după Stănilești, Moldova a rămas devastată. Satelor li s-a cerut să aprovizioneze armata rusă. În războiul din 1735-1739, izvoarele scrise (cronici, documente) arată jafuri, lipsuri, foamete produse de militarii ruși încartiruiți. Între 1769 și 1744, armatele ruse au stat ani de zile în Principate. Capitalele Iași și București precum și numeroase sate au fost obligate să găzduiască trupe. În campania lui Suvorov (1787-1792), localnicii români au fost siliți să asigure hrană, lemne, furaje, transport pentru armată. Se cunosc unități militare românești sub ruși: corp de panduri (1769-1774), mai ales în Moldova, când s-au organizat și trupe auxiliare pentru a sprijini armata rusă. Sunt menționate regimente de husari moldoveni și „valahi“, ca și „cazacii moldoveni“, adică români din Podolia (sudul Ucrainei de azi) înrolați după model cazac în armata rusă. Pandurii erau miliții locale românești, prezente din Moldova până în Oltenia, dar ajunse predominante, la începutul secolului al XIX-lea, în Oltenia. Se ocupau de paza drumurilor, a așezărilor și au devenit un fel de nucleu pentru viitoarea armată națională. Proveneau din țărani liberi și mici boieri. Românii aveau încredere atunci în ruși, care apăreau drept protectorii populației creștine ortodoxe din Imperiul Otoman și din țările tributare. Rușii profitau și exploatau populația. Pentru tema care ne interesează aici, e important că rușii au trăit atunci împreună cu românii, au fost auziți des de români vorbind limba lor și repetând mereu „da“.
Ulterior, „conviețuirea“ dintre militarii (și civilii) ruși și români a continuat și în secolul al XIX-lea. Astfel, înclin să cred că acest termen „da“ a pătruns în limba română treptat, pe parcursul secolului al XVIII-lea, în urma contactelor dese dintre români și ruși pe teritoriul Principatelor Române. De altminteri, cuvântul este atestat pentru prima oară în aceste teritorii extracarpatice. Românii transilvăneni, care nu au venit în contact direct îndelungat cu rușii, au început să folosească masiv acest cuvânt abia după Marea Unire și nici atunci cu toții. Mulți români ardeleni rămași țărani au continuat cu „e“ și „e dară“, „ie“ și „ie dară“. Acest „e“ poate să provină, într-adevăr, din latinescul „est“, care a dat, în conjugarea populară a verbului auxiliar „a fi“, forma „e“ (în română și italiană).
Limba română este o limbă romanică și așa a fost mereu. Forma limbii române folosite în Scrisoarea lui Neacșu (primul text păstrat în românește, de-acum mai bine de jumătate de mileniu) este foarte asemănătoare celei folosite în prezent. Nu mai puțin de 175 din totalul de 190 de cuvinte românești folosite în text au origine latină, excluzând cuvintele repetate și substantivele proprii. Textul are unele particularități fonetice și gramaticale, unele din formele incorecte se datorează scrierii cu litere chirilice, care are probleme cu notarea unor sunete românești ca „î“ și „ă“. Astfel, la 1500, 92,1% din cuvintele românești ale unui text în limba română erau de origine latină. Romanii nu au avut nevoie de o particulă specială pentru aprobare și nici românii nu au avut nevoie de o astfel de particulă mult timp. Totuși, la scurt timp după 1800, se întâlnește formula de aprobare „da“. Altminteri, româna a fost și este o limbă romanică, ea nu a avut nevoie de „relatinizarea“ din Secolul Luminilor ca să fie romanică, din moment ce toți martorii credibili din secolele al XIV-lea – al XVI-lea prezintă româna ca fiind limbă neolatină. Așa-numita relatinizare înseamnă, de fapt, modernizarea limbii române, proces prin care au trecut mai toate limbile europene după 1700-1800.
Concluziile se impun de la sine:
- Cuvântul „da“ nu este un cuvânt vechi în limba română.
- El nu poate să fi fost moștenit din limba latină, fiindcă limba latină nu avea un astfel de cuvânt ca adverb de afirmație.
- Dacă ar fi provenit, totuși, din latină, cuvântul nu ar fi putut „să dispară“ atâtea secole și să reapară după 1800. Moștenirea dintr-o parafrază latină nu se poate susține, fiindcă termenul „da“ nu este atestat în textele românești vechi.
- La fel, moștenirea din slava veche (slavonă) este imposibilă, fiindcă termenul nu exista în această limbă (nici în slave vorbite în Evul Mediu) și fiindcă nu apare nici în româna veche.
- În limba română veche, aprobarea se făcea prin alți termeni, moșteniți din latină sau prin repetarea unor cuvinte din întrebare („– E Ion acasă?“ „– E!“).
- Termenul „da“ a apărut târziu la ruși, la sârbi și la bulgari (la început cu alt sens decât aprobarea).
- În Transilvania, cuvântul „da“ a pătruns masiv abia după Unirea din 1918.
- Particula „da“ predomină în secolul al XIX-lea în Țara Românească și Moldova, adică acolo unde, pe parcursul secolului al XIX-lea, au fost staționate și au luptat trupele rusești.
- Împrumutul lui „da“ în românește s-a putut face în urma conviețui rii multor români cu rușii și rusofonii, în timpul luptelor comune și al încartiruirilor rușilor în gospodăriile românilor.
- În Țara Românească și Moldova a avut loc și o ocupație rusă de șase ani, între 1828 și 1834, în timpul guvernatorului Pavel Kiseleff, când elita boierească a auzit adesea vorbă rusească peste tot, în primul rând la București, și când particula „da“ poate să se fi impus.
Totuși este nevoie de două explicații. Prima se referă la impunerea „bruscă“ a unui termen de la niște trupe (ruse) de ocupație de circa un secol și nu de la un popor (bulgar) care era cu noi și aproape de noi. Nu cred într-o dihotomie așa de tranșantă. Cele două izvoare (rus și bulgar) ale lui „da“ românesc au interferat și au acționat împreună. Dar a predominat sursa rusă a trupelor de ocupație fiindcă a intervenit forța. Nu, firește, nu i-au forțat rușii pe români să zică „da“, dar psihologia istorică de grup (colectivă) a demonstrat că ocupantul are o influență mult mai mare asupra localnicului decât alt element pașnic și străin. S-a dovedit în istorie că stăpânul poruncește aspru, că el intimidează adesea, dar și îndeamnă, involuntar, la imitație. De aceea, împrumuturile (nu doar lingvistice) bine fixate în timp (nu îl avem pe „da“ înainte de 1800, dar apare inopinat în scris imediat după 1800) sunt, de cele mai multe ori, rezultatul unor acțiuni violente, războinice, de conviețuire forțată, de dialoguri impuse prin ordin și primite de frică. A doua explicație necesară se leagă de răspunsul la întrebarea: dacă „da“ vine prioritar de la ruși, de ce nu apare el inițial în Moldova, fiindcă ea a fost ocupată prima de ruși, în ea au fost încartiruiți primii militari vorbitori de rusă? Aparențele înșală uneori, inclusiv în cercetarea istorică, fiindcă istoria este, de fapt, viață care a fost. Campaniile rusești începeau în Moldova, dar se concentrau în Țara Românească. Planul strategic al rușilor era acela de a fi cât mai aproape de Dunăre, pe care să o treacă la nevoie și să descindă spre Balcani și spre Istanbul. Țările Române trebuiau ocupate sub masca eliberării de sub turci, dar centrul lor era și pentru ruși Țara Românească. Aici au fost principalele încartiruiri și rechiziții, aici au fost marile descinderi la teritoriu și aici s-au înrolat cei mai mulți voluntari români. Pandurii, ca voluntari români în armata rusă, nu erau moldoveni, ci olteni și munteni. Cea mai mare intensitate a ocupației rusești dintre anii 1700 și 1800 a fost între Dunăre și Carpați. Chiar și poetul Iancu Văcărescu – în scrierile căruia apare pentru prima oară „da“ – a simpatizat cu pandurul Tudor și cu pandurii din jurul acestuia și a trăit multe episoade de viață cu aceștia, pe care i-a putut auzi folosind formula de aprobare rusească.
Așa cum a pătruns „da“, au pătruns și alte rusisme, tot în Epoca Modernă: niet, niznai, stacană, șmotru, zacuscă etc. Ivan Turbincă, al moldoveanului Ion Creangă, este un soldat rus pensionat care vorbește o românească amestecată cu termeni rusești, dar birjarul muscal apare statornic la Ion Heliade Rădulescu, la Ion Luca Caragiale, la Radu Rosetti, cu toții munteni sau trăitori în Muntenia. Prin urmare, toate aceste indicii istorice arată că particula „da“ a intrat în limba română în regiunile extracarpatice, începând cu Muntenia și Oltenia. Aici, particula aceasta, de origine rusă, a fost perpetuată și potențată de contactele cu limba bulgară. În Moldova, mai ales după ocuparea Basarabiei de către Imperiul Țarist în 1812, vocabula respectivă s-a întărit datorită uzului limbii ruse printre românii moldoveni sau în vecinătatea lor foarte apropiată. Între 1828 și 1834, cei șase ani de ocupație rusă a Principatelor au lăsat și unele cuvinte rusești provenite de la elita militară și administrativă a Imperiului și au întărit și uzul formulei de aprobare „da“. Specialiștii mai aduc ca argument al uzului tot mai intens al particulei „da“ din română, al fixării sale în secolul al XIX-lea, și influența limbii franceze, unde exista particula de întărire „oui-da“. Faptul acesta este foarte posibil, în urma contactelor tot mai dese cu francofonia, în urma câtorva generații de „bonjuriști“, de vorbitori români de franceză, de presărare a românei cu atâtea cuvinte și expresii franțuzești. Astfel, aș spune că influențele bulgară și franceză, în privința uzului cuvântului „da“ în românește, s-au altoit pe un element de origine rusă, venit la noi într-un moment precis al istoriei, cu durată relativ scurtă, dar cu intensitate mare. Iată că, fără voia lor, rușii ne-au și dat ceva odată. Altminteri, doar ne-au luat mereu, tot timpul, din roada noastră și din munca noastră.
Epopeea particulei „da“ demonstrează că istoria, întâmplările istorice, faptele, împrejurările din trecut pot ajuta la explicarea unor etimologii și la lămurirea unor chestiuni lingvistice. Cuvintele au istoria lor. Ele au ajuns în vocabularul limbilor în anumite momente ale istoriei și devin – unele dintre ele – parte a modelului de civilizație pe care-l ilustrează, în mijlocul căruia se afirmă. Uneori, am impresia că istoria românilor poate să fie scrisă și prin cuvinte, prin explicarea formării cuvintelor, a conținutului lor schimbător și prin studierea momentelor pătrunderii lor în limba română. Istoria cuvântului „da“ lămurește din unghiuri cu totul diferite și inedite războaiele ruso-turce din secolul al XVIII-lea, precum și interferențele româno-ruse, româno-bulgare și chiar româno-franceze, într-o epocă în care Europa se redimensiona și se afirma într-un sistem ca acela al vaselor comunicante.