Debutând editorial cu schițele și povestirile din culegerea Fuga (1958), Dumitru Radu Popescu a căutat o formulă narativă proprie pe parcursul unui întreg deceniu, evitând pe cât a fost cu putință preceptele dogmatice ale realismului socialist. Acest efort este de remarcat în povestirile cu „țărani suciți“, în tragicul și grotescul conținut al unor narațiuni în care războiul și seceta venită odată cu instaurarea comunismului deformau cadrele precise ale realului. După această perioadă a formării, scriitorul s-a afirmat în forță cu tripticul binecunoscut Duios Anastasia trecea (1967), F (1969) și Vânătoarea regală (1973).
Dar perioada fastă se apropia de sfârşit și declinul a început odată cu dipticul dintr-o neterminată Viața lui Tiron B (Iepurele șchiop – 1980 și Podul de gheață – 1982), de când s-a întâmplat o dezlânare și o prolixitate a discursului narativ, precum și o expunere a unor mize ficționale nu tot atât de importante ca până atunci. Simțind că valoarea operei sale nu mai este la înălțimea dorită, poate că D.R. Popescu a fost cuprins de nesiguranță și de teama ieșirii din top. Într-un regim în care succesul literar depindea nu doar de măiestria artistică sau de talent, dar și de relația cu Puterea, acceptarea unei funcții de conducere făcea parte dintr-o strategie de supraviețuire simbolică. În cazul în care prestigiul nu mai este validat prin valoare estetică în sine, se va recurge la recunoaștere datorată statutului social căpătat. Astfel, acceptarea poziției oficiale putea fi văzută nu ca un gest de oportunism politic, cât ca o compensație sau o decompensare a temerii de a nu se pierde progresiv autoritatea scrisului.
În 1984, cu prilejul cuvântării rostite de președintele U.S.R. la Congresul al XIII-lea al P.C.R., Monica Lovinescu propunea din străinătate: „…să fie convocate personajele lui D.R. Popescu spre a cere creatorului lor să le dea socoteală. Că această convocare va avea loc în văzul lumii sau în coșmarele autorului, nu mai are importanță. Important e doar ca ea să se petreacă, spre a pune capăt sau a accentua până la ruptura inevitabilă această despărțire împotriva firii a unui creator de creaturile sale, a unui scriitor de propria-i menire. Ne întrebăm dacă lucrul cel mai întristător pentru un artist în deplină maturitate nu este să te forțeze a vorbi de el… la trecut.“ (Monica Lovinescu, Est-etice / Unde scurte, IV, Editura Humanitas, București, 1994, pp. 156-157.) Prin urmare, cu o ironie amară, îi sunt puse la îndoială lui D.R. Popescu de către cronicarul de la postul de radio Europa liberă atât crearea unui asemenea personaj subversiv, cât și paternitatea acelei părți viabile din operă.
Receptarea critică și succesul de public au avut un recul simțitor după 1990, lui D.R. Popescu reproșându-i-se atitudinea oportunistă din ultimul deceniu ceaușist, când a fost supraevaluat prin numeroase comentarii. Este de semnalat că primele două monografii despre opera sa (neafectate totuși de asemenea situație) au apărut în 1981, când „dereu“ a devenit președinte al U.S.R. – Dumitru Radu Popescu de Mirela Roznovanu și Dincoace și dincolo de F de Valentin Tașcu –, ceea ce înseamnă că scriitorul era de mult timp înscris pe linia dreaptă a partidului. În cadrul unui interviu, intitulat semnificativ „Acuzațiile pe care mi le-au adus au fost atât de convingătoare, încât erau gata-gata să mă convingă și pe mine de ele“, la întrebările legate de ce trebuia sau ce putea să facă în calitate de președinte numit al U.S.R., D.R. Popescu a replicat: „La aceste întrebări se poate răspunde în două feluri. Fie printr-o carte sau printr-un jurnal, ceea ce presupune un răspuns pe zeci de pagini, fie, mai simplu, în câteva fraze. Aleg a doua cale.“ (C. Stănescu, Interviuri în tranziție, Editura Fundației Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 123.)
Opera ulterioară anului 1990, chiar dacă mai slabă valoric decât aceea din perioada fastă (1967-1973), a fost scrisă ca un fel de jurnal al culpabilității – un spațiu de reflecție și expiere, unde autorul își asuma și își analiza greșelile trecutului. Decât înșiruirea unor fraze în jurnal, cum își dorea, ar fi fost de preferat scrierea unei cărți mărturisitoare, pentru a afla și noi mai multe lucruri petrecute în acea ultimă decadă ceaușistă, dar trebuie să-l credem când afirma că, față de răspunsuri, ce configurează o lume închisă, îi plac întrebările – prilej de conversație și de dezbatere.
Dacă ar fi să ne luăm după aparențele lăsate anturajului de ținuta adoptată, celui care a scris povestirea cinematografică Prea mic pentru un război atât de mare (1969) nu i-au prea plăcut asemenea atitudini protocolare: „Cu toate că nu-i lipsește de obicei, cravata este probabil accesoriul vestimentar cel mai nesuferit al lui Dumitru Radu Popescu. Îl stingherește, în orice caz, vizibil și o va fi acceptând ca pe un rău suportabil, dar în momentele de încordare, când gesturile devin reflexe, el schițează aproape întotdeauna o încercare de a-și descheia gulerul cămășii, smucind apoi într-o parte și în alta sufocantul gât-legău, în acest inofensiv tic refugiindu-se și răzbunându-se toate tensiunile strângerii în cheutori, asumate, îndurate totuși cu un stoic orgoliu invers, cerut de respectarea protocolului.“ (Mircea Iorgulescu, „D.R. Popescu“, în Prezent, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 105.)
De felul său, D.R. Popescu era mefient, tăcut și făcea gesturi atent supravegheate. Dezgustat de numeroasele acuzații ce i s-au adus la căderea regimului ceaușist, el a dispărut de pe scena vieții publice și s-a retras într-o muțenie strategică, părând a fi un leu albastru în iarnă sau un sfinx, așa cum l-a văzut un important critic: „Este, fără îndoială, un ambițios, dar unul enigmatic, care nu-și declară intențiile. Nu are nimic de fanfaron. În rarele momente când nu-și încordează voința ca să obțină ceva greu de obținut, stă tăcut și dezorientat în mijlocul semenilor, contemplându-i cu o privire de un albastru rece. Muțenia impenetrabilă și fixitatea privirii îl fac să semene cu un sfinx.“ (Alex Ștefănescu, „Dumitru Radu Popescu“, în Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, Editura Mașina de scris, București, 2005, p. 557.) Lumea a crezut că era nevoie de un răgaz pentru reculegere, dar în realitate, departe de agitația vieții publice imediat postdecembriste, D.R. Popescu a făcut decât ceea ce știa mai bine: timp de un cincinal împlinit a scris foarte mult, ca de obicei, apoi a revenit pe piața editorială cu un sextet de romane.
Probabil că o parte a contestatarilor ar fi dorit să-l vadă pe autorul piesei de teatru Piticul din grădina de vară (1973) luând-o razna, asemenea unor personaje ale sale: unul stătea în vârful unui plop, ținea în mână o umbrelă neagră, iar în cealaltă un receptor de telefon, în timp ce un altul, profesor de desen, persifla formele civilizației cu mersul său desculț prin sat și dând binețe vacilor. De altfel, personajele sale nu aparțin, în lumea lor fictivă, categoriei celor glorificați din timpul vieții sau măcar în postumitate. Având psihologii labirintice, ele întăresc doar regula socială a cuplului călău-victimă, în cazul de reciprocitate în care victima are propria vinovăție măcar prin faptul că a devenit… victimă.
Într-o lume ambiguă, personajele din dramaturgia lui D. R. Popescu sunt acuzate de crime, dar nu comit asemenea acte pe scenă decât arareori. De aceea, spectatorul nu are certitudinea săvârșirii lor. Personajele nu rămân niciodată singure pe scenă, pentru că există mereu câte un martor, adeseori bine ascuns, dar întotdeauna ca o prezență obsesivă. Într-o oarecare măsură, autorul împărtășește soarta unora dintre personajele plăsmuite de el, aspect sesizat de prima monografă a operei sale: „Aș vrea să amintesc că în romanele lui D.R. Popescu niciun vinovat nu este pedepsit de justiția oficială și că singurele forme ale pedepsei vin pe căi neoficiale, aș spune populare.“ (Mirela Roznovanu, Dumitru Radu Popescu, Editura Albatros, București, 1981, p. 104.)
După 1990, D.R. Popescu a publicat mai multe romane decât oricare alt coleg de generație – la care s-au adăugat piese de teatru, publicistică, eseuri și numeroase reeditări –, dar nivelul lor estetic a fost la fel de scăzut, stârnind doar sporadic și cu totul izolat interesul criticii și al cititorilor. Totuși, după perioada trecerii prin „purgatoriul“ postdecembrist, tentativele de contestare s-au atenuat. Opera rămâne mărturia unei conștiințe măcinate de o succesiune de contradicții, iar posteritatea este nevoită să țină seama de ceea ce spune o posibilă voce a autorului, Ițic din nuvela Cei doi din dreptul Țebei (1972): „Trebuie să recunosc că pe mine oamenii care nu greșesc niciodată mă dezarmează și mă înspăimântă la fel ca oamenii care spun întotdeauna adevărul.“ Fără a ne îmbăta cu apă rece, este necesar să ținem cont că „nu este nimic mai adevărat decât vinul și minciuna“, după cum spune sumbrul saltimbanc Lucuță, din Podul de gheață. Dumitru Radu Popescu a fost reconfirmat de opinia critică drept unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani, atât sub aspectul substanței, cât și al diversității și amploarei operei. Apăruseră deja Duios Anastasia trecea, Leul albastru, F, Vânătoarea regală – și nu este puțin lucru.