După mai multe cărți de literatură pentru copii, Alex Moldovan vine cu o carte de schițe și povestiri „pentru cei mari“, Decuplări monstruoase, în fapt o serie de miniaturi absurde, în stilul unor Urmuz și Daniil Harms, unde logica este răsturnată și banalitatea cotidiană capătă accente grotesc-ironice. Rezultatul este un univers ironic, sumbru și în același timp comic, în care absurditatea nu e doar literară, ci și un comentariu amar asupra realității imediate. Personajele sale, dincolo de un ego supus tuturor torturilor imaginației, sunt, în cea mai mare parte, din categoria celor insignifiante: „Era un individ atît de insignifiant, încît simplul fapt că vorbim despre el i-ar fi făcut o onoare la care nu s-ar fi încumetat niciodată a pofti. (…) Era atît de neînsemnat, că orice ai fi pus lîngă el, ca termen de comparație, ar fi apărut brusc într-o nouă lumină, drept ceva extravagant și de o importanță vitală. Dar iată că stăm de vorbă despre el. Se pare că nu e nici pe departe atît de insignifiant pe cît ne imaginam și că, în tot acest timp, ne-am înșelat cu toții.“ La Daniil Harms, personajele sunt din aceeași categorie, se topesc în chiar actul de a povesti despre ele: „Trăia odată un ins roșcat, care nu avea ochi și urechi. Nu avea nici păr, așa că doar convențional se spunea că-i roșcat. Nu putea vorbi, căci nu avea gură. Nici nas nu avea. Nu avea nici mîini și picioare. Nici pîntece nu avea, nici spinare, nici șira spinării nu avea, niciun fel de măruntaie. Nu avea nimic! Așa că nu se știe despre cine-i vorba. Mai bine să nu vorbim despre el.“ Putem detecta și o apropiere de urmuzianism, dar una filtrată printr-o sensibilitate contemporană și printr-un accent mai mare pe neliniște existențială decît pe simpla farsă absurdă. Fragmentarismul, umorul absurd, prezența personajelor caricaturale și anonime, critica implicită a convențiilor sociale, plus tonalitatea parodică sunt mărci ale acestei apropieri: „Se pare că, după moartea mea, lucrul cel mai de seamă pentru care voi fi pomenit e faptul că știam săra perfect cartofii prăjiți. Nu-i puțin lucru. După cei mai mulți nu rămîne nici atât.“ (După moartea mea); sau: „Un necunoscut vine la mine și mă întreabă: Ce e mai important de știut: unde sau cînd? Stau și mă gîndesc pe îndelete, după care îi răspund: Găsesc că, de fapt, problema e greșit pusă. El cade pe gînduri, după care o ia la fugă, ținîndu-se cu ambele mîini de falca dreaptă, ca apucat subit de o durere cruntă de măsele, și se aruncă în prima prăpastie întîlnită în cale. Rămîn cu o vagă senzație de neîmplinire“ (Dilema veche). La Urmuz: „Ismail este compus din ochi, favoriți și rochie și se găsește astăzi cu foarte mare greutate. Înainte vreme creștea și în Grădina Botanică, iar mai tîrziu, grație progresului științei moderne, s-a reușit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză etc.“
Apropierea de Daniil Harms sau de Urmuz, de Bulgakov sau de Ionesco, autori ușor recognoscibili, este riscantă pentru un scriitor, dar poate fi profitabilă pentru textele pe care le produce. Este și cazul lui Alex Moldovan, care se joacă de-a Harms, cu efecte dintre cele mai imprevizibile pentru prozele pe care le scrie. Cartea se citește cu acel sentiment că ai mai ascultat și văzut ceea ce ți se povestește, de fapt este vorba de o reproducere a realității în forma ei brută, simplitatea este paradoxală, efectul este de surpriză: „Se ia o felie proaspătă de pîine de casă și se unge temeinic cu unt doar pe o parte, avînd grijă să se întindă untul în mod egal peste tot, să nu rămînă locuri neacoperite (care sunt mai puțin gustoase și inestetice). Se adaugă un vîrf de cuțit de sare, după gust. E foarte important ca pîinea să fie proaspătă. Se numește că tocmai ați gătit pîine de casă cu unt. Vedeți ce ușor a fost?“ (Gourmet).
Predomină, în mai toate prozele din carte, un ton de alienare și neliniște – personajele par desprinse dintr-o lume stranie, deși este extrem de banală. Însă, în spatele grotescului și ironiei, se simte o luciditate critică: autorul expune vulnerabilități colective (teamă, singurătate, ratare, vanitate). Textele sunt, în fapt, micro-ficțiuni sau parabole scurte, fiecare putînd fi citită independent, dar împreună conturînd un univers al absurdului cotidian.