Mărturisesc că mă fascinează figura Reginei Maria. Îi colecționez toate scrierile, cu precădere cele memorialistice. Printre acestea, un loc aparte îl ocupă paginile reunite sub titlul The Real Regina Maria. The Story of a Soul, redactate de ea după încoronarea din 1922. Sunt scrise cu o „libertate de exprimare semnificativ mai mare decât și-a îngăduit în cele din urmă un deceniu mai târziu“, în Povestea vieții mele (redactată de regină între 1927 și 1933 și publicată în 1933-’34). Observația îi aparține muzeografei Ioana Nicoleta-Găurean, care le-a recuperat din Arhivele Naționale ale României, le-a tradus din engleză și le-a încredințat pentru prima oară tiparului. Volumul, bilingv, elegant și frumos ilustrat, a apărut la Editura Muzeul Național Cotroceni în 2023.
Libertatea de exprimare la care se referă editoarea are legătură, bineînțeles, cu viața intimă a Mariei. După șase ani de mariaj cu Principele Ferdinand al României, căruia îi dăruise între timp doi copii, aceasta îndrăznește să revendice o cameră proprie, separată – nu ca să poată scrie, precum Virginia Woolf (care îi va aprecia Povestea…), ci ca să-și protejeze „o parte a libertății fizice“, „în spirit de auto-apărare, mânată de instincul meu de supraviețuire“: „Simțeam fizic că nu pot suporta o coabitare nesfârșită, cu zi, cu noapte. […] Libertatea înseamnă totul pentru mine și libertatea fizică este mai presus de toate. Nu pot fi în permanență la dispoziția unui bărbat!“ Într-o notă de subsol, editoarea a inclus și scrisoarea prin care Maria i-a făcut cunoscută Principelui Ferdinand nevoia ei imperioasă de separare fizică, susținută cu înfocare și în memorii, în ciuda conștiinței așa-zisei sale „anormalități“: „Sunt un spirit liber într-o măsură care, admit, este anormală.“ Regina interiorizase normele patriarhale ale epocii sale, dar nu într-o măsură îndeajuns de mare încât să se lase complet încorsetată de ele. De aici și strania ei dedublare, care o face să scrie despre ea însăși la persoana a treia în aceste pagini remarcabile, adoptând perspectiva unei cunoștințe destul de apropiate încât să-i cunoască toate tainițele sufletești. Confesiunea directă, la persoana întâi, e pusă între ghilimele, ca și cum naratoarea ar reproduce destăinuirile pe care i le-a făcut regina, cum e cazul și cu această contorsionată declarație de independență: „«Sunt dornică să îmi fac datoria, să dau copii țării. Nu încerc să mă sustrag de la aceste datorii generale, mai ales fiindcă sunt o mamă pătimașă și îmi este firesc să procreez. Însă din fire nu mă pot resemna la a fi jucăria unui bărbat, marioneta unui bărbat, la dispoziția lui la orice oră din zi sau din noapte, după cum îi convine. Nu pot, pur și simplu nu pot…»“
Citind memorialistica Reginei Maria, am avut de multe ori senzația că am acces la monologul sau dialogul interior al eroinelor lui Henrik Ibsen, în special al Norei și al Heddei Gabler. Regina s-a născut la patru ani după apariția Casei de păpuși (1879) și avea cincisprezece ani când vedea lumina Hedda Gabler (1890). A fost, ca să zic așa, contemporana acestor personaje, deloc străină de frământările lor, ca multe alte femei din epocă, care nu s-au destăinuit însă în scris.
Comparația cu Nora lui Ibsen mi-a fost sugerată și de un episod din Povestea vieții mele, autobiografia oficială a reginei. A existat în viața Mariei un moment în care a fost gata să trântească ușa în urma ei, precum Nora. Aceasta se întâmpla pe când era însărcinată cu cel de-al patrulea copil al ei, Principele Nicolae, născut în 1903. La defilarea de 10 Mai din acel an, viitoarea regină, pe atunci principesă, și-a invitat spontan o doamnă de onoare, care părea stingheră, să ia loc în aceeași trăsură, alături de ea și mezina ei, Mignon (viitoarea Regină Maria a Iugoslaviei), pe un loc din fața lor, așadar cu spatele la cai. Doamna s-a așezat pe locul indicat, fără să protesteze, dar ulterior și-a dat demisia, plângându-i-se Regelui Carol I că principesa ar fi jignit-o cu intenție. Ca urmare, regele i-a trimis Mariei o mustrare scrisă, făcând-o să ia foc și să-l convoace pe prim-ministrul din acea vreme, Dimitrie Sturdza, ca să-și spună oful. Criza o făcuse să cadă la pat: „ochii îmi erau aprinși, tâmplele îmi zvâcneau, obrajii îmi ardeau ca focul“. Principesa și-a revărsat atunci asupra năucitului Sturdza, adus de grabă la căpătâiul ei, „toată indignarea înăbușită în atâția ani de asuprire“, într-un torent învolburat de vorbe, rostite „când franțuzește, când nemțește“: „Vă spun dinainte că în acest ceas sunt gata să smulg totul din temelii, nu-mi pasă de zgomotul ce se va face, de vâlva ce se va isca.“ Și-a exprimat dorința de a fi „liberă, liberă, liberă!“; „să fiu iarăși o ființă omenească în loc de o biată păpușă nevoită să joace după cântecul ce vă place să-i cântați“.
Ajunsă în punctul acesta, poate se cuvine să le amintesc cititorilor că, înaintea Primului Război Mondial, femeile erau mult mai îngrădite de normele societății patriarhale decât în prezent, iar cele de pe continent – mai mult decât cele din Anglia natală a Principesei Maria. La constrângerile inerente condiției feminine, în cazul său se adăugau și constrângerile regale, extrem de stricte la curtea Regelui Carol I pentru tânăra principesă, din tot soiul de considerente, pe care nu e loc să le evoc aici. Dorința ei de libertate, atât de vehement exprimată, nu era o revendicare tocmai obișnuită la acea vreme și trebuie să-l fi zdruncinat puternic pe prim-ministrul: „Iată-l pe omulețul cu autoritatea de fier, ascultând vorbe cum nu auzise în viața lui ieșind din gura vreunui om, necum dintr-a unei femei.“ Nu întâmplător libertatea Lonei Hessel, din Stâlpii societății (1877), sau cea inițială a Rebekkăi West, din Rosmersholm (1886), scandalizează la culme lumea „onorabilă“ din piesele dramaturgului norveg. Tipologia femeii libere, care începea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea să dea în floare, în ciuda tuturor opreliștilor, nu era văzută cu ochi buni de grosul societății.
Patima nu pare să-i fi afectat Principesei Maria elocința. Sturdza a trebuit să dea dovadă de mare abilitate diplomatică pentru a o face să se răzgândească cu privire la decizia de a părăsi țara și de a pleca la mama ei, aflată pe atunci în Germania. A reușit zgândărindu-i orgoliul de amazoană neînfricată, adică latura ei mai apropiată de Hedda decât de Nora. (Fiică de general, Hedda mânuiește pistoalele și călărește ca un bărbat. Or, Regina Maria a fost o călăreață neîntrecută și a dovedit în război o bravură neobișnuită, chiar dacă nu cu arma în mână.)
Pe lângă fibra războinică, Maria mai avea ceva în comun cu Hedda: își desconsidera soțul, găsindu-l prea indecis și moale. Inițial, a fost foarte decepționată de mariajul lor. „Târziu, scrie ea în The Real regina Maria…, au devenit prieteni excelenți“, ducând însă vieți separate. Felul cum îl percepea Maria pe Principele Ferdinand la începutul căsătoriei cu acesta nu e foarte diferit de cel în care Hedda îl vede pe Jørgen Tesman. În timpul Primului Război Mondial a apărut în viața reginei României și echivalentul lui Eilert Lövborg, în persoana Colonelului Joseph Boyle, singurul „bărbat mai puternic decât ea“, în care și-a găsit „egalul, poate chiar nașul“, cum va mărturisi în memoriile ținute la sertar. L-a îndepărtat pentru că „lumea“ s-a temut că i se va abandona, cum și era tentată să o facă. Nu a regretat niciodată gestul, deși „mi-a frânt inima, a frânt-o și pe a lui, […] dar a fost un sacrificiu necesar“, după cum îi va scrie ea ulterior unei prietene, Roxo Weingartner (într-o epistolă reprodusă parțial de Stanca Scholz-Cionca în volumul O prietenie veche de când lumea și atât de specială. Regina Maria și dansatoarea Loïe Fuller, din 2025). Altfel spus, la fel ca între Hedda și Lövborg, între regină și Boyle a intervenit spaima de gura lumii și propria ei dorință, mărturisită cu jumătate de gură, de a-și aparține în întregime. Dacă Maria nu a ajuns să se sinucidă, precum eroina ibseniană, e și meritul Prințului Barbu Știrbey, discretul ei partener de cursă lungă, care a echilibrat-o, și chiar al Principelui Ferdinand, care a înțeles în final să-i acorde libertatea după care tânjea. Ceea ce mă duce cu gândul la o altă piesă ibseniană, Femeia mării (1888), în care soțul, doctorul Wangel, o recâștigă pe soția lui, Ellida, acordându-i libertatea să aleagă între el și un altul. Desigur, Regele Ferdinand nu și-a recâștigat niciodată soția, dar a câștigat prietenia ei devotată și pe a lui Barbu Știrbey, cei trei alcătuind o forță redutabilă în timpul Primului Război Mondial – trio-ul căruia i s-a datorat, în mare măsură, realizarea României Mari.