Într-o bibliografie totală a secolului XX, de tip borgesian, cu siguranță volumul lui Lazăr Popescu, universitar de Târgu-Jiu, ar avea nota sa indeniabilă; cartea reunește cinci studii despre cinci poeți „ai optzecis mului”, cu doar câteva rânduri de prefață, în care se afirmă rituos preferința interpretării de tip bachelardian, fără a oferi alte criterii pentru selecția pe care o face; se neagă doar posibilitatea existenței unor „paradigme” și chiar a unor „lideri”, pentru că „e ca și cum ai vrea să măsori talentul cu metrul”.
Într-o lume în care toată lumea este prin urmare egală cu ceilalți, li se consacră un număr aproximativ egal de pagini lui Gabriel Chifu (Fantazarea lămuritoare), Marian Drăghici (Roza mentală a poeziei), Nichita Danilov (În căutarea autenticității), Mircea Bârsilă (Poetul și linia lui) și Ioan Flora (Neașteptata metamorfoză și curajul civic). Punctul comun – sunt autori care s-au format în afara orbitei celei mai cunoscute a poeziei postmoderne, a poeziei anilor ’80, Cenaclul de Luni, construindu-și un ambitus în alte moduri – chiar dacă unii dintre ei au mai trecut prin fața profesorului Nicolae Manolescu, la începutul anilor ’80. Dar autorul nu face nicio corelație cu elemente de istorie literară (uneori, nici anii de apariție ai volumelor analizate nu sunt reținuți), concentrându-se exclusiv asupra textului, urmărind volum cu volum, de la debut până în prezentul scrierii, evoluțiile poeților. Motivația – ar fi vrut, ne dă de înțeles în rândurile de la început, să scrie o carte despre toți poeții optzeciști, dar nu a reușit să le găsească tuturor cărțile, astfel încât rămâne la aceste alegeri; însă e căutată și o miză polemică, Lazăr Popescu afirmând că scrie cumva împotriva „mainstreamului” poetic optzecist – nereușind să definească sau să precizeze trăsăturile acestui „mainstream”.
Trecând anii, nu putem decât să consemnăm că autorul nu a mai găsit energiile să continue cu explorările și mizele sale, fie ele și polemice; din 2008 (data de apariție a prezentului volum) până în prezent autorii studiați aici și-au continuat carierele, schimbând expresivități și stiluri, publicând noi volume; singurul care a rămas definitiv în zona istoriei literare – regretatul Ioan Flora (1950-2005).
Construindu-și volumul așadar pe ideea de excentricitate, nenumită, în sensul sociologiei literare, autorul pornește de la unele date nedezvoltate ca atare în text – doar uneori sugerate: Gabriel Chifu debutează editorial în 1976, după afirmarea în cenacluri locale, Ioan Flora vine cu încărcătura culturală de dincolo de Dunăre, debutând în 1970, Mircea Bârsilă este comparat la începuturi cu ethosul lui Ioan Alexandru, Marian Drăghici oscilează între „modern și postmodern”, precum Nichita Danilov – poate cel mai apropiat de nucleul lunedist dintre cei cinci. Astfel, Lazăr Popescu privește unilateral textul poetic. Și nu mă refer aici la tipul de referințe, eteroclit și lax (Rimbaud, Saint John-Perse, Labiș, Dinescu – cam acestea sunt trimiterile comparatiste ale lui Lazăr Popescu – am extras exemplele dintr-un singur text, cel despre Ioan Flora), ci la faptul că acești autori ce constituie subiectul volumului sunt scriitori care nu au rămas doar în zona poeziei: Gabriel Chifu este un prozator de cursă lungă, ce cunoaște relevanța poemului, inclusiv în eseu, Nichita Danilov este, de asemenea, prozator și eseist, Ioan Flora traduce, iar colaborările sale cu Nichita Stănescu nu pot fi trecute cu vederea – și exemplele ar putea continua. Este evident că poezia trebuie integrată, de fiecare dată, în contextul operei.
Promițând măcar o bosă teoretică, prin titlu, volumul lui Lazăr Popescu se dovedește o scurtă pagină de temperatură, care poate să renunțe la tonul obiectiv, pentru că, de pildă în finalul textului despre Ioan Flora, care și încheie cartea, autorul începe prin a se lamenta de necazurile pe care le are, personal, cu diferiți alți autori în legătură cu definirea liberalismului, invocând Divinitatea, dar și Uniunea Europeană, în legătură cu destinul scriitorului.