Ion Cocora este, indiscutabil, unul dintre seniorii poeziei române de azi. Debutând în 1969, cu volumul Palimpsest, poetul a făcut figură separată în cadrul generației șaizeci, cultivând nu stilul înalt și poezia de cunoaștere neo-modernistă, ci un lirism voluptuos, paradoxal dublat de o imaginație discursivă cuprinzătoare și debordantă. Alternând volumele de poezie cu cronica teatrală, Cocora și-a construit treptat o dublă ipostază scriitoricească. Una în care transferurile sunt, totuși, mai numeroase dinspre teatru înspre discursul poetic, care împrumută câteodată din arta în-scenării, decât dinspre poezie înspre critica dramatică, în care autorul rămâne sobru și exigent, fără infuzii lirice.
Volumul recent apărut, Aleea paradoxurilor, nu face parte dintre cele care conțin afirmări sau schimbări de direcție. Culegere a unui poet aflat la senectute, este o carte ce se adaugă unei opere vaste, căreia îi aduce în plus numai detalii, nu trăsături fundamentale.
Carte de parcurs, așadar, dar nicidecum de umplutură. Căci „vâna“ poetului nu este afectată de trecerea timpului, nici de schimbările de cod literar: discursul lui Cocora rămâne actual, chiar dacă aparține unui coleg de generație al lui Marin Sorescu. Când scrie: „Nu noi am inventat patul/ în care dormim noapte de noapte/ nu sângele nostru forfotește în el/ până când își iese din minți“, poetul nu are altă vârstă decât cea a curajului asumării erosului și nu încape îndoială că, indiferent de etatea celui care scrie, versul său nu are riduri.
Când scrie însă: „dacă nu-mi vindeci durerile doamne/ fii bun măcar și nu mă lăsa fără de ele/ lasă-le în continuare să-mi dea iluzia/ că trăiesc ca o fantomă a lor/ cu mii de ace cu gămălie înfipte în trup“, Ion Cocora infuzează discursului răspicat o a doua dimensiune. Cea a amărăciunii și unei bizare, paradoxale, înțelepciuni piezișe, de împăcare cu destinul în pofida conflictului lăuntric dintre refuzul resemnării și implacabila trecere: „Stau acasă în fotoliu mă întreb unde sunt/ exclam ce mi-ar plăcea să fiu acasă/ să stau în fotoliu cu ochii fixați în tavan/ să mângâi blana pisicii când încă era vie/ să o ascult cum îmi toarce în creieri/ să mă grăbesc să o întreb cum mă cheamă/ să-i spun că-mi detest capul ca pe un marfar/ obosit să târască vagon după vagon/ până când în urmă-i nu mai rămâne nici unul.“
În aceasta și constă, în fond, paradoxul care alimentează poezia lui Ion Cocora din volumul de față. Elanul vitalist de odinioară nu a dispărut, dar se consumă tot mai mult pe un plan secund, al memoriei, al imaginației sau al lecturii. De aceea, sentimentul care-l vizitează adesea pe poet este cel al dedublării: „Eu sunt altcineva/ un ins necunoscut de mine/ îndepărtați-mă apropiați-mă/ împingeți-mă în gura lupului/ dacă vă e pe plac/ eu sunt o tăcere/ între două partituri muzicale/ un soare gol de sine/ ca un cuptor de pâine părăsit/ eu sunt pavajul/ încă unei zile ratate/ un copil care paște/ o capră arhaică.“ Dedublarea prilejuiește sau chiar provoacă meditația pe marginea poeziei însăși, în care poetul interoghează temeiurile artei sale ca să-și sondeze propriile rădăcini: „poezia e un mulaj/ al lumii în mișcare/ o dilemă cu cearcăne/ furișate carismatic/ între vizibil și invizibil// poezia are nevoie/ de atât de puțin/ ca să nu se scrie“. Cocora tulbură și fragilizează frontiera dintre cuvânt și obiect, dintre real și închipuire, spre a putea metaboliza propria sa fragilitate, spre a-și putea accepta senin condiția: „Spune-mi cu ce să compar feliile de viață/ oferite mie schelălăind din sticla cu vodcă/ într-un pat deteriorat care scârțâie ca oasele/ unui bătrân urs de circ în reprezentația de adio.“
Când scrie „pagina nescrisă e ca o femeie/ trezește gustul aventurii“, Ion Cocora nu reformulează numai principul lui ars amandi = ars scribendi. Ci sintetizează, într-o artă poetică fără farduri și fără emfază, paradoxul esențial care subîntinde volumul Aleea paradoxurilor: cel al unei vitalități necontenite, secretată însă de un creator care a parcurs deja toate „muncile și zilele“ poeziei.
Realismul unui liric
Pentru cei cărora le place, vorba lui Eugen Simion, „proza-proză“, romanele și culegerile de povestiri ale lui Ștefan Mitroi reprezintă un reper cert în literatura noastră actuală.Totuși, aș atrage atenția că realismul prozatorului are mereu o graniță deschisă către fantastic și că fantasticul său nu este unul luxuriant și exotic, niciunul sumbru și primitiv. În volumul recent apărut, Mamă, pe mine nu vrea să mă muște niciun câine, apare mai evidentă ca oricând propensiunea lui Ștefan Mitroi către un fantastic al îndoielii și al ezitării, care nu se instituie printr-o ruptură de realitate, ci chiar în cadrul acesteia.
Pentru cei mai puțin familiarizați, eventual, cu opera prozatorului – una care are deja dimensiuni apreciabile, Mitroi fiind un împătimit care adună volum după volum, cu un devotament în care se ghicește o pasiune mult timp reprimată –, trebuie spus că acesta este un spirit sudic și un povestitor al spațiului de câmpie. Chiar și prozele sale scurte și foarte scurte, cum sunt cele care alcătuiesc (și) culegerea pe care o comentez aici, respiră un aer de dezmărginire.
Paradoxul este că acest prozator realist, care (după deceniile de proză urbană postmodernă, dominate de optzeciști) se întoarce în spațiul câmpiei lăsând în urma sa orice urmă de mitologie sau de idealizare a satului, este, în fond, un spirit liric. Sentimental fără a fi romanțios și sensibil fără a fi pudibond. Umanitatea lui Ștefan Mitroi nu este, prin urmare, neînduplecată precum cea a lui Marin Preda – care avea de lichidat o răfuială cu secolul în care satul a fost idilizat de tot soiul de romantici minori și nu numai –, ci este numai condiționată de împrejurări, iar sensibilitatea prozatorului nu se manifestă în căutarea cu orice preț a unor tâlcuri mitice, cât în pasiunea sa pentru detaliul mărunt și revelator.
În povestirea Urcarea dealului, de pildă, una dintre cele mai puternice din volum, Fănel, fiu al țăranului Dumitru Andrei și ministru al Transporturilor, nu reușește să ajungă în sat la înmormântarea tatălui. Un eventual prozator neo-sămănătorist ar fi înecat povestea în considerații moralizatoare pe tema „abandonării tradiției“: nu și Ștefan Mitroi care, ca autentic fiu al satului, știe că soarta lumii rurale e pecetluită. În consecință, se mulțumește să nareze, cu un umor fin în care se citește și o mică duioșie, înmormântarea tatălui de ministru. Convoiul mortuar este surprins de tren și, chiar dacă este evitată catastrofa, ruperea în două a cortegiului, de-o parte și de alta a terasamentului de cale ferată, subliniază prin contrast singurătatea absolută a văduvei, care strigă absurd, de cealaltă parte a liniei: „Și pe mine cui mă lași, Dumitre? Cui?“ Se-nțelege că nu atât moartea soțului o zguduie pe bătrână, căci moartea e în legea firii, cât abandonul fiului. Reușita socială a acestuia nu aduce și nu înseamnă nimic pentru cea rămasă singură în clipe de cumpănă.
Nici în Turul Franței nu ne întâmpină universul imaginar la care ne-am aștepta. Căci nu despre legendara competiție ciclistă, în sine, este vorba în povestire, ci despre vaga răsfrângere a transmisiunii ei televizate în viața unui anume Nicușor Fustă. Țăran care bea și ține tot timpul televizorul deschis. Relația dintre cele două elemente, alcoolul și aparatul tv, e de stranie interdependență, căci televizorul mergea din cauză că Fustă trăia singur-cuc, iar acesta trăia singur-cuc din cauză că era alcoolic. Soția îl părăsise, fiica nu mai voia să știe de el și nu-și cunoștea nici măcar ginerele. Nicușor Fustă este un tip straniu de „țăran sucit“: unul care, spre deosebire de „suciții“ din proza scurtă a generației șaizeci, este sucit fără pricină. Mitroi nu are nicio teză de demonstrat (sau de evitat), ci povestește alb, neutru, cum Fustă este prins în vârtejul întâmplărilor de zi cu zi, din care, pas cu pas, i se trage moartea. Măcinat de amintirea fiicei și întors beat de la o pomană, se scoală buimac din pat, încalecă pe bicicletă – părându-i-se că Turul Franței de la televizor trece chiar pe strada sa – și este în cele din urmă strivit de un camion.
Sunt 13 asemenea povestiri în Mamă, pe mine nu vrea să mă muște niciun câine și toate sunt la fel de simplu și de neprefăcut construite. Împreună, alcătuiesc un straniu tablou al vieții de zi cu zi în satul de astăzi, fără a avea pretenția că sunt exponențiale sau autentice. Căci, înainte de orice, Ștefan Mitroi este un povestitor cu har, nu un ideolog, și un liric care știe să-și țină lirismul în frâu atunci când scrie proză.