Nu puțini sunt scriitorii care, în operele lor reprezentative, au zămislit, cu puterea unor demiurgi tereștri, fabuloase teritorii imaginare, în care, fie dezvoltă atributele unei existene firești, fie fac loc unor întâmplări și personaje care transcend normalitatea, dând frâu liber unei luxuriante imaginații creatoare. Între un obișnuit terestru și fantasticul altor lumi, în care personajele lor coboară în nostalgice evocări sau urcă spre iluminările unor desăvârșiri mult așteptate, se petrece acea întrepătrundere căreia i s-a spus, pornind de la marile romane ale scriitorilor sud-americani, realism magic. Este suficient să amintim, aici, acele locuri atât de veridic conturate, precum clasicul, de acum, Macondo, al lui Márquez sau ținutul „oamenilor de porumb“ al lui Miguel Angel Asturias. Când însă teritoriile acestea iau forma unor insule, cu aura lor de depărtări misterioase, înconjurate de nesfârșite ape, povestea lor devine și mai fascinantă. Cum altfel poate fi definită insulara aventură a unui erou civilizator precum cea din Robinson Crusoe, sau tărâmul celor Doi ani de vacanță, închipuit de Jules Verne. Multitudinea caracteristicilor acestor insule, mai vechi sau mai noi, fac din ele, așa cum le-au gândit creatorii lor, o veritabilă constelație terestră, în care specificul fiecăreia este cât se poate de pregnant ; avem Insule fermecate, precum cele din recentul roman al Laurei Coffey, Insulele iertării, ale lui Rose Tremain, Insula pasiunilor de Roy Fuller, Insula comorii, din romanul clasic al lui Robert Louis Stevenson, „insulele vrăjite“ sau, și mai miserios, ca onomastică exotică, Encandados, ale lui Herman Melville, insula purtătoare de „speranță“ a lui Michel Tournier, Insulele lui Thomas Hudsen, din ultimul roman al lui Hemingway, Insula canibalilor a lui Jack London, și chiar o insulă care nu există, și care nu se putea numi altfel decât Utopia, închipuită de Thomas More. În toate aceste petice de pământ, mai mari sau mai mici, reale sau închipuite, destinele umane se încarcă de extraordinare provocări și izbânzi, iar supraviețuirea capătă noi dimensiuni ca , de altfel, și realțiile umane, extrase din contextul unor obișnuințe comode. Deseori, insulele sunt pretextul unor fabuloase călătorii în istorie, în lumi arhaice mustind de magie și neprevăzut. Dincolo de toate aceste individualizări, vom stărui, în aceste însemnări, asupra a două din dimesiunile dominatoare ale acestor „insule literare“, în majoritatea cazurilor recreate din inepuizabila imaginație a scriitorilor: exotismul, care le scoate din obișnuit, și distopia, care le încarcă de noi și surprinzătoare semnificații. Desigur, motivele pentru care cele două distincții au căpătat aceste ademenitoare însușiri, e drept, în grade diferite, sunt bine „instrumentate“ de autorii lor, fiecare păstrându-și, totodată, originalitatea și în ceea ce privește modalitatea în care imaginația lor a ajuns să le locuiască. Mai întâi, câteva idei despre modalitatea în care unii autori ne poartă prin aceste petice (mai mici sau mai mari) de pământ, situate, de obicei, spre un plus de interes, în ținuturi exotice, unde neobișnuitul ia deseori chipul fantasticului, și în care natura, în alcătuirea ei luxuriantă, plină de forme și culori, dar și de capcane, participă din plin la acțiune. Este un exotism care cheamă fantasticul, substituindu-se acelui prozaism al urbanului, monotoniei sufocante din citadinismul ultra-tehnologizat, un fantastic întâlnit aici, cum ne spune Carlos Fuentes, marele maestru al acestor „scriituri“, „la fiecare pas, în orice moment, și care constă mai presus de toate în faptul că tiparele logicii, cauzalitatea timpului și spațiului, toate cele pe care inteligența noastră le acceptă de la Aristotel încoace drept imuabile, sigure și liniștitoare sunt brusc răsturnate, afectate de un soi de… vânt interior, care dislocă, cere imperios o schimbare“. Avem și în Insulele fermecate și în Encandados, ca și în Insulele lui Thomas Hudsen, acel exotism, prins fie în tablouri dramatice, fie poetic-descriptive, de o luxurianță barocă, pe măsura unei vegetații acaparatoare, plină de inepuizabile „surprize“, precum în minunatul roman al lui Alejo Carpentier, Pașii pierduți, elogiu adâncimilor de nepătruns ale salvei sud-americane. Dar exotismul acestor romane ale insulelor nu se limitează numai la natură, el surprinzând, deopotrivă, personaje și situații, ritualuri și practici ancestrale, toate îmblânzite de timpuri sau purtând aceeași ferocitate vecină cu animalicul, mângâind privirile sau zguduind conștiințe. O lume în care unii își păstrează demnitatea, iar alții își vând sufletul, în care solidaritatea umană îmblânzește durerea singurătății. Un exotism care potențează aventura, ineditul, tot ceea ce iese din cadrele comodității, previzibilului, precum în Insula comorii sau Insula canibalilor, două dintre romanele clasice ale genului, biruind, ca și eroii lor, prinși în complicate aventuri , timpurile și schimbătoarele gusturi, rămânând mereu proaspete și fascinante. Dar, cum precizam la început, să nu uităm și dimensiunea distopică a unor astfel de romane, proiecția lor spre un viitor care iscodește și tulbură conștiințe, ca și întoarcerea spre un trecut în care germenii prezentului s-au fixat definitiv în solul naturii umane; iar exemplul cel mai elocvent, dar și straniu totodată, îl reprezintă micul roman al lui August Strindberg, mai puțin amintit, Insula preafericiților. E drept, distopia lui Strindberg nu are notorietatea celor atât de cunoscute și analizate în diferite grade de subtilitate socio-critică, precum celebrele 1984 și Ferma animalelor ale lui George Orwell sau Minunata lume nouă a lui Aldous Huxeley, etaloane indiscutabile ale acestui gen.
Ceea ce diferențiază acest roman al lui Strindberg de creațiile cele – bre precizate, autor pe cât de „problematic“ în piesele sale de teatru, pe atât de „așezat“ într-un firesc plin de ironie în distopia aceasta, este proiecția celor două lumi închipuite de autorii lor: în romanele mai sus pomenite, și Orwell, și Huxeley dezvoltă un univers ieșit din normal, care dă fiori, vizând un viitor sumbru al omenirii, mai mult sau mai puțin îndepărtat, pe când la scriitorul suedez suntem martorii unei întoarceri în timpurile începutului umanității, cu parcurgerea etapelor unei evoluții (sau involuții, mai bine zis) deja cunoscute. Astfel, din clipa în care ajung pe edenicul petec de pământ insular, cei șase sute de „preafericiți“ ai lui Strindberg, în general din periferia societății, intră în spirala unui timp care îi poartă din preistorie spre o tot mai tulbure și problematică modernitate. De fapt, ei parcurg, cum s-a mai spus în alte situații, trista poveste a unei „recăderi în lume“, dar nu una individuală, cum se știe, ci a unei întregi colectivități. La Strindberg, conviețuirea unei populații, așa de numeroasă, suprimă solitudinea unor personaje din alte romane, așa încât, totul începe la modul paradisiac. În primul rând, prin excluderea grijii pentru ziua de mâine, întrucât natura, cu uriașa ei generozitate, oferă hrana cea de toate zilele (o extraordinară „colecție“ de fructe exotice, după care trebuie doar să întinzi mâna), eliberându-i, totodată, pe acești norocoși pământeni, prin bine – facerile climei tropicale, și de nevoia îmbrăcămintei. Desigur, într-o astfel de societate zeiască, nu există nici povarea proprietății (și, implicit, nici a muncii), codurile de legi devenind inutile (astfel că, supri – mându-le, din ele rămân doar copertele), iar religia, prin lipsa unei biserici și a unor „conducători“ pentru care să te rogi, autoexcluzându-se din start. Este deci cât se poate de întemeiată concluzia că într-o asemenea societate nu se poate trăi decât „în armonie, seninătate și tihnă“. Și totuși, există un „ceva“ care, uneori, le tulbură preafericiților insulari seninătatea: amintirile trecutului. Dar și împotriva acestui perfide „maladii“ umane, natura (tot ea!) le oferă leacul: o miraculasă plantă care, consumată zilnic, șterge memoria. Dar cum binele este, cum se știe, împărțit după bunul plac al cuiva (persoană importantă), huzureala de pe insula preafericirii se termină odată cu erupția vulcanului, nefericită întâmplare ce-i obligă pe vremelnicii ei locuitori să o părăsească. Ajungând, după zile întregi de rătăciri pe mare, pe o altă insulă, mai puțin ofertantă, traiul lor se schimbă radical. Cum nu-și mai pot culege hrana din copaci, sunt nevoiți să vâneze, iar apoi să cultive pământul, deci să muncească. Se iscă astfel ceea ce poate fi numită prima diviziune a muncii. Iar când unii dintre ei, mai ingenioși, descoperă focul, sarea sau metalele, se bucură nu numai de marile lor binefaceri, ci și de poziții mai importante în abia înfiripata societate. Apar stăpânii și slujitorii, sau, cu alte cuvinte, „încasatorii și plătitorii tributului“, iar cei care au vor și mai mult, devin „lacomi și meschini“. Cum unii se împotrivesc, manifestându-și nemulțumirea, apare necesitatea reintroducerii legii, iar unde e lege, e și pedeapsă. Astfel, odată cu trecerea anilor, lucrurile se complică din ce în mai mult. Pentru stoparea „tulburărilor sociale“, apare necesitatea unei religii politice. Cum nesupunerea față de autorități este cel mai mare păcat, pedeapsa nu poate fi decât ajungerea împricinaților în iad. Dar, până la iad, lucrurile trebuie rezolvate aici, pe pământ, iar soluțiile devin din ce în ce mai rafinate: cei care își manifestă nemulțumirile trebuie să-și schimbe „impresia personală“ și să spună ce li se cere; apoi, într-o evoluție „în pas cu vremurile“, funcțiile publice se moștenesc, se creează posturi „fără niciun rost“, e ncesară distincția dintre furtul public și furtul privat, scrierile împotriva puterii sunt arse, ca și autorii lor. Pentru exercitarea cât mai deplină a puterii, apar partidele: cel al Furcilor și cel al Cleștilor, denumite după susținerile lor „ideologice“, potrivit cărora în iad, oamenii, în marea lor majoritate vinovați, sunt fie împinși cu furca, fie prinși cu cleștele. Următoarea „etapă civilizatoare“ vine firesc: pentru a se explica tuturor, dar mai ales pentru a li se băga în cap celor din clasele inferioare că această societate este cea mai bună dintre toate, apare și „Ziarul de stat“, căruia, în urma uriașului său succes, i se spune „Opinia publică“ sau „Binecuvântata stagnare“. Desigur, totul pe fondul decretului referitor la libertatea presei, care, în paragraful cel mai important, lămurește orice ambiguitate în privința scopului acestuia: „Orice autor de texte are obligația să-i laude pe toți conducătorii, preoții, șefii de provincii, pe membrii armatei, pe scribi, pe cei care biciuiesc copiii, precum și prietenii și cunoscuții lor.“ O „specie“ nouă, bine orientată, își face tot mai profesionist treaba : „cântăreții puterii“. Prin ei, ca și prin toți cei din categoria privilegiaților, „Societatea atinsese acum punctul culminant sau ideal al absurdului. Se disprețuia tot ce era de folos și se ținea la mare cinste tot ce nu era de folos. Spre exemplu, se considera mai onorabil să desenezi un măr, fapt care îți aducea postul de profesor sau un titlu de noblețe, decât să cultivi niște meri, fapt ce nu-ți aducea decât obligația de a plăti impozit.“ Ce-ar mai fi de adăugat? Să fi prevăzut Strindberg că distopia lui „întoarsă“ va fi modelul tutelar al multor țări din blestemata noastră contemporaneitate? Iată cum „misterele inconștientului“, pe care le-a explorat în dramaturgia sa atât de originală, s-au metamorfozat în cruda și ironica luciditate a acestei cărți…