Trei generații succesive care răspund la numele de Popescu sunt angrenate într-un joc de-a vârstele în poezia lui Cristian Popescu, iar eu mă voi referi în partea a doua a comentariului numai la generația bunicilor. Speța genealogică se ordonează în versurile volumului Familia Popescu nu doar cronologic, ci și narativ, în cadrul unui „poem vorbit“ în care se amestecă ingenios poezia cu proza. În scenele de saga colectivă ale unei astfel de suprateme își fac apariția rudele care își intră în rol, în ipostaze cotidiene insolite și pline de vivacitate. Dorința poetului este de a celebra memoria antecesorilor și a contemporanilor Popești, de a le perpetua identitatea, de a-i face să dăinuiască prin numele comun în amintirea urmașilor.
În poemele „de familie“, tramvaiul devine metafora vieții pentru generațiile Popescu, iar călătoria este una efectuată în timp pentru fiecare membru al familiei, care urcă la o stație (nașterea), călătorește o vreme cu un loc rezervat, apoi coboară, foarte rezervat, la ultima stație a lui: „De când circulă douășase, familia mea are locul ăsta rezervat în tramvai. Uite plăcuța cu numele nostru. Aici a stat întotdeauna tata, aici a stat bunicul. Ședeau nemișcați cu biletul în mână, cu zâmbetul pe buze. Uite, acum eu păstrez colecția de vederi din toate stațiile în care oprește douășase. De la tata știu cum trebuie unsă din când în când fereastra cu lac de unghii ca să strălucească priveliștile./ Când mă mai hotărăsc să cobor și s-o văd pe nevastă-mea așez în locul meu pe scaun un manechin, un portret de-al meu, și-i fixez biletul între degete. Un manechin îmbrăcat în hainele mele de mire.“ (tradiție, în Opere, I, Familia Popescu, Tracus Arte, București, 2015, p. 91.) Toate neamurile călătoresc împreună, chiar dacă în realitate nu au urcat în același timp în tramvaiul vieții, unde trecutul, prezentul și viitorul coexistă. Biletul pe care îl ține fiecare în mână conferă dreptul de a călători prin viață, însă este și dovada valabilității lui nesigure, în condițiile de autotaxare în care supracontrolul – neîndurătorul Timp, pe care l-aș numi „atotprezent, atottrecut și atotviitor“ – nu se arată niciodată. Astfel, versurile se înșiruie într-o meditație poetică despre viață, memorie și trecerea timpului în cadrul familiei cu un nume banal precum acela de Popescu.
Dar manechinele în devenire de pe scaune, asemenea aceluia al protagonistului, își pot avea un corespondent al lor, deoarece tramvaiul, străbătând orașul, înșiră pe ferestre vitrine care se învârtesc pe străzi, cu manechinele lor cu tot. „Sala călătoare“ a tramvaiului însuși devine o vitrină ambulantă, o prelungire a străzii și a privirii unde se adună fragmente de viață, în timp ce manechinele din interior pot fi considerate drept reflexe sau ecouri ale celor din vitrinele stradale. În ambele situații, manechinele reprezintă un simulacru al omenescului reificat, cu scenele din interior dublate: virtualii pasageri-manechine din tramvai privesc prin geamuri spre alte manechine imobile, expuse, iar orașul devine o succesiune de decoruri care se reflectă unele în altele. Este ca și cum spațiul interior și cel stradal s-ar contopi, întrucât tramvaiul duce cu sine vitrinele, în timp ce vitrinele absorb în sticla lor tramvaiul în trecere. Un carusel de imagini, figuri și priviri impune realului să semene cu o expoziție perpetuă în panopticum. Vitrinele prezintă o expoziție cu manechinele care nu sunt altceva decât modele, în cazul de față, un model de eleganță și de tinerețe fără bătrânețe: „În vitrină hainele nu se șifonează, nu se murdăresc, nu rămân niciodată mici pe manechinele-copii. Ochii sunt ficși, cuprind mereu o aceeași sferă vizuală. […] Tinerețea e veșnică. […] Și știu: chiar dacă am trecut de 13 ani, vârsta de 13 ani există tot timpul. Chiar dacă n-am ajuns încă sau n-am să ajung niciodată la 80 de ani, vârsta de 80 de ani există tot timpul. Adică vremea este mai inteligentă decât oricare alt trăitor al ei. Ca și limba care «este mai inteligentă decât oricare vorbitor al ei».“ (altă idilă despre bucurești, în op. cit., p. 97.)
Manechinele sunt modele încremenite în idealul biologic expus și rămân mereu tinere, în contrast cu oamenii reali din tramvai, care au chipuri schimbătoare, îmbătrânesc și obosesc (motiv de a sta pe scaune, la locurile rezervate pentru „persoane cu copii în brațe“). Astfel, vitrinele devin, în simulacrul exhibat, un spațiu al promisiunii de nerealizat a frumuseții fără bătrânețe. Tramvaiul, trecând prin oraș, pare să lege lumea reală, fragilă, de lumea artificială, imuabilă. De fapt, expoziția perpetuă a vitrinelor tinde să confunde viața cu imaginea și oamenii cu modelele: „DUPĂ CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA MEA: Manechinele din vitrine trebuie să aibă vreo 25 de ani. Ele sunt totdeauna elegante. Zâmbesc. Au fruntea înaltă. Au un tonus bun. În fața vitrinei se oprește un băiețel, se uită lung la ele și-și spune: «Ce bine o să fie când am să mă fac mare». În fața vitrinei se oprește un bătrân, se uită lung la ele și spune: «Ei, pe vremea când eram tânăr… »“ (mic dicționar al familiei popescu, în op. cit., p. 48.)
Pentru a prezerva vârsta tinereții, bunicul a început unele ritualuri de oglindire în scoarță de copac, care sugerează corespondența între ridurile sale și fibra lemnoasă: „Bunicul are un copăcel sub fereastră și[,] ca să fie de-o vârstă cu el, a dat copăcelul cu lac. A împăiat poza bunicii și plânge și-i spune pe numele de fată. Bunicul și-a dat ridurile cu lac, a devenit maestru în artizanat, le lustruiește în fiecare dimineață cu o cârpă moale.“ (local familial, în op. cit., p. 112). Superficia lacului, ca un corespondent al epidermei feței, are menirea de a fixa o stare, de a opri trecerea timpului, atât pentru copăcel, cât și pentru chipul uman. Este aici o încercare de a racorda dorința de permanență la timpul ireversibil și de a încetini degradarea biologică prin ceea ce s-ar putea numi „înlăcuirea vârstei“ sau „împâslirea timpului“. Sigur că și copăcelul face o trimitere la arborele genealogic al familiei Popescu. Lacul aplicat pe scoarță și pe riduri oprește „eroziunea“ timpului asupra memoriei unui întreg neam și ar fi un fel de liant între generații. Totodată, prin ritualul domestic de împăiere a fotografiei bunicii pe când era la mama fată, bunicul vrea să-i fixeze în timp nu doar chipul tânăr, ci și momentul în care iubirea lor era o prezență vie. Faptul că i se rostește numele de domnișoară adâncește ideea de întoarcere la început, la instanța fotografică imortalizând esența imaculată a feminității, pe când legătura lor s-a înfiripat pentru a perpetua și numele familiei.
Poemul la comemorarea bunicii capătă semnificații similare, întrucât bunicul face un praznic în vederea căruia a lipit pe sticlele cu vin drept etichete pozele de la nunta lor. La un astfel de ospăț ritualic, de oficiere a unei adevărate euharistii a amintirii, vinul, ca simbol sangvin, este oferit în sticle pe care eticheta nu indică o producție de vin aleasă, ci atenționează asupra rememorării ritualului nupțial de odinioară. Este ca și cum s-ar împărtăși (în sens propriu și figurat) amintirea dragostei ca pe un vin ales, lăsându-i pe invitați să aprecieze buchetul (inclusiv acela de… mireasă) de la nuntirea lor, apoi să soarbă crâmpeie dintr-o vreme în care bunicii erau tineri. Astfel, bunica este readusă printre vii măcar pe durata comemorării. În sticlele cu vin ce au lipite eticheta originară a unei vieți în cuplu este îmbuteliat timpul trecut, întrucât servirea lui înseamnă împărtășirea memoriei intime la comeseni ca pe un sacrament.
Bunicul mai are o ciudățenie: și-a făcut o mască de plastic cu fața de la 20 de ani și o poartă prin casă toată ziua, scoțând-o doar înainte de culcare. Unii spun că s-a ramolit așa de tare, încât nu mai ține minte decât cum arăta la acea vârstă, când a întâlnit-o pe bunica, și că fără mască nu se mai recunoaște, de frică, în oglindă. Trăsăturile plasticizate îi par veridice, dar totodată și false, deoarece masca protectoare ascunde decrepitu di nea. Memoria i s-a fixat în perioada fericitei întâlniri cu bunica și de aceea nu se mai recunoaște fără masca tinereții în fața oglinzii. Frica despre care vorbește lumea este aceea de moarte, de uitare, iar nu de apariții fetișizante, deoarece masca este purtată doar pe timp de zi, când simulacrele nu-și pot face simțită prezența. Deghizarea îi asigură protecția împotriva luminii diurne, care altminteri l-ar obliga să se vadă și să fie văzut în toată vul nerabilitatea lui. Pe timpul nopții, masca este scoasă, deoarece nu mai există oglinda care să trădeze vârsta și bunicul își poate ascunde fața la adăpostul întunericului. De aceea, îi este frică de prezența luminii, de chipul bătrân reflectat în oglindă. Prin urmare, bunicului îi place să trăiască spectacolul diurn al identității conservate, iar nu în logica nocturnă a crudului adevăr biologic.
Un sens poetic paradoxal al continuității neamului Popeștilor îl degajă sintagma „bunici din flori“. În loc să fie vorba despre „copii din flori“, după cum știm din expresia populară, florile încep să fie bunici, ceea ce ar însemna că frumusețea și tinerețea sunt retransmise, în ordine genealogică inversă, spre cei de vârstă înaintată, ca un dar retroactiv oferit din partea viguroasei spețe a Popeștilor. Astfel, situați pe arborele genealogic, bunicii din flori nu mai dau viață, par a fi înrădăcinați în efemer, pentru că au o tulpină foarte subțire, în schimb lasă în urma lor parfumul amintirii.
„Popescu“ este un nume de familie comun, el reprezentând – ca să utilizez o sintagmă din comentariile literare de altădată – „chipul omului simplu, din popor“, drept fundament al etnicității românești. Nu intră aici în discuție imboldul datorită căruia vreun „Protopopescu“ (adică înainte de Cristian Popescu), precum D.R. Popescu ori Adrian Popescu, a făcut să fie anulată în dreptul numelui o asemenea caracterizare, ajungându-se la semnarea unor opere importante pentru istoria literaturii noastre. Cert este însă că, în originala poezie a lui Cristian Popescu, devenită „Arta Popescu“, acest nume de familie rămâne nucleul în jurul căruia s-a țesut o întreagă saga. Deși poetul ar fi putut să-și ia un pseudonim, asumarea deplină a numelui de familie a însemnat transformarea lui din simpla citire a unei etichete pentru recensământul populației în încercarea unui profund sentiment al trăirii poetice, de caldă afecțiune. Prin dispariția atât de rapidă a lui Cristian Popescu, a avut de suferit întreaga familie a poeților noștri contemporani.