Revin, din cînd în cînd, la Gala tînărului actor. Cred că Sanda Manu i-a spus și „Hop“. Ani de zile am fost în Juriul de selecție, împreună cu ea și cu Cornel Todea. Pentru fiecare ediție se înscriau sute de candidați. Stăteam de dimineața pînă seara, zile în șir. Era o șansă cu adevărat și pentru mine să-i văd, să-i ascult, să descopăr tineri actori din toată țara, absolvenți ai școlilor de teatru, nu atît de înmulțite atunci, ca după ploaie astăzi. Pe unii îi știam de la începutul școlii, mergeam la examenele lor, stăteam de vorbă mult unii cu ceilalți, cu profesorii lor. Eram direcți, deschiși, interesați real de fenomen, de nivel, era o reciprocitate în dorința de a ne cunoaște. Ca în iubire. Sinceritatea punctelor de vedere se baza pe un sentiment de respect și era susținută de dorința nebună de a face profesiunea asta. Nu puteam să fim altfel decît sinceri. Argumentele fiecărei discuții puneau în centru profesiunea și profesionalismul. Sanda Manu și Cornel Todea erau prietenii mei. Poate și de aceea, onestitatea relației noastre a devenit un atu și pentru această Gală. Ion Caramitru a ținut mult la proiect. Simțeam că trebuie să aflăm și studiem pulsul tinerilor, să vedem concret vectorul generațiilor care vin, să intuim care le sînt direcțiile, interesul. Pentru actorii tineri care participau la Gală miza era, cred, chiar faptul că pot fi priviți de repere, de modelele lor, de directorii de teatru care participau și care, încă, îi mai puteau angaja, de regizorii cu care își doreau să lucreze, să îi știe deja cînd mergeau la un casting. Pentru noi trei era o mare responsabilitate. Uneori, concurența a fost foarte mare. Meregeam cu Sanda și cu Cornel pe străzi, fără să ne dăm seama unde ne duc pașii. Fumam ca turcii și ne disputam toate argumentele. Și o luam de la capăt. De multe ori am mers cu intuiția dincolo de competiție. Am spus numele celor care cred că vor face meseria asta în teatru și film, că o vor face la un nivel ridicat, că vor fi numele de „Mîine“. Nu toți au luat premii – alt juriu alegea din propunerile noastre – dar aproape toți sînt astăzi motoarele fenomenului, premiați ai Galelor UNITER și GOPO, preferații regizorilor, remarcați la festivalurile mari de film sau în producții de televiziune. Lista nu este scurtă. De aceea, nu am cum să o dau pe toată aici. Îmi amintesc perfect momentele actrițelor Anamaria Marinca, Andreea Bibiri, Mirela Oprișor, Sabrina Iașchievici, Ada Milea, Rodica Lazăr, Ada Lupu, Ruxandra Maniu, Aida Avieriței, Ilona Brezoianu, Ioana Calotă, Clara Flores, Ioana Barbu, Cătălina Bălălău, Cosmina Olariu, Bianca Temneanu, Oana Laura Gabriela. Sau al actorilor Marius Chivu, Dragoș Bucur, Adrian Văncică, Marius Damian, Pavel Bartoș, Octavian Strunilă, Ionuș Caras, Radu Iacoban, Tudor Istodor, Alexandru Voicu, Marius Rizea, Mihai Nițu, Dan Pughineanu, Anghel Damian, Dragoș Ioniță. Pentru cei mai mulți dintre ei, dacă nu pentru toți, Gala tînărului actor, Gala „Hop“ a contat. A fost un moment în care au fost vizibili, cu inteligența lor, cu nebunia lor frumoasă, dezlănțuită, cu personalitatea conturată, cu putere și creativitate. Nu au fost mereu ani plini, în care să ți se rupă ceva în tine că unul sau altul nu merg în faza finală, să ai insomnii că pur și simplu nu ai o balanță analitică cu care să cîntărești perfect și să nu greșești.
Am acceptat anul acesta să mă întorc la „Hop“ dintr-un soi de nostalgie amestecată cu o curiozitate față de nou și proaspăt, cu bucuria să fiu în juriu cu artiști pe care îi știu chiar de la începuturile lor și de care mă leagă o amiciție profesională tandră, un interes constant față de ce fac: actrița Andreea Grămoșteanu, actorul Adrian Văncică, regizorii Bobi Pricop și Vladimir Anton. Am fost cinci în aceeași barcă cu care am călătorit încet spre tineri, am așteptat să vină și ei spre noi, să-și dorească treaba asta – nu s-a întîmplat – la unison în felul de a privi și de a înțelege, dar și în tristeți, dezamăgiri, speranțe, cu inima și sufletul puse pe talgerul performanței. Gala a revenit la Constanța, între 28 și 31 august. În sala nou refăcută a Teatrului de Stat. Tema aleasă de Erwin Șimșensohn, director artistic pentru al doilea an, mi s-a părut dificilă, dar m-am gîndit că ispititoare pentru orice tînăr, și nu doar, desigur: „Povești vechi, atitudini noi“. Cu alte cuvinte, teatrul antic reinterpretat. În textele clasice ale acestui gen, dacă treci de șabloane care paralizează și îngheață gîndul, dacă le studiezi profund, îți dai seama ce explozie de contemporan, de non-convențional, de luptă pentru putere, pentru justiție, cîtă perversiune, erotism, senzualitate, ieșire din norme și clișee, cîte subiecte fierbinți și adevărate. Afișul făcut de scenografa Irina Moscu vorbește clar și despre aștepările mele.
Undeva, nu-mi dau seama unde, a fost o fractură. Simplu spus, a fost o ediție slabă. Se întîmplă. Nu este prima dată și, cred, nici ultima. Dar a fost ceva mai adînc decît atît. Am întors-o pe toate fețele. E limpede că ceva toxic se petrece prin școlile de teatru. Dar asta nu de acum și aș spune că am ostenit puțin să vorbesc, să dezbat, să trag toate clopotele și alarmele că nu e bine, nu e în regulă cu ce profesori predau arta actorului – foarte mulți nu au carieră de actori, nu pot fi văzuți de studenții lor pe vreo scenă, pe unii , tot mulți, eu nu i-am întîlnit niciodată în distribuția vreunui spectacol. Se tot discută asta, dar ne-am adîncit în anormalitate „vîndută“ ca pe ceva firesc, profesionist. Nu reiau aici, e grav de tot, am scris constant, am făcut analize, sinteze, memorii. Absolut în zadar. Oamenii din sistem sînt uniți, destui iresponsabili, îi amăgesc, îi mint pe studenți, nu le arată care este prezentul teatrului în lumea secolului 21 în care trăiesc. Cît despre trecut… trebuie înmormîntat și cam atît. Și trecutul, și prezentul ar putea să le facă o concurență directă celor care predau și se îneacă în birocrație, în hîrtii, în locuri comune, în vanități. Se pierd într-o altă limbă de lemn și se îndepărtează de creație și creativitate, de uneltele cinstite ale meseriei. Pe de o parte, poate și de asta am văzut multe momente la limita dintre amator și profesionist. Momente care nu știu dacă ar fi acceptabile pentru admitere sau vreun examen de an. Am văzut actori care nu știu cum au intrat în facultățile de profil și cum de le-au absolvit. Destul de dură starea pe care am traversat-o privindu-i, încercînd să înțeleg ce rostesc, ce gîndesc, dacă ei chiar știu ce spun, piesa, cuvintele monologului ales de ei, dacă chiar vor să comunice ceva. Cît despre celebrul „Cum“… M-am gîndit că tema Galei a fost anunțată doar cu trei săptămîni înainte de preselecție. Total neserios. Insuficient timp să pregătești ceva serios. Dacă ar fi simțit la fel ca mine, probabil nu s-ar fi înscris. Dacă au făcut-o, însă, dacă au intrat în acest joc, cu regulile lui, asta nu mai ține de calitatea universității pe care au absolvit-o, ci strict de ei înșiși. De ce vor să arate, de miza personală pe care o învestesc într-un concurs, dar și în dorința lor fără margini de a face meseria asta. Fără limite. De ce text aleg pe tema dată – a mai fost o probă, impusă, cu monoloage din dramaturgia românească, iar a treia, proba de film, a dispărut pur și simplu, lucru care ni s-a comunicat în a doua seară de concurs. În timpul jocului, cum ar veni. M-a durut că aproape niciunul dintre tineri nu s-a dezlănțuit, că aproape niciunul nu m-a ajutat să-i descopăr personalitatea, cine este el cu adevărat, că nivelul a fost jos din toate punctele de vedere, că performanța este clară și nu are nevoie de detectoare complicate, că ce e rău e rău și ce e bun e bun, nu se pot confunda!, că eroarea a stat în mijlocul lor și nu s-au revoltat, că nu s-au delimitat de ea. Cred că în cinci minute nu ai cum să dezvolți mare lucru. Cred că ar trebui să știi ce există în lumea teatrului, de aici, de afară, cam pe unde este nivelul performanței, ce dinamică și ce ritm au poveștile, dar și dorința. Dorința ta ca să fii artist. Să nu obosești să fii conectat la vremea ta, la antrenarea minții, a rostirii, a corpului, a mijloacelor, a concentrării și energiei, a vocii și tonalităților, cu coloraturi, să nu obosești să citești un text cap-coadă, să îi cauți sensurile, relațiile, forța personajului tău, umbrele. Să nu te minți. Să nu te lași mințit. Să rămîi curios ca să poți să te descoperi, să-ți forțezi limitele. Greu. Și mai cu seamă într-un context care nu mai dă prea mult pe valoare, pe profunzimea educației și pe cota culturii, nu se mai fac angajări oficial, mai pe șest. Și tot așa. Dar au mai fost crize, perioade dificile. Parcă nu au tras cu ele o criterii, pregătirea, neliniștea interioară și a creativității.
A fost o ediție slabă cea de-a douăzeci și opta a Galei „Hop“. Mă tem că este vorba despre mult mai mult decît atît.
PALMARES:
Premiul „Ștefan Iordache” – Marele Premiu al Galei Hop 2025: Aurelian Culea.
Premiul pentru cea mai bună actriță: Cristina Bordeanu.
Premiul pentru cel mai bun actor: Costin Stăncioi.
Premiul „Sică Alexandrescu” – Premiul special al Juriului: s-a acordat actrițelor Buse Ozgul și Teodora Tudose.
Premiul „Cornel Todea” pentru cel mai bun grup: nu s-a acordat.