A devenit o întrebare frecventă, golită, cumva, de conținut medical: „Ce, ești nebun?“ Vine cineva și-ți spune ceva incredibil. Răspunzi cu un stereotip: „Ce, ești nebun?“. Faci o faptă neobișnuită: „Tu nu ești normal.“ Se ia o măsură impopulară în administrație: „Ăștia-s nebuni!“ Vezi un meniu cu prețuri ridicate: „Au înnebunit.“ Spectrul săritului de pe fix ne pîndește zi de zi, linia dintre normal și anormal psihic este foarte fluidă.
Chiar așa: sîntem mai nebuni decît în alte epoci? S-a perfecționat psihiatria atît de mult încît găsește fărîme de nebunie în cele mai ascunse cotloane ale minții noastre? Și cît e nebunie, cît e originalitate în ființa noastră? Se spune că dacă mergi la un psihiatru, simplul fapt că ai mers te va potcovi cu un diagnostic și cu o rețetă pentru „a reveni la normal“. (Nu vorbesc de cei care vor să fie diagnosticați pentru a scăpa de rigorile legii, aici e mai multă corupție decît nebunie.)
Cum aflăm unde e adevărul? De unde începe mintea să se tulbure în mod maladiv? Imaginați-vă un grup de persoane perfect sănătoase la minte care se prezintă în diverse spitale de psihiatrie și afirmă că aud voci. Scopul lor: să testeze limitele psihiatriei și eficacitatea instituțiilor sale. Acest scenariu, departe de a fi o ficțiune, a fost punctul de plecare al unei experiențe la fel de îndrăznețe pe cît de marcante în istoria psihologiei: Efectul Rosenhan, care își trage numele de la David L. Rosenhan, psiholog american și profesor la Universitatea Stanford.
În 1973, publică un articol răsunător intitulat „On being sane in insane places“ („A fi sănătos la minte în locuri nebune“) în prestigioasa revistă „Science“. Prin această publicație, Rosenhan prezintă rezultatele unui experiment care avea să pună profund sub semnul întrebării validitatea diagnosticului psihiatric și modul în care persoanele sunt tratate în instituțiile de sănătate mintală.
Rosenhan a reunit opt „pseudo-pacienți“ — voluntari, inclusiv el însuși, toți fără antecedente psihiatrice cunoscute. Profesiunile acestor falși internați erau diverse: printre ei se regăseau trei psihologi (unul dintre ei chiar Rosenhan), un medic pediatru, un pictor, un student la psihologie, o gospodină, un psihiatru, un profesor de psihologie și un pictor industrial. Misiunea lor: să se prezinte la cîteva spitale de psihiatrie situate pe coasta de Est și de Vest a Statelor Unite, simulând un singur simptom: auzirea unor voci. Aceste voci, descrise ca fiind neclare, rosteau cuvinte inofensive precum „gol“, „vid“ sau „bum“. Dincolo de acest simptom, pseudo-pacienții trebuiau să răspundă sincer la toate întrebările, să-și dea identitatea și profesia reale, fără să exagereze sau să inventeze alte tulburări.
La internare, toți au fost preluați sub suspiciunea de schizofrenie (cu o singură excepție, diagnosticată cu „tulburare maniaco-depresivă“). Imediat după internare încetează să mai simuleze orice simptom. Comportamentul, discursul, poveștile de viață rămân absolut normale și coerente. Cu toate acestea, majoritatea pseudo-pacienților rămân internați între 7 și 52 de zile, media fiind de 19 zile. Au fost externați doar după ce au „recunoscut“ o ameliorare și au acceptat să continue tratamentul prescris.
Unul dintre cele mai tulburătoare aspecte ale Efectului Rosenhan constă în dificultatea psihiatrilor de a distinge adevăratul dezechilibru de simulare. Dosarele medicale ale pseudo-pacienților interpretau comportamentul lor, luarea de notițe sau politețea drept simptome ale unei boli psihice. Niciodată personalul medical nu a bănuit vreo păcăleală.
Din contra, mai mulți pacienți adevărați, internați odată cu ei, observă la acești vizitatori insoliți ceva neobișnuit, unii suspectând chiar că ar fi jurnaliști sau cercetători care derulează un studiu!
În fața dezvăluirii experimentului, lumea medicală este zguduită. O instituție, lezată, îl provoacă pe Rosenhan să reia experimentul pe teritoriul ei, susținând că poate identifica cu ușurință orice pseudo-pacient. Rosenhan acceptă și informează spitalul că în următoarele trei luni se vor prezenta unul sau mai mulți pseudo-pacienți. Din aproape 193 de internări, spitalul identifică 41 de cazuri ca fiind „probabili impostori“. Însă Rosenhan nu trimisese pe nimeni. Niciun pseudo-pacient nu încercase o nouă infiltrare.
Un alt efect, neîncrederea în spitalele de psihiatrie. Unele au fost nevoite să-și închidă porțile. Apoi a mai fost necesitatea reformei diagnosticului psihiatric. Experimentul a inspirat inclusiv revizuirea Manualului de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale, care a evoluat către criterii mai precise și mai nuanțate. Practicile spitalicești se schimbă treptat, spre respectarea demnității, ascultare și implicarea activă a persoanelor îngrijite.
Ei bine, chiar dacă nu s-a numit așa și nu a avut vreo valență de cercetare, fenomenul declarării unor oameni normali drept bolnavi psihic s-a întîmplat și la noi, în anii comunismului. Ieșeai din rînd cu vreo idee dizidentă, erai revoltat și nu-ți trecea după avertismentele conducerii instituției unde lucrai, Securitatea te trimitea la doctor. Forțat. Te discredita, te declara bolnav psihic, te izola în sanatorii de psihiatrie. Securitatea îți punea diagnosticul și, din păcate, doctorii psihiatri (nu toți, dar destui) îl parafau. Te îndopau cu medicamente, te linișteau.
Da, în comunism, dizidența era o periculoasă boală psihică.