Stare de târziu
Doamne, adu‐mi calul cel plecat în nori,
ia‐l de frâu şi vino să‐mi asculți un gând:
eu m‐am tot născut de‐atâtea ori –
adu‐mi calul, Doamne, calul alb şi blând.
Mă grăbesc, Părinte, vreau să plec cu el
într‐o lume mare, cu tăcerea‐n geamuri,
să crească înserarea lină pe‐un inel,
dintr‐o coapsă crudă oglindită‐n hamuri.
Adu‐mi calul, Doamne, cel tăcut ca piatra –
l‐am mânat să pască nouri în april –
vreau să‐alerg pe coama‐i cu tăcerea toată,
nu mai vreau, Părinte, să mă‐ntorc copil.