Jocurile copilăriei (II)

Marta PETREU

M-am jucat mult și bine

O, am avut la dispoziție o ogradă mare, largă, o grădină de pomi rodnică și frumoasă ca aceea a raiului, plus ulița noastră de pămînt, care se făcea mlaștină după cîte-o ploaie iute de vară, așa că puteam umbla desculă să frămînt tina elastică și călduță ca aluatul de pîine atunci frămîntat. Erau la dispoziția mea și temeteauăle, patru la număr, chiar la capătul ogrăzii noastre, înțelenite pe deasupra mormintelor ca o fînață și aidoma de înflorite cu sînziene, coada mielului, limba șarpelui, clopoței, tătăișe, tremurici, bumbușcuțe, coada șoricelului, urda vacii, balțul miresei, printre care se ascundeau pomnițe coapte… – iar deasupra acestei fînațe mirifice care acoperea morții zburau roiuri colorate de fluturi. Multe feluri de fluturi. Mai ales pe cei albi ne plăcea să-i prindem și să-i chinuim rupîndu-le aripile – conștiința cruzimii și respectul vieții în toate formele ei sînt pentru mine o revelație ceva mai tîrzie. Dincolo de temeteauă aveam hotarul satului, larg, neted ca-n palmă, cu loturi de cucuruz în care ne puteam juca mult și bine de-a ascunselea sau de-a orice. Cît a fost sora mea acasă, ea a fost stăpîna jocurilor noastre, ea și celelalte fete de pe uliță. După ce sora mea a plecat la oraș, fratele meu i-a luat locul. Meșterea tot felul de chestii, de exemplu, a făcut din roțile fostelor noastre triciclete un căruț, cu care, vezi Doamne, să aducem buruienile pentru porci de la hotar. Dar îl foloseam pentru plimbare: se punea în căruț iar eu, devenit căluț, îl trăgeam pînă nu mai puteam, apoi schimbam locurile, mă trăgea el pe mine, și, după o tură, două, mă răsturna în balta rațelor, umplîndu-mă de noroi puturos. Sau, adunam amîndoi gloanțele rămase de la război printre acății din fundul grădinii, iar el le desfăcea încetișor și scotea pulberea, apoi o explodam. Cînd ne duceam cu mieii pe coastă, pe malul înalt ce mărginește Someșul, jucam cărți. Erau făcute de el, din carton și desenate tot de el, iar noi, cu alți copii, trimiși de părinți să facă aceeași muncă, o țineam ceasuri întregi în partide de șeptică. Din cînd în cînd, dacă apa Someșului era caldă, trăgeam o scaldă, fratele meu și ceilați băieți căutau țipari în cotloanele de sub mal sau făceam cu toții o incursiune de pradă pe celălalt mal, în grădina de legume a „ICZ“-ului, a Institulul de Cercetări Zootehnice, care avea herghelie cu cai de rasă, vaci de rasă pentru lapte, dar avea și cîmpuri întinse pentru legumicultură din care alimenta Clujul. Terenurile erau prea întinse pentru a putea fi păzite ca lumea, iar noi ne serveam cu gulii și le mîncam. Le știam locul, fiindcă tot acolo, la început de vară, imediat ce intram în vacanță, lucram cu ziua la plivit, pentru patru-cinci lei pe zi… În vara anului 1968, din banii noștri astfel sau altfel agonisiți, fratele meu a cumpărat, din mica librărie pe care o avea cooperativa din sat, Faust, în „BPT“, că s-a gîndit că „Trebe să fie o carte tare bună“. A fost o vară ca toate celelalte, de fapt, chiar dacă atunci am citit amîndoi Faust și… l-am comentat între noi. Că, de! în realitate eram și cuminți, și citiți. Cele două volume, și altele la fel obținute, sînt acum în biblioteca mea… Tot atunci, cu pulberea recuperată din gloanțe, am făcut amîndoi, în august, ultima explozie: cam la un kilometru de casă, pe un fost teren al bunicului dinspre mamă, în ´68 bineînțeles aflat în proprietatea CAP-ului, da, pe miriștea numită La Cruce.

Monica PILLAT

Jocul din copilărie şi de mai târziu

Am crescut într-o familie de literaţi, în ambianţa bibliotecii şi a cărţilor cu care părinţii mei mi-au făcut de timpuriu cunoştinţă. De aceea, primele jocuri m-au condus pe tărâmul imaginar al poveştilor, citite cu glas domol, când de tata, când de mama, când de bunicele mele. După ce mă lăsam purtată de captivantele personaje prin întortochieri care, însă, totdeauna, le scoteau la lumina împlinirii şi a bucuriei fără sfârşit, luam o foaie de hârtie şi prindeam să le desenez, căutând astfel să le aduc mai aproape de mine. De abia, pe urmă, cutezam să intru în diversele roluri în care erau distribuite făpturile din basm, ca să îmi închipui cum mi-ar fi dacă aş deveni mereu altcineva.

Ce mă surprinde retrospectiv, în acele jocuri de una singură, rămâne formularea enigmatică „acum eu eram cea de acolo“. Aceste cuvinte magice care ştergeau graniţele dintre prezent şi trecut, dintre vecinătate şi depărtare, dintre realitate şi visare, îmi dădeau curajul să păşesc în straniul ţinut al timpurilor şi al spaţiilor întrepătrunse. După ce îmi trăiam poveştile, probând mental, ca pe nişte costume, identităţile personajelor din carte, căpătam o nestăvilită poftă să le interpretez împreună cu ceilalţi: mai întâi cu părinţii, în mod special cu tata, iar apoi cu prietenii mei copii care doreau să intre în acest du-te vino al închipuirii.

Pe de o parte, ne liniştea faptul că ştiam dinainte tot ceea ce avea să ni se întâmple în jocul de-a alţii, că oricât de complicate ni se păreau unele încercări, aveam siguranţa că autorul basmului nu putea să ne lase rătăciţi sau învinşi la capăt, ci se strecura nevăzut printre noi, ca să ne salveze la ultimul moment, răsplătindu-ne, după merite, silinţa. Pe de altă parte, cu vremea, pentru a ieşi din tiparul aceleiaşi acţiuni şi din monotonia aceloraşi feluri de a fi ale caracterelor în care ne deghizam, am început să exersăm cu deliciu mici devieri de comportament şi de iniţiative, în dorinţa de a primeni textele învăţate pe dinafară. După ce am deprins la şcoală cititul şi scrisul, m-am pomenit întrebându-mă dacă, în loc să interpretez câte o partitură din povestea compusă de altcineva, nu m-aş simţi mai în largul meu, dacă mi-aş face eu basmele după mintea mea. Şi de atunci încolo m-am tot jucat numai aşa.

Savu POPA

De-a chitulușa

De-a v-ați ascunselea a fost, în copilăria mea, jocul datorită căruia am învățat alfabetul imaginației. Jucându-l destul de des, noi, cei apropiați, am devenit repede conchistadorii unor teritorii ale insolitului și ale inocenței. În momentul în care ascunzătoarea ne ieșea și parcă dispăream cu totul, ne simțeam atunci ca niște demiurgi joculari, plini de optimism și de adrenalina fanteziei.

Îmi amintesc că, în graiul țărănesc din Ocna Sibiului, îi mai spuneam acestui joc, de-a chitulușa, un nume cu o sonoritate jovială și pitorească. Ajungeam, astfel, să ne chitulăm, fără nicio reținere, prin orice colț sau cotlon, intram chiar și în vreo ladă sau în vreo pivniță care ne adăpostea, ne imaginam noi, ca o piramidă în miniatură, răsărită în calea noastră. Astfel, teama sau, uneori, sentimentul de singurătate care ne învăluia în aceste spații întunecate și reci nu reușea să anuleze spațiul inefabil al jocului. Senzația de claustrofobie era, imediat, combătută de fiorul imaginativ care ne revigora întregul corp, iar ochii noștri începeau să vadă prin întunecimea tot mai tentaculară, poteci sau culoare care țeseau labirinturi nesfârșite.

Pasionantă era nu doar ideea de comuniune care ne oferea șansa de a ne revedea, de a ne aventura prin zone mai îndepărtate de casele fiecăruia, cum ar fi păduri, parcuri, maluri ale unor lacuri etc. Esențială rămânea strategia organizării jocului în forme sau formule cât mai atractive, cât mai pline de neprevăzut și de mister. Johan Huizinga, în Homo ludens, stabilește câteva categorii ale jocurilor, în funcție de particularitățile acestora care vizează fie spiritul competitiv su imaginativ, fie energia sau emoția care oferă combustie ludică celui care joacă și se joacă. Aș încadra jocul de față în categoria specială numită Ilinx, datorită faptului că dimensiunea emotivă prima, în cadrul ascunderilor, și se intensifica în funcție de mercurul care urca în termometrele propriilor noastre imaginații.

Fiecare loc în care ne ascundeam devenea, astfel, un tărâm imaginar unde rămâneam nemișcați, abia ținându-ne în frâu caii nărăvași ai respirației, în așa fel încât să nu fim dați de gol. Iar, la un moment dat, ne simțeam învăluiți, protejați sub cupola de sticlă a misterului care anula toate zgomotele din jur, care topea minutele într-o pastă parfumată și colorată. Se auzeau, destul de îndepărtate, chiotele, pașii celor care ne căutau, dar parcă toate acestea făceau parte dintr-un alt teritoriu, dintr-o altă lume a emoției și a culorii. Când eram, până la urmă, deconspirați de ceilalți jucători, ne întorceam în punctul inițial al jocului, în mijlocul curții. Ne simțeam precum Ulise și însoțitorii acestuia ajunși, într-un final, acasă, după o așa îndelungată călătorie.

Adrian POPESCU

Teatru după teatru

Jocurile copilăriei noastre, mult mai simple decât cele ale copiilor de azi, erau de-a v-ați ascunselea, bâza, telefonul fără fir, fetele preferau șotronul, băieții alegeau jocuri de război.În clasele mai mari, jucam în pauze lapte-gros.

Operațiunile belice sau cele pașnice se desfășurau – în ce ne privește pe mine, pe fratele meu, pe ceilalți copii de cadre medicale, care locuiau la Clinicile universitare clujene – mai ales în grădina Clinicii Medicale II. Printre brazi, molizi, tufe de tuia ne puteam ascunde, puteam lua sau elibera prizonieri, organiza ambuscade. Războiul se terminase de câțiva ani, dar în memoria multora, prin ricoșeu și a nevârstnicilor, persistau scene de război, poate și efectul filmelor, sovietice, majoritatea, care cultivau acest spirit belic. Era oricum Războiul rece instaurat.

Ce mi se părea ieșit din aceste tipare erau spectacolele de teatru de amatori (talentați) din Amfiteatrul Clinicii Medicale II. Amfiteatrul făcea parte din structura Palatului Nou, denumire oficială, și era un corp de clădire adăugat celui vechi, după Unire. În acest vast și misterios Amfiteatru, unde aveau loc de obicei cursurile magistrale, pentru studenții mediciniști din primii ani, noi, copii, asistam, alături de adulți, la spectacolele Brigăzii artistice IMF. Spectacolele de teatru erau cele mai gustate, îmi amintesc și azi O noapte furtunoasă și Omul cu mârțoaga. Medicii, asistentele interpretau ceea ce noi, a doua zi, apoi în zilele următoare, interpretam, imitându-i, amintindu-ne replici, atitudini, gesturi, uneori cu unele invenții personale, adăugiri, completări ale textului auzit. Amfiteatru era și scena unor dansuri populare sau a unor cântărețe de pe Someș, ori a scenetelor, scrise de medici, între ei cardiologul Nour Olinic excela prin umor și talent literar, nu mai puțin ca regizor, actor, redactor. Lumea de la Clinici ne tolera în perimetrul de la zidul depozitului de carte de la BCU, unde Blaga își avea biroul, și Clinica de Diabet, ne suporta agitația, vocile și alergătura. „Copiii clinicilor.“

La școala primară și la gimnaziul de la „George Barițiu“, primul liceu românesc de după 1918, jocul cel mai răspândit era „pinca“ sau „Moneda la perete“. Văd și acum grelele monede italiene, roșcate, cu Vittorio Emanuele III sau cele de argint cristalin sunătoare, cu profilul regelui Mihai. Existau și jocuri mai puțin pașnice, desfășurate în curtea liceului cu un zid istoric. Cei din clasele mici urcau pe spatele celor din clasele ultime de liceu și se războiau învârtind fulare groase, iarna, ca pe niște ghioage.Am călărit și eu un asemenea cal de luptă, identificat în persoana pictorului Ioan Stoicovici, identificarea lui s-a făcut după 50 de ani.

Radu Sergiu RUBA

Cele două copilării

Cea dintâi m-a purtat pe un ţărm al largului lumii. A fost să fie în Răteştii Sătmarului, printre colinele şi prin pădurile sale, de-a lungul Văii Măriei, într-o aşezare măruntă de şvabi maghiarizaţi şi de români. Iar pentru că joaca noastră şi joaca din noi se cuvenea să fie perfectă, învăţam fiecare din mers graiul celuilalt. Şi uite aşa, ba româneşte, ba ungureşte, o puneam de un război de-a ruşii şi de-a nemţii fiindcă asta vedeam în toate filmele. Numai că fiecare voia să fie soldat sovietic biruitor, drept care cearta, chiar şi bătaia se porneau înaintea jocului. Taberele ni le organiza câte unul mai mare care ne punea să fim pe rând, când nemţi, când ruşi. La regula asta însă nu se mai ajungea, ba mai mult, nemţii îi băteau pe ruşi! Cum filmele ne învăţau cu totul altceva, rămâneam o vreme trăsniţi de mirosul absurdului. La război, eu pofteam să fiu mic partizan sovietic invizibil în spatele frontului. Nu alegeam bătălia propriu-zisă din cauza ochilor mei mai slabi şi care nu făceau faţă în unele împrejurări. Atât camarazii, cât şi duşmanii, ungureşte şi româneşte, mă protejau neprimindu-mă nici ca partizan: „Vine o bombă şi poate că tu nu o vezi la timp. Stai aici şi spune-ne la sfârşit care a fost mai tare!“ Nici la fotbal pe terenurile mari nu intram. Mingea zbura uneori prea repede, iar mie putea să-mi scape. Noroc cu penuria de mingi, nu se găseau peste tot ca astăzi. Le aduceam eu de acasă cel mai adesea, iar pe terenurile mai mici intram la joc.

Dar cine a mai văzut joacă fără fete? Cel mai plăcut cu ele era de-a tupu’, sau de-a ascunsa şi de-a omul, zis şi şotron. Cu băieţii băteam biga sau ţurca. Nu mă amestecam nici în trasul la ţintă, nici în hârjoana cu animalele. Aveam la un moment dat în grijă gâştele familiei, americane, negre cu alb pe la cioc şi pe burtă. Plecam dimineaţa cu vreo două felii de pită cu unsoare în pungă, pe un platou cu iarbă, unde, ziua întreagă, făceam tot ce se putea face ca să nu ne plictisim. Gâştele erau în raiul lor. Pe la apusul soarelui, le vedeam că se organizează după înălţime, nouă la număr. Cea mai lungă în gât în frunte, pitica la urmă dând mărunţel din coadă. O porneau spre casă, iar eu, disciplinat, după ele pe aceeaşi cărare.

Nici iarna nu îndrăzneam să conduc sania pe pantele mai iuţi. Veneam cu ea de acasă şi aveam încredere deplină în Vilmoş ţiganul, prieten şi pilot fără frică. Lunecam ca vântul printre celebrele crame ale Răteştilor care dau astăzi numele unui vin negru sănătos de Dealurile Sătmarului.

Dar totul s-a schimbat după unsprezecee ani, am pătruns în cea de a doua copilărie. Vederea stingându-mi-se de tot, jocurile s-au retras de pe ţărmul largului lumii într-o curte interioară. Nouă luni din an le petreceam în internatul Şcolii pentru orbi din Cluj. Dar inventivitatea noastră nu dormea. Decupam din hârtia groasă pentru teme nişte dreptunghiuri, le inscripţionam în braille şi ne ieşeau cărţi de joc. Jucam şeptic, tromf, păcălici ca apoi să deprindem şahul pe tabla şi cu piesele marcate în relief. Erau jocurile vieţii sedentare bine completate de formarea cuvintelor sau fazan şi de tot felul de ghicitori pe seama cunoştinţelor asimilate. Atâta doar că băieţii, în orice situaţie s-ar afla, nu pot trăi fără minge. Sala noastră de sport ne ajuta să formăm echipe de câte trei şi să lansăm cu braţele mingea medicinală grea din poartă în poartă.

Dar în lume există fotbalul cu duhul său energetic care, orice ar fi, te scoate pe teren în aer liber. Aşa se face că am ajuns noi, şcolarii nevăzători, să ne alcătuim echipe şi să jucăm fotbal pe o platformă de ciment, cu o cutie de conservă cu marginile îndoite spre interior peste nişte pietre care să n-o lase să se ridice de la sol în capetele jucătorilor. Condusă cu piciorul, cutia, adică mingea, huruia pe piatră şi putea fi urmărită de fotbaliştii cu auzul la pândă. Cunoşteam bine terenul, direcţia de alergare era un fleac, ne ciocneam, cădeam, ne ridicam şi marcam gol după gol. Jocul era tratat cu atâta seriozitate încât un coleg, fără vedere ca şi cei de pe teren, stătea pe margine şi relata, pe modelul radiofonic Sebastian Domozină, un meci între Steaua şi U. Craiova: „Steaua în atac, balon la Iordănescu, încearcă o centrare, Pantea în careu, intervine Deselnicu, degajează până la Ivan, Velea la balon, pasă pe dreapta către Marcu, acum Ţarălungă, dar îl blochează Ciugarin.“ Fragmentul e din romanul meu „Semnătura indiană“, Editura Trei, 2021. Scandalul la un reportaj ca acesta îl făceau jucătorii, cerându-i crainicului să tacă fiindcă ei nu aud pe unde zornăie mingea. Asta era lumea noastră: unii cu urechile şi cu picioarele în realitate, altul cu mintea în imaginar.

Joacă, jucării, jocuri, jucători. Datorită lor şi impulsului meu explorator am rămas cu o imagine foarte vie şi detaliată a mediilor văzute. Iar priveliştile Răteştilor alături de crâmpeie din câteva oraşe rămân pentru mine faţa originară a lumii. Am mai extins ansamblul imaginilor, le-am mai completat, am mai dezvoltat analogii. Sunt un homo ludens cu o devenire aparte, îl aştept pe Johan Huizinga să mă descopere.

Carmen SECERE

Păpușile care m-au crescut

Marta, Alis, Ioana, Lidia. Așa a început copilăria mea. Cu păpușile. Cărora le împleteam părul și le coseam rochii din cîrpe.

Păpușile. Care stăteau cuminți pe scaune, cînd făceam pe profesoara și scriam tabla înmulțirii cu creta pe șifonierul lăcuit din sufragerie sau care mă ascultau atente de cîte ori le predam lecții de balet.

Păpușile. Care mă așteptau să mă întorc de la școală pentru a le povesti jocurile din pauze: despre rațe și vînători, despre cîți ostași vrea țara, despre cum am pierdut o batistuță, despre numărătoarea din „De-a v-ați ascunselea“ sau de cîte ori am sărit elasticul.

Păpușile. Care în serile prea lungi de iarnă mă priveau la lumina lămpii cum jucam cu părinții mei: „Piticot“, „Nu te supăra, frate!“, „Țintar“, „Păcălici“ sau „Tabinet“.

Nu am să uit niciodată verile copilăriei, cu vacanțele acelea nesfîrșite, în care fete și băieți, prieteni dintotdeauna, alergam în „De-a prinselea“, ne căutam legați la ochi în „Baba oarba“ sau aruncam pietricele în „Șotron“.

Nu am uitat nici cum ghiceam „ Flori, fete, filme și băieți“, nici cum spuneam alfabetul în „Țomapan“ sau în „Fazan“, nici „Mima“ nu am uitat, joc în care nu era nevoie să ne prefacem că suntem fericiți.

Stăteam toată ziua afară, nu exista decît bucurie și doar vocea mamei, strigîndu-mă la masă, îmi amintea de foame.

Așa a început copilăria mea. Cu păpușile. Pe care, după ce am crescut, le-am așezat în lada cu jucării în ordine inversă.

Lidia, Ioana, Alis, Marta.

Marta a fost prima mea păpușă și cea mai dragă. Din cele mai bune cîrpe, îi cususem o rochiță cu volane mari și avea cel mai mătăsos păr din lume.

Marta era un știulete de porumb.

Păpușile. Cîteodată am impresia că le zăresc pe stradă, în mulțime, mă iau după ele, dar mereu ezit de teamă că vreuna s-ar putea întoarce spre mine și mi-ar spune: Oprește-te, e prea tîrziu, jocul s-a terminat!

Vasile SPIRIDON

Poveste cu cântec

Jocurile copilăriei reflectă foarte multe aspecte mentalitare din viața socială și culturală a unor vremuri trecute. Reminiscențe ale acestor jocuri se vor resimți la vârsta adultă și este interesant de reflectat asupra felului în care, fără să bănuim, ele prevestesc uneori lumea reală – o lume mai puțin veselă decât aceea simulată cândva. Ajungem peste ani în situația de a continua jocul telefonului fără fir (nu mobil!): copilul din noi a șoptit o propoziție optimistă (ca în cântecul cu versul „E-o lume minunată…“) care, percepută de urechile adultului, după ce a trecut prin felurite bruiaje ale vieții, sună altfel când este spusă cu voce tare și gravă. Totul se desfășoară în cadrul unui exercițiu de comunicare, de răbdare și chiar de neagră dezamăgire.

Nevrând să cădem de păcălici, încercăm în viață să-i ghicim pe toți cei care ne lovesc pe nevăzute, ca într-un joc de bâză, pentru că ne simțim de multe ori legați la ochi și puși să jucăm, pe pipăite, de-a baba oarba. Intrăm într-un fel de joc de Păcălici și de lapte gros, în cadrul cărora trebuie să fim atenți să nu ne păcălească și să nu ne cocoșeze alții, trăind pe spinarea noastră. Important este să nu cădem de multe ori de fazan. Dacă am transpirat din greu la trasul frânghiei din finalul jocului „Țară, țară, vrem ostași!“, ne este apoi mai ușor să tragem mâța de coadă și să le atragem atenția celor care nu au respectul cuvenit vârstei că nu am jucat țurca împreună, deși știm că mai elegant, mai orășenește, este să spunem cuiva că nu s-a tras de șireturi cu noi.

Din versurile jocului „Podul de piatră“ transpare o întreagă simbolistică a vieții cotidiene, ca o metaforă subtilă a mentalității românești privind necesitatea de a începe ceva, dar care, din nefericire, nu mai este isprăvit. Nu vreau să spun prin aceasta că suntem un neam de neisprăviți, ci doar, în spiritul lui Constantin Noica, că „n-a fost să fie“. Pentru cei dintre noi care am rămas naivi, versurile acestui joc sunt adormitoare, și chiar sforăitoare, ca ale unui cântec de leagăn, pentru că rostirea lor, cu inocența caracteristică vârstei infantile, ascunde o întreagă filosofie românească despre toate câte se dărâmă – fie poduri, fie ziduri. Trecerea pe sub pod este un fel de inițiere, de parcurgere a unei etape a vârstelor, de la copil la adult, dar mă gândesc că stă în specificul național românesc să se strice poduri care se fac apoi foarte greu și destul de târziu.

Copiii spun că podul s-a dărâmat și nu se tulbură precum apele care l-au luat în mod virtual, ei fiind siguri că îl vor face la loc, pe râu în jos, chiar mai trainic și mai frumos. Din păcate, podurile noastre se dărâmă unul câte unul, inclusiv acela pur simbolic, de flori, de peste Prut (a cărui împodobire ne-a învățat ulterior că destinele se unesc nu când podul este de piatră, ci atunci când inimile nu sunt pietrificate). În naivitatea lor, copiii cred că se va face o construcție mai frumoasă, dar odată ajunși la maturitate vor observa cât de greu edifică românii podurile și infrastructura, în general. Avem o vocație aparte pentru începuturi festiviste și suferim de ceea ce, în Schimbarea la față a României, Emil Cioran numea adamism românesc. Faptul că și astăzi se mai plătește taxa de trecere la podul de la Fetești este o dovadă vie a efortului eroic depus de poporul român în a (în)dura ceva (mă refer la pod, dar și la taxa de… fidelitate).

Aș exemplifica seria deziluziilor de la tinerețe până la bătrânețe și cu jocul „De-a hoții și gardiștii“, care lasă combatanților ce-am fost în copilărie un gust amar, pentru că gardiștii nu au reușit niciodată să stârpească hoția. Hoții sunt totdeauna cu un pas de fugă înainte, iar gardiștii aleargă după ei fără prea mari șanse de izbândă. Dincolo de hăituirile și de râsetele copilărești de ambele părți ale taberelor, se poate sesiza instituirea unei logici tacite a jocurilor de rol. Este povestea căzută în parodie a unei societăți în care regulile există, dar nu sunt respectate și de aceea gardiștii aleargă fără să prindă pe cineva. O astfel de simulare se aseamănă cu joaca părinților atunci când își amenință complice și protector micile odrasle care abia au învățat să meargă cu „– Stai, că te prind!“. Prin cântecul și povestea lor, jocurile copilăriei sunt simulări sau camuflări ale exercițiului social și poate că adulții vor învăța de la vârsta tuturor întrebărilor cum se nutrește și se împlinește o speranță temeinică. La modul general vorbind, jocul reflectă o dualitate a vârstelor: copilul speră și adultul știe ce semnifică orice aspirație, descoperind peste ani tristul adevăr din spatele aparențelor.

Dan STANCA

Joacă şi Joc

Sincer să fiu, nu-mi amintesc foarte bine de jocurie copilăriei. Poate nici nu m-am jucat foarte mult, în orice caz băteam mingea de dimineaţa până seara şi mulţi îmi spuneau că trebuie să mă fac fotbalist. Aşa ceva nu am ajuns, dar cu o nostalgie de la sine înţeleasă mă gândesc că aş fi putut fi un Gerd Müller sau un Anghel Iordănescu, fiindcă doar suntem aceeaşi generaţie, generaţia ’80… Dar, pe măsură ce am crescut, joaca a fost înlocuită de ideea de Joc. Mi-au căzut în mână cărţi, una mai provocatoare decât alta, Homo ludens a lui Huizinga, ca să nu spun de celebra Joc cu mărgele de sticlă a lui Hesse. Am înţeles astfel că viaţa poate avea şi o perspectivă ludică. Asta nu înseamnă că nu trebuie luată în serios, dar ideea de joc ne ajută să scăpăm de tot ceea ce ne apasă şi ne face viaţa insuportabilă. Aşa devii filosof fără să vrei. Nu suntem noi oare nişte gângânii cu care se joacă Cel de Sus? Nu ne mută el pe masa universului cum mutăm noi farfuriile sau alte obiecte pe masa din sufragerie? Aşadar, nu contează că tu te joci, ci că altcineva se joacă cu tine. Tu eşti materia lui primă de care se foloseşte în jocurile sale. Blaga, dacă nu mă înşel, are o poezie în care vorbeşte despre cele trei feţe ale omului, jocul, dragostea şi înţelepciunea care corespund celor trei vârste, copilăria, maturitatea şi bătrâneţea. Ne jucăm, iubim şi cugetăm. De fapt, este vorba de o singură manifestare triplu ipostaziată. Ar fi ideal să ne putem juca toată viaţa, dar aşa ceva e imposibil. După cum ar fi groaznic ca tot timpul vieţii să fim… îndrăgostiţi sau… înţelepţi. Jocul, logic, îţi conferă inocenţă, iar după mine inocenţa este ceva suprem. Iubirea pe de altă parte reprezintă implicarea, angajamentul. Înţelepciunea, la rândul ei, te face să te detaşezi de tot ceea ce până atunci te obsedase şi te torturase. De aceea, nici unul din aceste trei module nu trebuie solicitat, ci… dozat. La orice vârstă poţi fi şi ludic, şi amorezat, şi detaşat. Arta vieţii este tocmai felul în care ştii să le îmbini. Aşa că, jucându-mă în copilărie, le comprimam pe toate în jocul meu. De exemplu, a da gol era maxima fericire şi resemnarea că ai primit gol, o dovadă de maximă înţelepciune .Şi când suntem în doliu se cuvine să zâmbim puţin. Ne gândim că acela de care ne-am despărţit, în aceste momente, eliberat, nu e deloc nefericit, ci dimpotrivă, fericit pentru că a ajuns pe un alt tărâm despre care noi rămaşi aici, în viaţă, habar n-avem. Şi deci râde de ignoranţa noastră. De aceea, nu e bine să sentimentalizăm, Iar jocul este un remediu. Când se joacă, cei mici nu-s deloc sentimentali, ci cruzi. Respectă regulile jocului aşa cum Demiurgul, deşi ar putea interveni, lasă totuşi destinul să ne toace până la capăt.

Costel STANCU

Multe, multe jocuri

Ohooo! Cîte jocuri nu jucam și cu cîtă poftă! Născut în 1970 (nu decrețel, am fost primul născut), mi-am petrecut o bună parte din copilărie într-un oraș muncitoresc, Reșița, făcînd parte din ceea ce, ulterior, a căpătat porecla de generația cu cheia la gît, a cărei viață se desfășura în fața ori în spatele blocului. În plus, am avut, la fel ca mulți alți copii, norocul să am bunici la țară, undeva prin Mehedinți, așa încît mi-am petrecut absolute toate vacanțele la sat. La țară, copiii se joacă puțin altfel decît la oraș, mai ales că vin din medii diferite și nici nu sînt atît de mulți. Dar tocmai aceste diferențe aduc jocului prospețime și varietate. Este de precizat că altfel te joci cînd ai frați sau surori decît atunci cînd ești singur la părinți. Eu am crescut cu o soră mai mică (cu aproape doi ani) și nu mi-a fost deloc ușor. Trebuia să respect mereu regulile ei de joc, să mă las adesea învins, doar să fie mulțumită și să nu înceapă să se smiorcăie. Copilărind cu soră, am practicat, vrînd-nevrînd, tot soiul de jocuri pentru fete: am fost doctorul păpușii surorii mele, am sărit coarda pe rupte, am jucat elasticul pînă mi s-au împleticit picioarele, am cărat-o cu sania și multe altele. Cînd scăpam de sub hegemonia feminină, fugeam la jocurile de băieți. Pe vremea mea, fiecare băiat visa să ajungă un mare fotbalist. Nu mi-am închipuit vreodată să treacă o zi fără să dau cu piciorul în minge. Orice loc se transforma cît ai zice pește într-un teren de fotbal, orice minge era bună, fie ea și dezumflată. Îmi amintesc că, însetați după atîta alergătură, beam apă din Bîrzava, rîul ce străbate orașul, îndepărtînd cu palmele pojghița de uleiuri industriale ce se deversau în el de la uzinele din oraș, doar să nu ne ducem acasă, să ne prindă părinții și să ne pună la făcut lecțiile. Știu, apa era toxică, dar iată, unii dintre noi, au ajuns bunici. După ce ne săturam de fotbal, ne retrăgeam la bloc, unde treceam la jocuri mixte: rațele și vînătorii, țară-țară vrem ostași, prinsa pe cocoțate, castelul etc.… Mai era jocul acela care începea cu: Împărate-Luminate, cîți pași îmi dai să ajung la împărăția ta? Acolo se vedeau afinitățile prietenești, primeai pași de uriaș ori de furnică, înainte sau înapoi. Eu nu am ajuns nici pînă acum la împărățiile unor vecini din copilărie. Știi ce era minunat? Poate ne supăram unii pe alții seara, însă dimineața ne strigam iar la joacă. Uneori, ne mai strigăm și acum. Bineînțeles, eșuăm la bere. Intenția contează, nu? Joaca la țară era puțin altfel. Aveam niște vișini, îi transformaserăm în avioane și ne împușcam reciproc cu sîmburi. După ploaie, făceam mici baraje din pietre de-a lungul uliței, ne îngropam în grîul rece și mișcător din magazia cu cereale, trăgeam cu praștia după guguștiuci, smotoceam puii de cîine și de mîță pînă ne umpleam de purici și cîte și mai cîte. Acolo, fiind vacanță, nu aveam nici grija școlii. Și colindam mult pe cîmpuri. Mai furam un strugure, un măr. Erau și în curtea noastră, dar nu așa dulci. Un singur joc uram: lapte-gros. Să nu mă chemați, că nu vin.

Ioan STANOMIR

Jocuri şi ani

A fost o dată ca niciodată: orice poveste despre copilărie începe cu acest rând în care se adună mireasma de ierbar simbolist a marilor vacanţe, spre a ne aduce aminte de cei care am fost de demult, pe când moartea nu coborâse deasupra lumii noastre.

Iar cronica jocurilor şi anilor mei are un nume graţios şi naiv, ca o ilustrată trimisă caligrafic şi visător: un Focşani al amiezelor şi al grădinilor modeste mă cheamă spre el, ca dinspre o genune de vreme, pentru a privi, încă o dată, încărcat de dor, spre cei care au luminat zilele vieţii mele.

Şi din acest Focşani ce respira, în aerul dialectic al RSR, prin delicaţii plămâni de dor ai medelenilor, se ivesc jucăriile stângace pe care le făureau părinţi şi bunici, spre a închipui o bucurie tainică, ca un curcubeu întins peste dimineaţa de august. Şi revăd, ca prin lentila reveriei, buzduganul mânuit în grădina dintre meri şi sabia cu care un muşchetar galăgios împingea văzduhul de vacanţe şi mi se pare că aud, din nou, tropotul mingii de cauciuc în patul de iarbă al serii.

Şi, dacă închid ochii, spre a putea fi din nou acasă, între morţii blânzi ai nopţilor mele, alerg din nou spre nava de cărămizi şi de culori a Liceului Cuza, spre a mă alătura unui joc de baschet care de abia începe: spectrele verilor netulburate se retrezesc, din adânc de fraze, iar adolescentul care eram priveşte mirat pe cel care, îmbătrânit, învaţă să surâdă din nou, luminat de un soare al poveştilor niciodată uitate.

Şi jocurile şi anii celor de demult se şterg, tremurător, de pe ecranul de pixeli. Este vară, o altă vară, cea de după cădere şi de după moarte , iar mâinile mele se întind spre a cuprinde silueta de ceaţă a duhurilor: una cu ei, mă topesc în cartea ce stă deschisă sub meri, spre a fi parte din povestea pe care alţii o vor citi, înseninaţi prin dor.

Mircea STÂNCEL

Jocurile veneau atunci din natură, nu din supermarket

Nu cred că figurile de stil, pe care le am la îndemână, ar putea să mă ajute să redau magia jocurilor din copilăria mea (într-un sat așezat pe valea Mureșului). Pentru că jocurile copilului de atunci, departe încă de umbrele brute ale vieții din anii cincizeci, cu prospețimea aceea dintre natură și mit, nealterată încă, nu aveau nimic artificial în ele, erau purtătoarele unui trecut cu multe generații. Purtau o poveste arhaică, în consens cu tradiția, și nu aveau mai nimic din „elanurile“ noii epoci ce se prefigura. Nu aș vrea să mitizez copilăria, pentru că așa se întâmplă când reconfigurezi o serie de fapte ce au avut loc cândva. Erau jocuri colective, în general. Noi ne jucam pe un teritoriu exclusiv al tradiției, în consens cu anotimpurile, cu rotația lor, când încă orele zilei erau stabilite de mersul lent al soarelui, și nu după ceas. Ceasurile erau obiecte rare atunci. Jocurile noastre încă aveau legături organice cu familia, cu tradiția, cu pământul, cu obiceiurile, dar se simțea amurgul lor. Pot spune însă că generația mea a trăit și tensiunea tranziției, începutul dinamicii moderne. Mă încadram și „acceptam“ autoritatea trecutului, pe de o parte, dar eram ispitit de tentațiile noii lumi, pe de altă parte, pe care le îmbrățișam cu un firesc aparte. Pe atunci, încă, toată lumea se cunoștea cu toată lumea, eu eram copilul lui Todic și al Valeriei. Toate obiectele cu care mă jucam erau făcute de mâinile celor din jurul meu și, altele, de mine, în funcție de vârstă: săbii de lemn, arcuri de lemn, sănii de lemn, puști și fluiere din lemn de soc, mingi de cârpe etc., etc.; vara navigam pe Mureș ajutați de uriașii bostani furați din lanurile de porumb din apropiere sau, în anii următori, prin avântul industriei, de camere cauciucate. Odată cu apariția primelor mingi de fotbal, în perioadele calde ale anului, ne jucam îndelung „miuța“ în curtea școlii sau „în luncă“, iar prin grădini, de-a hoții și vardiștii, de-a v-ați ascunselea, sau în alte părți de-a bicile, de-a bănuții, de-a bâza etc. Ne jucam mult, până când ne certam din diverse pricini, nu am spațiu să descriu toate acestea. Iarna zburdam cu sania în două zone ale satului, una mai abruptă decât alta, cu o serie de obstacole, pe care trebuia să le treci cu mare atenție și dibăcie, iar spectacolul săniușului, pentru noi, intra în jocurile fascinante ale copilăriei. Săniile erau construite de către părinți, pentru una sau două persoane, dar deseori, în zilele de sărbătoare, feciorii se aventurau într-o „corabie“, adică o sanie de lucru (atelaj), și toate privirile erau ațintite asupra lor. Învingeau, dintre noi copiii, cei care ajungeau cât mai departe cu sania. O singură sanie, ce era din fier, aluneca până la biserică, punctul cel mai îndepărtat al celei mai utilizate pârtii. Seara, în familie, mă jucam Moara, cu boabe de porumb și de fasole, împreună cu unul dintre părinți. Asista toată familia.

Jocurile copilăriei mele, fără premii și fără cronometru, s-au desfășurat într-o perioadă în care timpul nu fugea de mine, mă lăsa să-l păstrez adânc în suflet.

Liviu Ioan STOICIU

Jocul de-a singurătatea

Copilăria mea e legată exclusiv de Cantonul 248, halta CFR Adjudu Vechi (unde tata, șef de echipă la întreținere linii ferate, avea locuință de serviciu; aici era, totodată, cazarma muncitorilor la întreținere de cale ferată; și casa cantonierului, cu familie separată cu gard la canton, el deschidea bariera la drumul care lega podul de peste Siret din Adjudu Vechi, lega localitățile Podu Turcului, Bârlad și Tecuci cu șoseaua națională București-Bacău, acolo unde azi e „împărăția lui Umbrărescu, cel cu autostrăzile“), în anii ’50, zece ani ai secolului trecut (născut cum sunt, în 1950, dacă zece ani durează copilăria; înțeleg că de la 10 ani încolo ești adolescent). Natural, copil fiind, habar nu aveam de nenorocirile comunismului bolșevic din acei ani – deși aveam să simt pe propria piele decăderea bruscă a „nivelului de trai“ în casă, după colectivizare (tatălui meu i s-au luat terenurile agricole, animalele din ogradă, atelajele; a sărăcit dramatic, având să i se nască trei fete și un băiat, surioare și frate mie, atât de greu de întreținut). Colectivizarea forțată a dus la dispariția raiului în care am trăit în copilăria mea la acest canton înconjurat de grădini cu legume, vii, livezi ale țăranilor din comuna Adjudu Vechi, totul fiind preluat la stat până în 1962, arat și transformat în tarlale de grâu și porumb.

Copilăria mea? Din start mi-au fost interzise jocurile – atunci când aveam un an și patru luni a murit mama mea (la 21 iunie 1951). Un an am fost crescut de mama tatălui meu (de o asprime neîntrecută în familie) și de fiica mai mare a cantonierului (care era în liceu, îndrăgostită de tata), nu știu cu ce jocuri ar fi putut să mă încânte, tata era negru de supărare. În următorul an, la 31 ianuarie 1952, a avut loc o „reformă monetară“ cu devalorizare totală a leului (așa, statul a confiscat averile celor înstăriți, „burghezi“) și tata a pierdut toți banii economisiți, „o avere“, cu care voia să ridice o casă a lui la Adjud (apucase să pună numai temelia). Natural, tata s-a înrăit, numai de joacă n-avea el chef cu mine. S-a recăsătorit, să aibă cine să mă crească, la finalul anului 1952; mă pun în pielea lui, avea 35 de ani, îi murise soția, mama mea (trăsnită în bucătăria de vară, la canton), rămăsese cu un copil mic de crescut (eu) și rămăsese fără niciun fel de economii. Mai departe a urmat lovitura cu colectivizarea, care l-a lăsat fără nimic în afară de salariu mizerabil la CFR (pleca dimineața la ora 5 de acasă și se întorcea seara acasă, venind de pe linia ferată, de care avea grijă, de la zeci de kilometri) – el singur aducea un ban în casă, soția de-a doua a fost casnică (a crescut cinci copii, eu eram al cincilea, ceilalți erau copiii ei, surioare și frate mie). Tata s-a închis în el, își ura destinul, cu mine n-a apucat să se joace niciodată – dar făcea totul să nu-mi lipsească nimic, nici bicicletă, nici Brad de Crăciun în care aveam și diafilm (diapozitiv de film, cuprinzând o succesiune de imagini color sau alb-negru), de exemplu. Mă jucam singur, mă jucam cu păsările și animalele din ogradă, mă jucam cu trenurile care treceau la trei metri de canton și de-a lungul liniei ferate spre Șișcani-Sascut-Bacău sau spre Adjud, mă jucam și cu fantomele celor omorâți de tren (până să fie chemat un preot să sfințească locul, să facă să dispară fantomele); aveam ascunzători ale „comorilor“ mele, turnam în matrițe de lut plumb topit și înmulțeam numărul soldaților și al avioanelor pe care le puneam în situații de luptă. E adevărat, după ce am mai crescut, am transferat luptele „pe bune“ cu copiii care veneau cu părinții lor din comuna Adjudu Vechi (aflată la doi kilometri de canton), la grădinile din jurul Cantonul 248, ne băteam prin șanțurile zonei căii ferate, pline de capcane (ierburi înalte și arbuști, în care mișunau șobolani și șerpi), punându-ne mintea la contribuție, să nu cădem prizonieri…

Daniela ȘONTICĂ

Jocuri pentru șapte vieți

M-am jucat mult și frumos, cât pentru șapte vieți. Zilele de vară erau nesfârșite prilejuri de a face „campionate“ de Șotron, Coardă și Calapod (cu mingea de cauciuc, albastră, pe care o țineam cu o singură mână și cu care puteam face tot felul de aruncări și prinderi, de la 1 la 10). Campionatele le făceam cu Tița și Mirela.

Îmi plăceau și zilele în care îmi vizitam verișoarele, pe Gina și Valerica. În curtea lor mare, unde era nu numai casa lor, ci și a bunicilor, se găseau de toate: o mașină „Warszawa“, pe care unchiul n-a condus-o niciodată; o grădină cu pomi și viță-de-vie, multe acareturi, „chilerul“ unde se păstrau alimente precum faină, mălai, murături și unde mirosea a lemn vechi și a aer stătut și unde puteam descoperi ceva interesant; fânăria, cazanul de țuică și câte altele. Acolo ne jucam mai ales de-a cineva sau de-a ceva: de-a vizita, de-a alimentara, de-a școala. Era momentul meu de glorie, când făceam un plan nemaipomenit, cu scenariu și regie: acum facem așa, după aceea tu zici asta, ea vine pe ușa asta și spune cutare lucru, eu zic asta. Făceam o ciorbă gustoasă din frunze de crini sălbatici, niște cozonaci arătoși din pământ galben, iar vrăbiuța moartă avea parte de îngropăciune, de cruce la cap și de o pomană pe cinste.

Aș fi putut să fiu o mare gimnastă, mai ales că puteam să fac roata și alte giumbușlucuri. Câte olimpiade n-am făcut în poienița curții noastre, cu toatele fetele din sat, eu fiind totdeauna Nadia! Medaliile ne erau din cartoanele cutiilor de chibrituri, prinse cu o sfoară. Am luat numai aurul, desigur, eram la mine acasă.

Când ne strângeam mai mulți în spatele magazinului sătesc, jucam „Hoții și vardiștii“, împărțiți în două echipe, unii ne piteam (hoții), alții ne căutau (vardiștii, adică polițiștii). Vecinii ne dădeau voie să ne pitim și prin curțile lor, deci găsirea dura ore în șir.

Pe suhat, unde ne adunam cu mulți, pentru că toți aveam de păzit vitele, și unde mai veneau și oameni „bătrâni“, cel mai interesant joc era „Purceaua la jir“, care se juca cu niște bețe, trimițând o bucată mică de lemn (o buturugă) într-o gaură. Azi aș zice jocul era un fel de golf în miniatură, dar jucat în mai mulți. Mai era unul numit „Țica“sau „Țurca“ – se arunca un băț mai mic cu unul mai mare și trebuia prins de adversari.

„Nouă cărămizi“ era un joc pe echipe, se juca pe terenul de sport al școlii și implica pase cu o minge, dărâmarea unui turn format din nouă pietre puse una peste alta și eliminarea adversarea prin atingerea cu mingea. Tot la școală jucam „Țară, țară, vrem ostași!“, „Pititea“, „Leapșa“, „Ce caută prințul aicea?“, „Uliul și porumbeii“.

Aveam un unchi care îmi aducea jucării făcute de el din cutii de cremă de ghete și din lemn, o mătușă îmi mai croia și cusea vreo păpușă de cârpă umplută cu textile, iar de la frații mai mari am învățat să fac un „telefon“, legând câte un tub de medicamente la capetele unei ațe lungi, trainice: se vorbea cu gura în tubul de la un capăt și se asculta cu urcehea lipită în celălalt. Cu fratele meu Fănel și cu vărul Dănuț ne jucam de-a Dacii și Romanii, bătându-ne cu săbii făcute de noi, și de-a Indienii lui Winetou, cu fețe pictate în mod războinic cu acuarele și trăgeam cu arcuri făcute din nuiele de alun.

Ce frumos a fost! Totuși, nu m-am jucat niciodată de-ajuns.

Ioana TĂTĂRUȘANU

Joc – dulceață și blândețe

N-am fost un copil din cale-afară de sociabil. Ba, mai mult, o vreme am suferit fiindcă, jinduind și eu cu orice preț să aparțin, reușeam să fac vreun gest neacceptat, ciudat, să mă îmbrac prea pestriț, să am părul prea moțat, să-mi placă româna într-o mare de mici pasionați matematicieni care moșteniseră, parcă, năzuințele inginerești ale părinților părinților lor. Dar asta nu m-a făcut să mă cocoț într-un turn de cleștar din care să aștept să mă îmbie cineva la rațele și vânătorii.

Și, chiar dacă îi priveam încă dintr-un colțișor de invidie pe colegii de clasă, eram eu însămi mai cu seamă când mă jucam cu fratele meu și bunicii în grădina care azi e răsădită de alții, cu alte mâini, și cu alți nepoți care zburdă printre cei doi cireși noduroși pe crengile căruia, într-un an, bunicul îmi suise o sanie și un radio vechi cu antenă. Stăteam acolo și, când nu citeam, îmi imaginam cum îi dirijez, ca pe păpușile mele dragi, pe cei care roboteau sub șlapii mei prăfuiți plesniți ritmic de tălpi, cum văzusem că fac tăietorii de frunze la câini și copiii din toate timpurile. Alteori, mă urcam pe prispa înaltă împrejmuind debaraua de unelte a bunicului și cântam din toți bojocii, angajându-i pe ai casei și vecini cu mișcări de mare artistă, cum văzusem la televizor. Făceam cu frate-meu corturi, așezăminte întregi din pături, petice și crengi furate de printre vreascurile folosite de bunica la arsul gunoaielor în fundul curții. Îmi plăcea la nebunie mirosul acela de ars care nu mai ieșea o zi întreagă din păr și haine.

Aveam și acasă, la oraș, jocul meu singuratic – de-a profesoara. Ai mei au fost până târziu îngrijorați, deși îmi știau îndeletnicirea, fiindcă vorbeam singură necontenit. Îmi aliniam păpușile în semicerc, cum văzusem la grădiniță, și ora începea. Le dăscăleam, le schimbam locurile când și-o luau în cap și prea vorbeau între ele, le arătam secretele numărătorii, animalele și literele pe o hartă închipuită de perete, le puneam la ponegritul somn de după-amiază. Jocul începuse din fascinația pentru educatoarele mele, doamna Crăciun și doamna Luchi, care vorbeau cea mai caldă limbă română pe care am auzit-o vreodată – consoanele lor erau catifelate, vocalele un cântec și voiam, la rându-mi, să prind secretul celor două femei care erau pentru mine, la vârsta aceea, cu saboții lor albi, de spital, și unghiile lăcuite, un capăt de lume.

Mai târziu, citind Șotronul lui Cortázar, am înțeles dulceața și blândețea ascunse-n joc și, pe deasupra, că el nu e nicidecum sfeșnic doar copilăriei, unui timp dintâi. Căci, dacă amintirea jocurilor de atunci mă ajută să despletesc câte ceva despre mine cea de acum, nu mai puține am învățat, din săriturile Magăi și ale lui Oliviera prin Parisul anilor ’60, despre rătăcire și hălăduială, despre cum copilăria le oferă un rezon țesut în structura ei de cocon și acum, când exuviile mă împresoară, n-am decât să-l recompun.

Nicolae TEOHARIE

Copilăria și mirările ei

Nu știu alții cum sunt, dar eu mă simt al naibii de bine când evadez din realitatea asta păguboasă în copilărie. Sunt de fapt incursiuni curajoase în trecutul îndepărtat, ajutate fiind de timpul reversibil al memoriei. Uneori îmi pare că viitorul a rămas acolo, în jocurile copilăriei și, absorbind candoare acelui timp, pot spune că mă întorc mereu în acea vreme, in illo tempore.

De la început trebuie spus că jocurile noastre se desfășurau numai afară. Rareori, când vremea era urâtă ne jucam în casă țintar sau țări, orase, râuri etc. Și mai trebuie spus că pe vremea copilăriei mele, pe la sfârșitul anilor ’50, încă trăiam în feudalism. Satul nostru nu era electrificat, în casă foloseam lumina lămpii, când ieseam noaptea la vite foloseam felinarele. Eram încă „particulari“ și noi, copiii, făceam parte dintr-un ritual al muncii de pe lângă casele noastre. Mai toate famiile din sat aveau vite și păsări de curte, călcau pe rogojini și pe praful gros de 10 cm de pe ulițe, erau vifore cumplite, iar vara apa din Ialomița era potabilă, ne jucam de-a indienii printre ierburi înalte și tufe de soc, eram prieteni cu luna, trăiam în paradis.

Eram mulți copii pe ulița noastră, numai în răspântie la noi eram peste douăzeci de băieți și fete. Acum, după mulți ani, sunt convins că jocurile din copilărie au fost niște acte artistice unde exagerarea, personificarea și mistificarea erau mijloace de expresie ce produceau o uriașă emoție, deseori dintr-un astfel de act ludic ieșind mari prietenii. Cel mai mult ne jucam în zilele de sâmbătă până seara târziu și duminica până picam de oboseală. În celelalte zile împărțeam jocurile cu temele de la școală și cu treburile de pe lângă casă. Aveam o droaie de jocuri – ne jucam de-a v-ați-ascunselea unde noi, în timp ce un copil cu ochii închiși și cu spatele la noi număra rar până la zece, noi ne piteam trăind niște emoții pline de înfrigurare în locurile tainice, misterioase, în care ne ascundeam, uneori în cuptorul de pâine sau după vreo oaie din țarc. Ne jucam de-a mama și tata, de-a „e un lup pe deal“, glința sau poarca, eram când spadasini, când fotbaliști celebri, lovind o minge de cârpe. Poarca era un joc periculos, bărbătesc – o echipă formată din trei băieți trebuia să bage în cocină (o groapă) o purcică, adică o cutie de conserve turtită, folosindu-se de niște ciomege pe post de crose. Alți trei băieți cu ciomege se opuneau acestei acțiuni. În mai toate jocurile noastre era vorba de biruitori și învinși. Mereu, acolo cu noi, era și un câine. Nu lipseau întrecerile cu săniile (ce ierni erau atunci!), trăgeam cu arcul ca Robin Hood, atacam cetățile frigului.

Da, eu evadez în copilărie, fug din această realitate, din acest nimic prefigurat cândva de Gheorghi Gospodinov: „Exista copilăria și moartea și nimic între ele“. Copilăria. Câțiva dintre noi am rămas bolnavi de mirările ei.

Marcel TOLCEA

Cocovama

Cel mai straniu joc pe care mi-l amintesc e legat de vacanțele petrecute la bunicii mei din Comloșu Mare, pe granița Banatului cu Iugoslavia acelor vremuri. Iubitorii de romane trebuie să fi tresărit deja, fiindcă localitatea a intrat definitiv în literatură odată cu romanul Femeia în roșu în care Adriana Babeți, Mircea Nedelciu și Mircea Mihăieș au refăcut biografia Anei Cumpănaș, comloșanca americană care l-a predat autorităților pe temutul gangster John Dillinger. Acolo, la Comloș, să fi avut nu mai mult de 7-8 ani, am deprins tainele unui joc despre care, în anii studenției, am aflat că face parte din cele pe care Roger Caillois le așeza în categoria agon, adică jocuri de întrecere.

Sigur, jocurile copilăriei abundă de întreceri, dar jocul despre care e vorba nu presupune nici măsurarea forței fizice, nici cea a abilităților intelectuale, ci este o formă de comparare a măiestriei, a unei neașteptate manualități.

Dar să nu prelungesc suspansul și să vă spun că, de îndată ce se oprea ploaia, toți copiii de pe uliță ne strângeam unde era imala (noroiul) mai mare și porneam concursul de cocovame. Ce era o cocovamă? Era o bucată de noroi de aproximativ circumferința unei chifle de burger și de 3-4 centimetri grosime în centrul căreia se făcea o adâncitură. Imala, evident, trebuia să aibă densitatea potrivită, fiindcă, după ce se umplea mica adâncitură cu salivă, cocovama era izbită de pământ, cu adâncitura în jos, în așa fel încât centrul să cedeze și să facă un zgomot cât mai puternic.

De ce era atât de greu să faci o cocovamă adevărată? Mai întâi, fiindcă densitatea imalei era foarte importantă și, fiindcă noi știam asta, nu ne grăbeam să plesnim cocovama, așa că, uneori, jocul se prelungea prea mult, așa că jucam contra cronometru. Ceea ce presupunea un obstacol în plus. În al doilea rând, această poterie primitivă, tribală rămâne o artă pierdută în colbul uliței comloșene fiindcă adâncitura trebuia să aibă dimensiunea exactă: prea adâncă, plesnea fără niciun zgomot, prea superficială – nu se spărgea. La fel, „scupiatul“ (saliva) trebuia la fel de bine dozat(ă). În fine, forța cu care cocovama era izbită de pământ era o altă prețioasă taină pe care, după ce am desăvârșit-o, am fost nevoit să o abandonez dedat fiind la alte jocuri mult mai puțin argheziene.

Florin TOMA

Praful și pulberea

Ploiești. Strada Bucegi. Crăcănată. Cu un crac în Oilor, celălalt în Câmpinii. În total, 14 case. O halcă de mahala discretă, foarte aproape de centru, cu curți măturate și stropite cu apă, cu pomi ale căror fructe se puteau fura lesne peste gard, cu grădini cromatice și parfumate, cu oameni obișnuiți, cu bărbați care se mai ascundeau de neveste la „Trei iepuri“ (pe Câmpinii) sau la „Zbârlitu“ (pe Oilor), cu femei, unele simple, altele coconoase, cu domnișoare bătrâne și cu copii neastâmpărați. Suntem la numărul 6. Deci, 6, nu 9, deși Nenea Iancu este unul dintre părinții fondatori ai urbei.

Dacă treceai de poarta cam năruită și de gardul cu scânduri strâmbe, vechi, cenușii de la atâtea vremuri, intrai în curtea cu șase familii locuind în două rânduri de case, într-o comunitate de strigăte, muzici, mirosuri, vaiete, bătăi, șoapte și pândă de un intimism, întins ca elasticul de la chiloți, până aproape de promiscuu.

La intrare, în dreapta, curtea se lărgea printr-o bătătură de pământ, cu un zarzăr.

Pe stânga, în prima clădire, cu pereți zdraveni, vopsită toată în alb, cu niscai muluri de fudulie și patru trepte de piatră galbenă la intrare, iar înăuntru, ceva mai complexă, având hol, chicinetă, două camere și ferestre ce dădeau spre stradă, stătea familia Nacu (nu știu de ce, supranumiți Nașul și Nașa!). Ei erau adevărații mandatari ai curții. Nașul – roșcovan, nas ascuțit de vulpe și ochi de nevăstuică – dogar la bază, având mici afaceri sulfuroase cu butoaie în Obor și o grădină la marginea orașului, în Bereasca. De la o vreme, însă el deja nu mai lucra, luându-l ca asociat pe nea Sandu, locuitor al curții, care fusese trecut de la manoeuvre mâna a doua, la stadiul de manufacturier principal. Butoaiele erau lucrate în curte, pe micul teren viran, apoi stivuite, până veneau căruțele beneficiarilor și le încărcau. Trebuie să știți că procedura construcției pornește negreșit de la doagele de stejar, tăiate cu barda, apoi „sculptate“ pe dinăuntru cu tesla și prinse la exterior cu un cerc sus, iar sub ele, crăcănate, făcându-se foc cu talaș, pentru ca să se îndoaie. Loviturile ciocanului ce curbează cercurile pe nicovală și le prinde la capăt în două nituri, apoi, cele care le înțepenesc pe umflătura butoiului, unde ciocanul bate în cap o sculă prevăzută în bot cu un șanț exact cât grosimea de 2 mm a șinei de fier. Și, în fine, tocănitul cu ciocanul de lemn, spre a fixa cu papură, fundurile butoiului. Toate aceste sunete mi-au făcut franjuri nervii copilăriei, atât de tare, încât, printr-un proces miraculos, s-au transformat în muzică. („Și acum, muzică de dans!“ – spunea răspicat la difuzor vocea catifelată de bărbat, sâmbătă, la ora 22.30, când se termina radiojurnalul de seară, anunț urmat de câte o pastișă moscolită de tango argentinian sau de bolero spaniol cu castaniete rablagite, pe ritmurile căruia, muuult mai târziu, la televizorul alb-negru, avea să danseze la nesfârșit, până la epuizarea adâncilor bătrâneți, înveșmântată în aceeași rochie neagră cu sclipici și dantele, cu rendez-vous copios, prin care i se zăreau pulpanele învelite în ciorapi cu găurele și cu talabele ascunse în pantofi cu toc gros, marea dansatoare Aglae Gheorghe, emanând același aer forțat, stafidit și ridicol, de spanioloaică focoasă pensionată la termen… Scuze!). Dogăritul mi-a procurat, așadar, o nesfârșită partitură de muzică disonantă, perfect cacofonică și care, la răstimpuri, îmi răsună și acum în cap. Nașa – croitoreasă.

Mai departe, urma un șir de camere stil vagon, despărțite doar prin apartenența la trei familii diferite. Apoi, pe partea cealaltă, pe dreapta, locuia cea mai numeroasă, aceea din care proveneau două din cele trei fete și Prâslea, cu trei ani mai mic decât mine. După care, în altă încăpere, tot separată, locuia o domnișoară bătrână, Marga, acră, fotofobă și cu obiceiuri ciudate.

Acolo, în spațiul, era să zic apotropaic, al acelei curți, noi, cei cinci copii de vârste apropiate mie, doi băieți și trei fete, ne-am copilărit în felurite jocuri de-a viața.

Astăzi, însă, curtea nu mai e. Acum un an, am descoperit că strada a fost rasă. Casele fuseseră demolate și terenul uniformizat de buldozere. Nu se mai zăreau pe jos, amestecate cu praf alb, decât resturi de cărămidă, schije dintr-un trecut ce a alunecat înapoi, mult în timp, până la granița imemorialului. Trecutul unui spațiu magic, în care au fost îngropați de-a valma oamenii celor șase familii, cei cinci copii și alți trei adolescenți, toți cu jocurile lor, câinele Lodi, poveștile din noapte de pe treptele de piatră bolnavă de vărsat, zbaterile și dezbaterile cumetrelor, bătăile ritmice ale ciocanului cu șanț pe cercurile butoaielor, strigătele sifonarului, care trecea o dată pe săptămână, cu căruța, pe stradă… Totul e înecat într-un praf alb și o pulbere fină.

Un șir de bannere de mușama acoperea gardul continuu din sârmă ce împrejmuia locul miraculos al curții: „Aici, vom construi pentru dvs. apartamentele viitorului. Puteți contracta un credit pentru a locui aici, doar sunând la…“.

Risipite în ceața eternității, jocurile copilăriei mele au fost vândute… Pe credit!

Cosmin Andrei TUDOR

„Unde esti, copilărie, Cu pădurea ta cu tot?“

Fac parte dintr-o generație care s-a aflat chiar la trecerea de la joaca firească (pe stradă, pe câmp etc.) la cea virtuală. Țin foarte bine minte că, spre sfârșitul copilăriei, prietenii mei ieșeau din ce în ce mai rar afară, fiind fascinați până la obsesie de Metin, Counter Strike sau mai știu eu ce joc. În ceea ce mă privește, m-am jucat foarte rar astfel de jocuri. Înainte de acestea care îmi răpeau prietenii, țin minte jocurile pe televizor, cu consulă sau tastatură, cele cu dischete. În fine, pe lângă slaba mea atracție față de ele, am fost protejat și de un noroc chior: orice piesă electronică, prin care îmi puteam pierde timpul, cumpărată de părinți, avea o viață extrem de scurtă. Până și primul computer nu a ținut foarte mult.

În fine, lăsând deoparte toate acestea care au intoxicat atâția copii (unii fiind și astăzi dependenți de astfel de jocuri) voi vorbi puțin despre ceea ce a însemnat jocurile în copilăria mea. Am avut norocul, de asemenea, să mă nasc deodată cu foarte mulți alții (spre deosebire de prezent, când strada mea e pustie). Astfel încât, uneori, eram zeci de copii care ne jucam pe stradă. Țin minte ca joc favorit de-a v-ați ascunselea, căruia noi îi spuneam, nu știu prin ce metamorfoză: de-a fațea; probabil datorită faptului că ne jucam numai noaptea și nu ne prea vedeam la față. Nu știu sigur. Fiind foarte mulți, de cele mai multe ori, aveam granițe bine stabilite: de obicei până în dreptul porții mele, până în poarta cimitirului și până la bufet. Era totuși un spațiu generos. Ne foloseam și de curțile vecinilor.

Pe lângă acesta, aveam multe alte jocuri cu mingea: fotbal (evident), la mălai, centrina, douășuna, respinsea, măgărușul, miuța, tenis de picior (care a rămas preferatul meu), rațele și vânătorii și altele de care nu îmi aduc aminte.

Un alt joc care mi-a rămas în minte a fost de-a vânătoarea. Cum îi spune și numele, trebuia sa vânăm. Făceam echipe sau solo și vânam pe ceilalți. Jocul nu s-a mai jucat după ce m-am ales cu o furcă în picior și după ce i-am distrus via bunicului chiar înainte de recoltare.

De asemenea, important de menționat, generația mea a cunoscut și trecerea de la comuna cu nici 8 000 de locuitori la cea de acum cu peste 50 000. Astfel, aveam la dispoziție multe locuri de joacă și de descoperit: Lacul Morii, pădurea, bălțile de pe lângă Dâmbovița, râul însuși, câmpurile, vechea fermă și locul nostru preferat: cimitirul.

Pentru a răspunde și ultimei întrebări: ne jucam de dimineață până când ne strigau părinții să intrăm în casă, ceea ce însemna uneori 10, alteori 12-1 în vacanța de vară. Știu sigur că nu ne plictiseam niciodată, găseam mereu ceva de făcut.

Laurențiu-Ciprian TUDOR

Craiova Maxima

Întâi de toate se cere o împărțire între jucatul la bloc (acasă, la Brașov, fie că eram liber, fie că era școală) și jucatul la țară (când în vacanță mergeam, jumătate-jumătate, la bunici). La țară lucrurile erau simple, dar diferite în fiecare loc, după cum erau bunicii dintr-o parte sau din cealaltă, mai aspri sau mai blânzi, mai obsedați de muncă sau nu, mai iubitori între ei sau ocolindu-se. În general la bunicii de la Buzău (cei materni) era boiereală și huzur: rar eram puși la muncă (vara sunt mai puține lucruri de făcut la câmp) și cel mai adesea hoinăream prin sat și împrejurimile lui, de dimineața până seara. Ne plăcea să mergem la animalele de la CAP, să ne urcăm pe combine și pe tractoare (la IAS), să alergăm după căruțe și să ne suim pe osia lor la spate umblând dintr-un loc în altul (le spuneam maxi-taxi), ca niște apucați, fie înăuntrul localității, fie departe în câmp. Cel mai mult timp îl petreceam „pe malul gârlii“, care era pentru noi un fel de „la mare“ (albia apei Buzăului dragată avea în multe locuri peste doi metri), cu nisip fin și chiar cu câte-un prânz cu pâine caldă de brutărie (pe bon!), brânză luată pe ascuns de acasă și porumb copt pe jarul câte unui foc vesel făcut cu coceni, lemne strâmbe aduse de râu și gaz. Totul era, pentru gașca noastră (alcătuită în general de nepoți de la oraș, la care mai veneau băieții milițianului și, rar, ai doctorului), un paradis, o pauză de fericire și de netimp. Câteodată mai făceam un fotbal (la teren sau la gârlă) sau ne strângeam ciorchine, la povești, pe câte-o bancă sau la podișcă. La bunicii paterni, în Subcarpați, lucrurile erau mai complicate și mai strânse. Aici munceam și totul era cu program. Liber era doar duminica și seara când ne duceam să așteptăm venirea vacilor și atunci alegeam să le aducem pe prundul gârlii ca să facem câte-o baie sau să prindem mrene cu mâna. Când mă uit în urmă faptul că bunicii ne puneau la treabă nu mi-a rămas ca ceva negativ, forțat, „abuziv“, ci am și acum mirosul de fân în nas (pentru că asta făceam cel mai des, dacă nu strângeam poame sau nu „vedeam“ de vaci). Așa m-am deprins să iubesc dealurile, iar pădurea de fag îmi e și acum cea mai iubită catedrală. Pentru noi (eu, sora mea, verișorii) să „stiripești“ brazdele, să le întorci, să strângi fânul și să faci prepeleci era doar o joacă cu partitură. Uneori bunica ne trimitea mai devreme de prânz să ducem mâncare la cosași și apă rece ca gheața, din vâlcele (loc al lupilor). Nu uit iarba înaltă până la brâu, bâzâitul insectelor de vară și pomii cocoșați de puzderia de prune și mere… La oraș, la bloc, uneori ne jucam și cu fetele, dar rar, pentru că nu prea reușeau să ne fraierească să jucăm șotron, elastic, rațele și vânătorii, un-doi-trei la perete stai sau (când am mai crescut) statuia sau sticluța, jocuri „nevinovate“ care îți permiteau să te bagi în seamă cu fetele, să le adulmeci și să le atingi din greșeală. Spun rar, pentru că noi, băieții, aveam treburi mai serioase: de cele mai multe ori băteam mingea, fie că jucam câte o miuță sau machit sau obligatea. Mingea era regină, iar fotbalul principala preocupare. Mai ales că toți țineam cu Craiova Maxima, victoriile ei ne însuflețeau și care mai de care voiam să facem și noi driblingurile lui Balaci sau ale lui Cămătaru. Amuzant (deși serios) era că pe teren (o parcare mare) se puteau vedea câte 5-6 tricouri doar cu numărul 8 sau 9 sau 11, de parcă alte numere nu mai erau. Diferența o făcea doar talentul cu care reușeai să faci, cu carioca, un număr mai mare și mai frumos. În rest, contau golurile și bucuria. Deși fotbalul nu avea rival, uneori ne mai jucam cu țeava cu cornete (un fel de strămoș comunist al paintball-ului), ne plimbam cu bicicletele în toate colțurile Brașovului (ca o hoardă), pescuiam în balta-lac care era unde azi e Parcul Trandafirilor sau făceam adevărate expediții pe munte: cel mai mult călcam, ca niște cunoscători (deja), Dealul Melcilor, Tâmpa (până la capătul Șcheilor și Poiană) și, din când în când, Piatra Mare, Piatra Craiului sau Făgărașii. Măcar o dată pe săptămână eu dispăream vreo două zile pentru că descoperisem cărțile, iar romanele istorice îmi țineau de cald, de curiozitate, de vis și de aventură. Da, am avut o copilărie plină și aș zice fericită, în care m-am simțit liber și m-am bucurat de locuri și de oameni. Faptul că am fost un copil crescut „cu cheia de gât“ m-a obligat să absolv (și) „școala vieții“, să simt lucrurile pe pielea mea, să le fac cu mâna mea și să nu mă plâng. Câteodată mă gândesc la copiii de azi crescuți ca în laborator, fără timp liber (de pierdut, de „omorât“, afară), mereu cu program și activități organizate (și nu în aer liber) și, ca nativi digitali, cu o existență virtuală, conectată, mijlocită.

Lucian VASILIU

Albine, aldine și trântori

Mă visez deseori în spațiul Bojdeucii lui Ion Creangă, situată în „mahalaua celestă Țicău“ – sintagmă a poetului exotic Mihai Ursachi, vecin cândva cu mâțele zglobii ale „căsuței care sta să se prăvale “, cum scria poveSTARUL (sic!) junimist.

A fost un timp când am slujit, ca muzeograf, și prima casă memorială-muzeu literar de pe la noi. Fondată, ca instituție publică, în anul unionist 1918, Bojdeuca este locul (nu „locația“ – oribil clișeu lingvistic actual), locul în care HOMO LUDENS era și este la el acasă.

„Stau câteodată și îmi aduc aminte…“

Primii mei 10 ani de mirări și gângureală au fost profund rustici și ludici, cumva „humuleșteni“. Între arnici și arici. Între Sfintele Paști și sărbătorile Crăciunului. Habar nu aveam de Stalin sau de Coreea de Nord. Am crescut într-un cătun relativ izolat, între coline tutovene împădurite, cu familii vechi – ținut răzeșesc situat între Bârlad, Bacău și Vaslui.

Conacul și parcul boierului Vidrașcu, parțial ruinat, parțial sovietizat, devenit sediu CAP (Cooperativa Agricolă de Producție) era agora noastră, a copiilor. Ne jucam de-a ascunsa, pe seară, în lumina cerului înstelat. O făceam pe arheologii, descoperind fragmente de civilizație „burghezo-moșierească“ din zestrea vechiului proprietar, precum cotoare de cărți rare, incendiate; monede indescifrabile, miraculoase; enigmatice cioburi de veselă austriacă; diverse, impresionante fragmente ceramice; scheletul unei umbréle pariziene de pe la 1900, dar și căști militare din al doilea resbel (sic!), dezgropate de malurile surpate ale râpelor, încercate de ierni prodigioase, de ploi și de inundații.

Ne antrenam în jocuri simple, naturale, fără artificiile tehnice de mai târziu. Pisicile, dulăii, caprele, porcul tradițional (pe care îl deținea mai fiecare gospodărie), găinile, broaștele, șerpii, pupăza, cucul și prigoriile, porumbeii bunicului etc. făceau parte din zoologica noastră ludică.

Eram liberi, de obicei, pe seară; deseori, în după-amieze duminicale; relaxați total în vacanțe, când poposea în raiul nostru o verișoară incendiară – Mihaela, vedetă de București sau un fante jun din Bârladul familiar și familial.

Iarna eram ai săniilor. Vara, ai bălăcelilor în iazul și pârâiașul satului, ai expedițiilor prin păduri. Bunicul matern trecuse prin cele două războaie. Știa multe, era respectatul comunității. Fusese pădurar regal. Ne iniția în tainele codrilor, indiferent de anotimp. Descifra urmele de bursuc sau de mistreț. Imita cântecul speciilor de păsări. Ne recomanda poieni cu lăcrămioare sau zone cu fragi. Cânta la frunză ca nimeni altul. A crescut 11 copii.

Tatăl Ștefan (preot, învățător, profesor, în varii contexte) ne învăța vioara, acordeonul și șahul. Ne instruia în arta apiculturii și a fotografiei. Ne citea din interbelice, oculte cărți și reviste pentru copii.

Mama, Elisabeta, ne antrena în muncile ogrăzii, fiind devotată florilor și cântecelor vechi. Ne iniția în ale gastronomiei taine, precum și în ale ancestralului joc zis țintar (cu boabe de fasole, pe o tablă de carton riguros „desenată“).

Eram neam de stupari, de apicultori. Familia mamei se numea Prisecaru. Tata îngrijea, pasionat, vreo zece stupi. Mierea de albine și celelalte produse apicole ajutau bugetul fragil al familiei noastre, care avea în gestiune trei băieți. Albinele erau favoritele noastre. În acele timpuri, credeam că ele au nevoie de protecție. Că trântorii sunt alogeni neaveniți, leneși, inutili. Îi pândeam la urdiniș, îi capturam, le legam o ață albă de picioruș și îi slobozeam. Zburau în ceruri, cu visele și cu închipuirile noastre candide.

*

* *

După Declarația lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, din aprilie 1964, de desprindere de „modelul“ sovietic, tata a prins ceva nădejde și curaj: ne-am mutat în urbea lui Tache, Ianke și Cadâr, în Bârladul familiei lui, cu o continuitate de 3-4 generații, dovedită cu documente, de la Alexandru Ioan Cuza cetire.

Începeam clasa a V-a, în celebra ȘCOALĂ BÂRLĂDEANĂ. Descopeream cu totul alte „jocuri“, alte oferte decât cele din sat: becul și întrerupătorul, butelia si aragazul, difuzorul local de la stația radio, miraculosul televizor, telefonul public, Teatrul „Victor Ion Popa“, stadionul arbitrului Nicolae Rainea, muzeul „Vasile Pârvan “, cinematograful și calea ferată a macilor, sala de sport (unde m-am inițiat în box și în baschet), lacul Prodana și barca, grădina publică și cea zoologică, iarmarocul și cinematograful…

Dar și jocurile copilăriei citadine, precum fotbalul la marginea urbei, Fazanul, Țară, țară, vrem ostași, Telefonul fără fir, 9 pietre, precum și jocurile de cărți (de la Șeptic, Concină la Pocker) sau jocul cu nasturii, cu zarurile și alte multe tentații efemere.

Acum, la senectute, mă aflu în „terenul“ unui dublu joc: bunic al prezentului și nepot al trecutului. Tot sub semnul AMINTIRILOR crengiene:

„Și eu eram vesel, ca vremea cea bună, și sturlubatic și copilăros, ca vântul în tulburarea sa.“

Ioan Radu VĂCĂRESCU

Cuvinte uitate

Nostalgie! Copilăria anilor ’60-’70! Cu greu ne-am îndurat s-o părăsim. Fotbal, în parcare sau în curtea școlii, pe pământ, cu minge de 13 lei (desculți, nu aveam decât o singură pereche de încălțări, iar mai târziu era păcat de tenișii chinezești), apoi, pe vremea Cupei Davis, tenis, tot în parcare, pe asfalt, cu fileu o sfoară bleagă, cu paletă grosolană de placaj, apoi, bucurie, cu rachetă de Reghin, tenis de masă la Sindicate, cu palete mici de placaj, iarna (unde sunt zăpezile…), patinaj, în clasa a IV-a primele patine, de lemn, meșterite de tata, pe stăzi, dacă era ghețuș, sau pe lacul de lângă linia tramvaiului albastru al Sibiului, în Subarini, schi pe dealul mai înalt de la marginea Hipodromului, unde locuiam, cu schiuri făcute tot de tata, cu vârful curbat prin fierberea lemnului și îndoit sub ușe, bătălii, de-a cowboyii și indienii, pe malul Sevișului, colibe, tot acolo, sub copaci sau între ramuri de arbori bătrâni, tăuri pe râu, pentru baie și pescuit (la clean!), apoi, după ce-am „jucat“ în Mihai Viteazul (bătălia de la Șelimbăr fiind filmată de don Sergiu chiar acolo unde a avut loc, la marginea Sibiului, între Valea Hotarului și Seviș, copiii din cartier fiind droaie după Emil Hossu, care ne dădea sabia adevărată s-o cântărim), de-a românii și dușmanii, cu săbii de lemn și scuturi de carton pictat… Desigur, „jucării“ clasice, bățul și piatra! Să nu uit de bicicletă: toți copii din cartier au învățat mersul pe bicicleta Carpați a tatălui meu. Fiind mulți, fiecare ajungea pe șea cam o dată pe zi, de-o tură pe strada Luptei.

Dar și „jocuri“ de care nimeni nu mai știe. Zală şi sfârcă, după tărâmuri, sub sălcii, pe Valea Hotarului, zisă și a Săpunului. Era acolo cel mai bun pământ pentru găuri de zală, un lut gălbui pe care-l puteai modela ca pe plastelină. Tăpşanul de pe malul drept al Săpunului, aflat sub nişte sălcii crescute ca-n junglă, era împânzit de zeci de găuri. Nici una nu semăna cu cealaltă. Forma găurilor depindea de poziţia fiecăreia în teren, de cantitatea de vegetaţie din jur şi de tipul de zală avut în vedere. Puteai juca zală simplă, fără reguli stricte, la improvizaţie adică, însă şi zală cu să treacă, zală cu perete, acesta fiind de fapt o cărămidă îngropată exact pe buza opusă, zală pentru monede mici, de cinci bani, atât cele vechi, de alamă, cât şi cele noi, de oţel, şi de cinşpe bani sau zală pentru monede mai mari, de douăşcinci, mai uzitate, şi de un leu, pentru zala regală. Unele jocuri erau de aproape, altele de la doi metri distanţă. Pentru sfârcă, unde interveneau şi monedele de trei lei, uriaşe, erau alese locurile cele mai plane, mai ales la sfârca ungurească, cea mai jucată pe vremea aia, spre deosebire de cea românească, mai complicată, prea puţin aleasă de marea masă a jucătorilor, joc favorit al împătimiţilor şi experţilor în domeniu. Se arunca de obicei de pe la trei – patru metri, dar şi de pe la cinci-şase. Conta enorm terenul, pentru trimiterea banului spre gaură, prin bobârnace. Aşa că, fiecare gaură de zală sau sfârcă îşi avea stilul propriu. Întocmai ca oamenii. Adică, vreau să zic, ca noi, copiii de-atunci. Ai unui paradis care a fost să fie chiar aici, pe pământ, la o margine magică de oraș transilvan.

Gheorghe VIDICAN

„Copilăria e raiul în care locuiesc de la naștere“

Am văzut lumina zilei pe ulița mică a satului Petid din com. Cociuba-Mare, jud. Bihor, în anul de grație 1953. Copilăria e raiul în care locuiesc de la naștere.

De la vârsta de doi ani, când deja eram stăpânul curții părintești, am început să desenez cu cărbune de lemn furat din căuăcia tatălui meu, fierarul satului, pe betonul din colnița casei, pe pereții casei bunicii Eva(locuia cu noi într-o curte) tot felul de figurine numai de mine înțelese.

Etapa următoare –grădinița – unde în primele două săptămâni am fost mai cuminte după care voiam să acaparez toate jucăriile. Dar educatoarea, cu tact pedagogic, m-a cucerit devenind prieteni. În colnița casei noastre cu copii de pe ulița mică făceam grădiniță fiind prin rotație fiecare din noi educator. Când am trecut în grupa mare am jucat pentru prima dată șotron. A urmat tupu (de-a v-ați ascunselea)pe care-l practicam împreună cu copiii de pe ulița noastră.

Au urmat anii școlii primare, cu noi provocări. Am învățat să scriu, să citesc. Aici am descoperit jocuri noi cum ar fi capra (lapte gros), leapșa, jocuri care se jucau pe pedepse. Eram fascinat când puteam să dau pedepse cum ar fi alergatul a două ture prin curtea școlii, statul într-un picior etc. Tot în această perioadă a început scăldatul și pescuitul în apa Criștiorului. La pescuit eram un grup de 7 băieți care cu undițe confecționate de noi dintr-o sârmă oțeloasă, agățată de o sfoară legată într-o nuia flexibilă. În undiță puneam porumb fiert sau râme, stând cu orele pe luciul apei.

La începutul vacanței de vară, după clasa a III-a, bunicul dinspre tată, m-a învățat să călăresc. Avea o iapă, o chema Rudi, care se așeza în genunchi ca bunicul să mă așeze pe spinarea ei. Bunicul o ducea de căpăstru până la grădina de zarzavaturi a CAP-ului, unde era paznic. Eu culegeam buruieni de printre legume și o hrăneam pe Rudi, iar ea mă răsplătea cu frumoase clipe de călărie. O altă mare bucurie mi-a produs-o tata care mi-a adus prima minge de fotbal de la Oradea, unde lucra de patru ani, putând să joc fotbal cu colegii.

În iernile geroase la școală se organizau concursuri de construit oameni de zăpadă după care eram răsplătiți cu plăcinte și un ceai cald, urmat de o bulgăreală în curtea școlii. După-amiază la derdeluș doar glasuri pline de bucurie ale copiilor.

În anul 1963 s-a produs inevitabilul: mutarea la Oradea și implicit despărțirea de satul meu natal. În vacanța de iarnă am revenit în sat iar colegii de școală m-au invitat la un joc nou adus în sat – „bâtele“(strămoșul hocheiului modern cu un puc circular din lemn și niște bețe încovoiate în loc de crose) și se juca pe luciul înghețat al bălții Criștiorului. Tot în aceeași vacanță am fost inițiat în jocul de cărți„cruceaș“ și „șeptică“, jucam pe nuci, nu ca maturii pe țigări sau bani.

Aceste sunt crâmpeie al copilăriei mele și recunosc: „Copilăria e raiul în care locuiesc de la naștere.“

George VOLCEANOV

Două jocuri periculoase

Primii șapte ani din viață i-am petrecut pe str. Popa Savu, lângă Statuia Aviatorilor, și la bunicii materni din Miercurea Ciuc. În București, primul joc a fost de-a v-ați ascunselea, cu pe atunci celebra numărătoare: „Într-un coș cu viorele, / Șade [sic!] două rândurele, / Amândouă ciripesc / Eu pe tine te iubesc, / Te iubesc la nebunie, / Ca pe dracu’ din cutie.“ Sau: „Pace, pace / Între două dobitoace, / Dobitocul cel mai mare / Ești chiar tu.“ De 1 Mai și 23 August mergeam să tragem cu „invizibilele“ (crăcane cu zgârci și proiectile din liță în formă de U) în baloanele cu care defilau oamenii muncii. Uneori petreceam timp și la bunicii paterni, pe str. Ady Endre, unde îmi plăcea să mă dau cu trotineta.

Totuși, cele mai vii amintiri ale copilăriei mă poartă spre o uliță din marginea orașului Miercurea Ciuc, din capătul căreia intram direct în natură: dealuri, poteci, pâraie, culmi împădurite, zmeurișuri. O lume de vis, ce consona cu lecturile copilăriei. La Ciuc am făcut un an de grădiniță în limba maghiară. Erau vremuri grele: locul trotinetei îl lua o roată de tricicletă cu cauciucul dat jos, pe care o „conduceam“ cu o tijă metalică. Când am mai crescut nițel, în zilele însorite hoinăream cu gașca pe coclauri sau băteam mingea prin fânețe. În zilele ploioase încingeam partide de șah sau de „66“, cu pachetul de treizeci și două de cărți de joc.

Am avut niște părinți extraordinari, care pe lângă sumele investite constant în biblioteca familiei, au investit și enorm de mult timp în menținerea unui climat familial plăcut. Pe lângă lecturile masive sau vizionarea în familie a serialului de sâmbătă seara (Sfântul, Evadatul, Răzbunătorii etc.), găseau, periodic, câteva ceasuri în care să ne adunăm în jurul mesei din sufragerie la un șeptic, remi sau canastă, dar și la jocuri de cultură generală (țări-orașe-ape-munți etc.).

După mutarea, la vârsta de șapte ani, în cartierul Pajura, pe lângă fotbalul jucat între blocuri sau în curtea liceului din apropiere, principala joacă o constituiau „capacele“, un joc de îndemânare astăzi uitat (cu capace de bere străină adunate de pe sub mesele terasei „Miorița“ din Parcul Herăstrău).

Ca și fratele meu (poloist la Steaua, iar apoi la Dinamo până la admiterea în facultate), am practicat și eu un pic de sport de performanță: scrimă (floretă) la Școala Sportivă Nr. 1, iar apoi fotbal, două sezoane, până la admiterea în liceu. Din păcate, din cauza miopiei forte evolutive, a trebuit să abandonez sportul.

Din vacanțele luminoase petrecute la Miercurea Ciuc mi-au rămas în minte două jocuri (?) periculoase. Unul era leapșa, dar nu pe uscat, ci în bazinele cu apă minerală feruginoasă ale ștrandurilor din vecinătate. Apa portocaliu-roșcată era opacă și, dacă ne cufundam sub apă, leapșa se transforma în de-a baba oarba. La vremea aceea nu știam să înot, dar eram suficient de dibaci cât să apuc stinghiile de lemn de pe fundul bazinului și să mă deplasez pe sub apă.

Cel de-al doilea, amintind oarecum de acțiunea romanului Băieții din strada Pál, era bătălia dintre două bande de copii iresponsabili (băieții din strada Bradului contra celor din satul Jigodin, azi suburbie) – teritoriul disputat fiind dealul pe care, după 1968, s-a înălțat clădirea Spitalului Județean din Miercurea Ciuc. Final trist, fără învingători, asemănător cu cel din romanul lui Molnár Ferenc. Mai mult decât bătăliile propriu-zise îmi plăcea ritualul „înarmării“: prietenul meu Öcsi (fiu de tâmplar) căuta, pentru arcuri, crengi mai elastice decât cele de răchită, care se uscau și se rupeau cu una-cu două; săgețile le confecționam din trestie culeasă la pârâu, iar vârfurile acestora erau cartușele cilindro-conice pe care le găseam într-o lizieră unde făcea Miliția exerciții de tragere. Din fericire, n-au existat victime de nicio parte, ci doar multă-multă adrenalină.

Pe timp de pace, cele două bande rivale încingeau meciuri de fotbal pe tăpșanul din vârful dealului. Rivalii din Jigodin declarau, mândri, nevoie mare, „noi avem în echipă un băiat din Timișoara“. La care, băieții din strada Bradului le-o întorceau: „Noi avem doi băieți din București.“

Eram atât de naivi și de copilăroși, încât, „căliți“ în urma acestor războaie, în vara lui ’68 ne-am jurat că, dacă, după Cehoslovacia, rușii vor invada și România, ne vom face „partizani“ în pădurile din împrejurimi. Ne jucam, dar eram atenți și la ce se întâmpla în lume…

Răzvan VONCU

De la joacă la carte

Ca tot ce e legat de copilărie, și partea de joc/ joacă, dacă o dezbrăcăm de haina de împrumut a nostalgiei, e banală.

M-am jucat, firește. Cu prieteni și prietene de vârsta mea, mai mici sau mai mari, mai târziu cu fratele meu, cu sau fără obiecte, cu sau fără animale de companie, după cum m-am jucat și singur. Nu am fost nici „o haimana sănătoasă“, nici un anxios. Am avut pasiuni: toate, trecătoare. Dar în general moderația m-a caracterizat și nu am fost excesiv de legat de o etate, cea a copilăriei, despre care am fost conștient, nu știu de ce, că e scurtă și trecătoare.

Așadar, într-o înșiruire care nu e nici exhaustivă, nici cronologică, m-am jucat șotron, v-ați ascunselea, „lapte gros“, coci (singura extravaganță din inventarul copilăriei mele: un fel de variantă dobrogeană de pétanque, necunoscută în restul țării), hoții-și-var ­diștii, țară-țară-vrem-ostași, țurca, leapșa, fotbal, fotbal, fotbal (în toate variantele sale, de la cele de spatele blocului la curtea școlii și chiar pe teren adevărat), rugby, handbal, volei, baschet (care a devenit o pasiune, practicându-l până în liceu), flori-fete-filme-sau-băieți, fazan (la care mi-am câștigat destul de repede o reputație criminală), apoi cuburi, Lego (cel unguresc, care s-a găsit în comerțul socialist, dar și cel original, adus de tata din Italia), Piticot, Nu-te-supăra-frate, Sus-Jos, șah (la care am fost și sunt catastrofal), dame, domino, macao, șeptic, rummy, marocco, apoi jocuri de societate (dintr-un set adus de tata din Franța), Super Master Mind, Télécran, ca și nenumăratele jocuri educative ce existau și pe atunci, gadget-uri „Pif“, mașinuțe de toate dimensiunile, trenulețe (am fost, împreună cu fratele meu, fericitul posesor al unui set complet Piko, pe care evident că l-am distrus), avioane, elicoptere, macarale, tractoare și tractorașe, mașini teleghidate (de asemenea, distruse), ca să nu mai vorbesc de plastilină, lanterne, pistoale cu apă sau capse (am avut câteva aduse de tata din străinătate, uluitoare pentru copiii români de atunci), puști de toate felurile, tuburi Berman (cărora noi le spuneam „tubermane“ și prin care trăgeam cu mugurii unei specii de tufă folosită ca gard viu în Dobrogea), praștii de toate felurile și dimensiunile (mă pricepeam să le fac), pocnitori, mașină cu pedale, patine cu rotile, skateboard, trotinete, triciclete, biciclete ș.a.m.d.

Dacă înșiruirea e plicticoasă – și repetă alte răspunsuri la această anchetă –, e pentru că am avut o copilărie obișnuită. Căutând acum, cu tot riscul de a proiecta asupra trecutului structurile prezentului, elementele care defineau felul meu de a mă juca, aș spune că eram competitiv. La fotbal sau baschet, nu-mi plăcea să joc în echipe care nu aveau nicio șansă de a câștiga. Eram fair play: nu faultam, după cum nici nu trișam la jocurile de societate și îi prindeam imediat pe cei care trișează. Nu m-am plictisit repede de un joc, dar când, în cele din urmă, m-am plictisit, l-am abandonat pentru totdeauna. Nu am fost genul de copil uitat pe afară, deși am copilărit, la Constanța și un timp la Câmpulung-Muscel, într-un mediu care permitea celor mici să se joace cu orele afară, nesupravegheați și în deplină siguranță. Când au apărut, în viața mea, cărțile și școala, timpul de joacă s-a diminuat și jocurile s-au schimbat, parcă mai abrupt decât în cazul prietenilor.

Nu am avut un joc preferat, cred, ci numai anumite opțiuni bizare: de pildă, trotinetele mi-au plăcut întotdeauna mai mult decât bicicletele, Astăzi, când au devenit un simbol al corectitudinii politice și al minciunii oficiale (trotinetele electrice poluează incomparabil mai mult decât mersul pe jos!), nu pot să le sufăr… Baschetul, de asemenea, mi-a plăcut mai mult decât fotbalul: nu am mai fost la un meci de baschet de peste 30 de ani… De-ale copilăriei… sau maturității?

Varujan VOSGANIAN

De-a ascunselea cu moartea

Jocurile copilăriei se numără printre cele mai prețioase amintiri pe care le păstrez, aș putea chiar spune că însăși memoria e un joc al copilăriei. Am scris multe pagini despre jocurile acelea. Lor le-am dedicat primele pagini din Cartea șoaptelor. Un mic roman se numește Jocul celor o sută de frunze, un joc din orașul copilăriei mele, Focșani, oraș care era un fel de Erechteion al castanilor. Multe versuri sunt inspirate din jocurile și locurile copilăriei. A trecut un noian de timp de-atunci, oamenii din copilăria mea nu mai sunt, străzile și-au schimbat înfățișarea, jocurile din curțile largi ale mahalalei noastre au fost uitate. Ele continuă, însă, în paginile cărților, în poveștile pe care le-am scris, în versurile care păstrează ritmul lor, precum pașii săltați de pe șotronul trotuarelor. Una dintre poeziile dedicate acelor timpuri se cheamă chiar așa, Cronicile copilăriei, e o imagine a celui de-al cincilea anotimp, al copilăriei, cei de vârsta mea o vor parcurge cu nostalgie, ceilalți, milenialii, poate cu nedumerire. Iat-o:

„tot ce am trăit s-a întâmplat deja

în jocurile copilăriei

pentru îngerul meu păzitor copilul

era îngerul păzitor

îi vedeam visul aievea

eram iertat de păcatele pe care urma

să le comit mai târziu

dacă aș fi fost șarpe, aș fi fost deja prea bătrân

poate că ceva în mine a fost bătrân totdeauna

până și moartea se juca împreună cu noi

număra cu fața la zid și când striga: gata!

ne dibuia prin cotloane

pentru o revoluție trebuiau cinci pietricele și o groapă cât căușul palmei destul pentru a-i răsturna pe împărat și pe prinț și noli turbare circulos meos cu o nuielușă mai lungă și alta mai scurtă închipuiam țurca și lapte gros când ne cățăram unii pe alții și jocul de-a războiul când nemții pierdeau totdeauna și hoții și vardiștii când câștigau ba unii, ba alții, și castelul conservelor (destul de rare pe-atunci) țintite cu pietre și urmărita cu castane pe luatelea și mațul de nuci și coada ursului care aducea pe pământ calea lactee într-o spirală buimacă și țară, țară, vrem ostaș unde săream pârleazul peste cortina de fier și nu te supăra, frate și piticot cu rătăcirile din pădurea de-argint și am dam dez ba dizi mani frez și uresese rămânem prietene sărind coarda cu tălpile dezlipite de Mama Pământ și șeptic păcălici tabinet șaișase și zarurile zornăind în cutia de table și lumea împărțită în bine și rău, în pătrățele albe și negre pentru șah și țintar și colecția de șervețele, de timbre, de fotbaliști, Pele, Bobby Charlton, Eusebio și Iașin, și miuța cu porți între doi bolovani pentru trei cornere henț careu și babele și spânzurătoarea și fazan și telefonul fără fir și mima și alte spirite într-ale ghicitului și insectarul cu caradaște și fluturii cap de mort și ierbarul cu ferigi și flori furate din cimitir și prinselea pe ouate și prinselea pe cățărate și de-a ascunselea când până și moartea

se juca împreună cu noi

număra cu fața la zid și când striga gata!

ne dibuia ca și acum prin cotloane

atâta doar că jocul, pe atunci,

se putea lua de la început…“

Pe atunci eu și îngerul meu eram nedespărțiți. Odată cu primul păcat, îngerul s-a desprins, a rămas în urmă, așteptându-mă, paradoxal, la capătul drumului. La sfârșitul altui joc, al binelui și al răului, al extazului și al deprimării, al spaimei și al culcușului cald, al robirii și al dezrobirii, un joc neînduplecat în care copilul din mine va spune, de fiecare dată, ca în jocurile lui: „Pricea s-a ales“!

Florina ZAHARIA

Cum să te faci mare jucându-te serios

Copilăria nu este doar o etapă de tranziție, este fundația. Jocurile formează „alfabetul“ personalității: în ele se nasc comportamente, valori și trăsături de caracter care pot rămâne toată viața. Cum spune și Piaget, marele psiholog al copilăriei: „Copilul care se joacă e copilul care gândește, învață și crește.“ M-am jucat mult și încă mă mai joc cu Jean Piaget și îmi place să mă descopăr și redescopăr amintindu-mi și analizând situații de demult.

Când Jean Piaget s-a aplecat asupra jocurilor copilăriei, probabil nu s-a gândit că, zeci de ani mai târziu, un copil ar putea câștiga o ceartă cu părinții spunând: „Mami, nu mă joc degeaba! Sunt în plin proces de dezvoltare cognitivă!“

Copilăria este spațiul în care se formează rădăcinile personalității, inclusiv ale celei literare. Jocurile, ca formă esențială de exprimare în această etapă, modelează imaginația, sensibilitatea, capacitatea de a observa lumea și modul în care individul va transpune mai târziu realitatea în artă. Multe personalități literare își poartă, conștient sau nu, copilăria în scris. Prin urmare, jocurile copilăriei influențează profund personalitatea literară a unui adult, oferindu-i o viziune unică, o voce autentică și un univers interior bogat.

Personal, am mai degrabă amintiri cu percepții, mirosuri, sentimente decât cu anumite jocuri. Îmi amintesc că jucăriile mele cele mai palpabile erau cărțile și toate vacanțele mele de copil aveau miros de cărți pe care le devoram. Nu aveam atât cât îmi doream, dar părinții, și în special mama, reușea să facă rost de ele în fiecare lună. Aveam o bibliotecă considerabilă și acesta era spațiul meu de joacă.

Mă imaginam în fiecare personaj și în fiecare narator, iar acesta era jocul meu preferat. Luam și notițe și îmi făceam propria poveste în care locuiam un timp. Cred că astfel de interacțiuni personale ale acestui joc inocent inventat ad hoc m-au format ulterior ca adult, mi-au construit încet și sigur o conștiință morală, m-au ajutat să înfrunt frici și să fac diferența între aparență și adevăr, realitate și ficțiune. Lev Tolstoi în nuvela autobiografică Copilăria descrie jocurile copilului ca experiențe formative intense. Nu este vorba doar despre distracție, ci despre înfruntarea fricii, a rușinii și a curajului în interacțiunea cu ceilalți copii. Aceste jocuri formează la Tolstoi o conștiință morală acută și o sensibilitate față de contrastul dintre aparență și adevăr. Personalitatea sa literară de adult va fi marcată de o permanentă căutare a adevărului și de o analiză profundă a sufletului uman – trăsături cu rădăcini în primele sale experiențe de viață, trăite prin joc.

Un alt caz aparte este cel al lui J.M. Barrie, creatorul lui Peter Pan. Copilăria autorului a fost marcată de moartea fratelui său și de dorința mamei de a-și „păstra copilul pierdut“ mereu viu. Jocurile din această copilărie dureroasă au devenit pentru Barrie un mijloc de a scăpa de realitate, de a-și construi un refugiu în imaginație. Personalitatea sa literară este una profund afectivă și sensibilă, iar lumea fantastică a Țării de Nicăieri e născută dintr-o copilărie în care jocul nu a fost doar distracție, ci și supraviețuire emoțională.

În concluzie, jocurile copilăriei nu sunt doar amintiri plăcute, ci mecanisme esențiale prin care se modelează personalitatea literară a viitorului adult. Ele influențează temele, stilul, tonul și viziunea scriitorului asupra lumii. Fie că vorbim despre spiritul ludic al lui Twain, despre profunzimea introspectivă a lui Proust sau despre fantezia evazionistă a lui Barrie, în toate cazurile se confirmă ideea că în spatele fiecărui scriitor se află un copil care s-a jucat intens cu lumea, cu sine și cu cuvintele.

Mihai ZAMFIR

Un copil atipic

Nu prea am avut jocuri ale copilăriei. Mai bine zis: nu mi-a plăcut să mă joc. Jocul, desigur, știam că există și știam că îl practică amicii mei, copiii de vârsta mea. Eu, personal, mă feream să mă joc. Apelul „du-te și te joacă!“ mi s-a părut de la început unul cumplit. Era un refuz de a mă răspândi printre ceilalți. E clar că eram, din acest punct de vedere, un băiețel izolat, mohorât și, probabil, îngrozitor de antipatic. Că eram așa – nu aveam decât să mă compar cu propriul meu frate. Un băiețel cu doar un an mai mic decât mine, dar, fizic, solid, înalt, bine făcut, amator de tot felul de jocuri. Era cel care se bătea cu ceilalți, cu copiii de pe stradă, cel care juca cu ei fotbal, pe maidanele de lângă școală, care călărea bicicleta, care venea acasă cu capul spart – fiindcă o încasa de obicei. Fratele meu era, într-un fel, un tânăr cum, probabil, ar fi trebuit să fie toți.

Nu era cazul meu. Casa în care locuiam era o casă pe pământ, cum se zice azi, într-un cartier bucureștean izolat și relativ depărtat de centru, lângă un parc enorm – Parcul Tei. În fundul curții era un teren întins, cu pomi, cu găini, cu rațe și mai ales cu o vedere extraordinară spre valea râului Colentina și spre aeroportul aflat nu departe – aeroportul Pipera, un aeroport militar. Ei, „jocurile copilăriei mele“, dacă pot să le numesc așa, acolo se desfășurau. Stăteam ore întregi izolat, spunându-mi mie însumi povești, ca să zic așa, fără să știu aparent ce se întâmplă în restul casei, rupând orice legătură cu cei din jur. Acolo făceam o mulțime de lucruri, dar mai ales meditam și învățam poezii. Am avut nebunia asta de a învăța sute de versuri încă de mic copil. Îmi repetam, pe mai multe voci, schițele de teatru pe care le auzisem la emisiunea „Teatru la microfon“. Petreceam infinit mai profitabil decât aș fi petrecut cu ceilalți copii. Nu sunt foarte mândru de această copilărie neobișnuită pe care am avut-o. Sunt recunoscător mai ales mamei mele că a înțeles probabil că sunt ceva mai trăznit și nu m-a certat prea tare, spre deosebire de ceilalți, rude – mătuși, unchi, veri –, care râdeau de mine și de această manie de a mă izola în singurătate. Probabil că în acest mod iau naștere nonconformiștii, cei care refuză autoritatea altora. A-mi spune alții ce să fac mi s-a părut de la început o insultă. Și, din păcate, așa a rămas până astăzi. Societatea ca entitate se bazează pe cu totul altceva – se bazează pe o atitudine exact opusă celei pe care am avut-o eu când eram mic. Dar, nu am ce face. Fiecare se naște așa cum se naște. Într-un loc pe care nu l-a ales, într-un moment istoric pe care nu l-a ales, în condiții pe care nu le-a ales. Jocurile, așadar, au fost o aspirație pe care o vedeam la alții, pe care chiar o admiram în secret, dar care nu era pentru mine.

Nu m-am jucat când am fost mic. Am început să mă joc târziu, la maturitate și la bătrânețe când, ca să zic așa, am dat în mintea copiilor. Cel mai mult mă joc scriind literatură. Evident, continuând cu alte mijloace acea izolare din fundul curții care mi-a însoțit copilăria.