Așa a fost să iasă la cuprinsul cărții: un număr de unsprezece critici, istorici, teoreticieni literari și eseiști. Doar astfel s-a trezit suporterul din mine (vorba unei reclame) și m-am gândit la jocul de fotbal în privința titlului. Dacă ar fi fost la sumar un număr de cincisprezece, m-aș fi gândit neapărat la rugby, iar jocul de handbal ar fi fost legat de numărul șapte. Ca orice cronicar, mi-am format și eu echipa națională ideală, pe care am avut răbdare să o urmăresc cum evoluează aproape pe toată perioada activității (mele) competiționale. Transcriu mai jos caracterizările componenților unsprezecelui meu de bază așezați în teren după schema tactică 1-4-3-3, făcute, în ordinea posturilor ocupate, în câteva fraze, după notele din carnetul meu de cronicar devenit selecționer unic.
Când mi-a venit ideea alcătuirii acestui 11 de bază, abandonase activitatea competițională doar Adrian Marino, iar acum mă văd nevoit să constat cu tristețe că au părăsit terenul de joc și alți trei coechipieri (Eugen Simion, Nicolae Manolescu și Constantin Călin). Regret profund că ei nu mai pot citi cele scrise în rândurile de față, tricourile cu numerele lor neputând fi date altcuiva. Mă consolez cu gândul că au citit la timpul lor comentariile critice ce au apărut în revistele „România literară“, „Convorbiri literare“, „Ateneu“, „Familia“, „Studii și cercetări științifice. Seria: Filologie“ – Bacău, „Hyperion“ și „Conta“. Sunt conștient că de rezultatele proaste ale echipei va fi vinovat, ca întotdeauna, selecționerul unic.
Irina Petraș
Am selecționat-o în echipa masculină nu pentru că am vrut să contraatac eventualele proteste ale feministelor, ci pentru că nu se pot găsi în țara asta unsprezece componente pentru a forma o echipă de gen. Ar trebui să le fie rușine spectatorilor-cititori (mai ales celor de la peluză) care se gândesc la nu știu ce conotații de ulița mare – mai mare decât celebra uliță cehă a unei echipe naționale de altădată – atunci când văd o portăriță într-o selecționată masculină. Direct spus, Irina Petraș este o coechipieră foarte serioasă și merită din plin un premiu de fidelizare din partea întregii echipe. Hipoacuzia de care suferă, din păcate, îi conferă totuși un mare avantaj în timpul jocului, deoarece ea nu are cum să se sperie niciodată de șuturile bombă expediate spre poartă, de petardele aruncate în spatele porții sau de huiduielile tribunelor atunci când joacă în deplasare.
Mircea Mihăieș
Jocul fundașului dreapta al echipei mele ideale îmi amintește mereu de acela al lui Gentile, din squadra azzura a anilor ’80, care își încolăcea adversarii ca un șarpe. Deloc gentil în contraforturile pe care și le creează, Mircea Mihăieș își sufocă adversarii direcți și numai Molly Bloom știe cât a pătimit din cauza lui nu în decursul unei singure zile joyceene, ci sezoane de-a rândul. Un astfel de marcaj strict om la femeie ar fi stârnit marele necaz al lui James Joyce, despre care știm că și-a spus în barbă amărât: „Asta înseamnă să faci personaje.“ Înainte de orice întâlnire, acest fundaș de bandă disecă în manieră hermeneutică jocul adversarului direct și antrenorii se pot baza pe viteza lui la verticalizare a atacului. Dintre componenții vechilor echipe naționale, numai Florin Cheran l-ar putea concura în privința vitezei de reacție. Mircea Mihăieș practică apărarea în zonă – în zona central europeană –, iar pasele lui lungi, englezești, îmi amintesc de acelea de pe vremuri ale lui Cornel Dinu. Atât extrema dreaptă, cât și aceea stângă îi impută că nu le susține.
Constantin Călin
Sedentar convins, acestui jucător la marcaj i-a plăcut în prima parte a carierei să stea mai mult pe banca de rezerve, afectând câte o închipuită accidentare, și de aceea a fost cooptat destul de târziu în lotul național. Este un ultim apărător foarte atent, care nu lasă să treacă nimic de el și de la el. În cel mai rău caz, poate trece balonul, dar omul nu. George Bacovia, pe scheletul firav al căruia orice antrenor din perioada dejistă ar fi dorit să-și alcătuiască echipa, stă mărturie a faptului că nimeni nu-l poate dribla pe acest dârz bucovinean, de neclintit. Prudent din fire, stoperul nostru joacă foarte retras și de aceea echipa nu se poate baza pe el în lansarea contraatacurilor fulger. În schimb, Constantin Călin face minuni pe linia porții, precum Alexandru Sătmăreanu altădată. Dacă băcăuanul Emerich Dembrovski are statuie în Mexic, făcută de gazdele Campionatului Mondial din 1970, Constantin Călin ar merita să aibă una făcută măcar de localnici la Bacău, unde a jucat până la retragerea, de curând, din activitatea competițională.
Adrian Marino
Nici că se putea un libero mai potrivit, la cât de individualist este veteranul echipei. Refuzând partidele de amatori, toată viața a activat la liber profesioniști și a fost prezent la multe întâlniri amicale desfășurate în străinătate. Dintre toți jucătorii, cu el se înțeleg antrenorii cel mai greu, pentru că este foarte dificil în comunicare. Adversarii caută să-și păzească picioarele, pentru că intră foarte dur, chiar și cu capul, în crampoanele lor. Pentru a trage de timp, închizătorul echipei practică autismul, trimițând de multe ori mingea în tribune. Adevărat turn de control, el țipă din izolarea sa mereu în timpul meciurilor, deranjându-și vizibil coechipierii, pe care îi critică și îi jignește până la răgușeală. Adept al principiului că fotbalul e pe goluri, el urcă mereu în atac, la construcție, și îi desființează prin vorba lui aspră pe toți mingicarii care jonglează cu balonul pentru deliciul peluzei. Libero prin vocație, el lasă impresia că, mai mult decât de jocul de fotbal, ar fi preocupat de ideea de fotbal.
Mircea Muthu
Eu i-am spus cândva „Briliantul“ și porecla a prins în cercurile de cunoscuți, deși acest fundaș stânga se aseamănă cu Adrian Mutu doar la nume și la porecla-pseudonim. De vină pentru această confuzie sunt și fanii din tribună, care le scandează celor două vedete în același fel numele, iar sunetul „h“ rămâne… mut. Și să mai spunem că româna este o limbă fonetică! Acest fundaș de bandă nu are deloc aere de vedetă și, prin angrenarea în joc, dovedește că nu este un briliant prăfuit (precum tizul său), chiar dacă nu este bun dribleur (unui fundaș nici nu i se prea cere neapărat așa ceva). În rest – lucru curios pentru un ardelean –, are cele mai multe titluri repurtate cu echipa națională la Balcaniade. La vestiar devine cu totul balcanic, atunci când se apucă să spună bancuri cu ardeleni (la acest capitol este mai hazos decât Rică Răducanu), dar în teren se repliază foarte rapid dacă e să-și salveze echipa masată la Porțile Orientului, unde totul este luat în bășcălie. Parafrazând propoziția de la începutul concluziilor lui Dumitru Drăghicescu la cartea sa Din psihologia poporului român, Mircea Muthu este un jucător de rasă occidentală îmbrăcat în tricou oriental.
Eugen Simion
Mereu în ariergarda avangardei, mijlocașul dreapta la închiderea tuturor porților este calm, echilibrat și știe întotdeauna să temporizeze jocul atunci când echipa îi este în avantaj. Peluza adversă spune că Angelo Niculescu l-ar fi iubit foarte mult pe acest „găzar“, care știe a o întoarce ca la Ploiești când joacă în deplasare. Jucător complet, cu excelentă capacitate de efort, extrem de laborios și cap teoretic foarte bun, Eugen Simion știe ca nimeni altul să asigure jocul la închidere, soliditatea frontului defensiv, precum și spargerea blocadelor adverse. Publicul îl acuză de un joc prea academizant și are dreptate, pentru că semețul mijlocaș la acoperire a condus o academie de specialitate. Eugen Simion ară terenul în lung și în lat, iar, când este necesar, preia banderola de căpitan al echipei, fiind de altfel și deținătorul jurnalului ei intim de bord.
Nicolae Manolescu
Mijlocașul central, cu numărul zece pe tricou (îmbrăcat de fotbaliști de nota zece, precum Pelé, Maradona, Zidane, Messi, Hagi), poate juca pe orice post și este în stare să întoarcă singur soarta unui meci, asemenea lui Gicu Dobrin odinioară. Orice antrenor care are în lot un asemenea jucător procedează întocmai lui Angelo Niculescu („Profesorul“ își alcătuia formația de joc gândindu-se, în primul rând, la Radu Nunweiller). Căpitanul echipei este și un coordonator de joc pe care orice club european și l-ar dori. În schimb, i se reproșează de la tribuna oficială că este foarte pretențios, deoarece aruncă foarte des, cu ambele picioare, în afara terenului de joc, baloanele prea umflate, ce nu respectă standardele europene. Este cel mai dotat dintre toți coechipierii, iar Alex Ștefănescu încurcă total planurile atunci când își amintește despre un meci al scriitorilor. Acea partidă amicală se disputase cândva la Onești, în cadrul Zilelor Culturii călinesciene (care altele să fi fost?), iar memorialistul scrie că Nicolae Manolescu este „capabil să alerge și să dribleze aproape ca un profesionist“ (Timp retrăit, Curtea Veche Publishing, 2022, p. 450). De fapt e viceversa: profesioniștii sunt capabili să alerge și să dribleze aproape ca Nicolae Manolescu.
Răzvan Voncu
Tactica lui preferată este pressing-ul, exercitat inclusiv asupra adversarilor care nu sunt în stare să-și spele echipamentul în familie. Este un mijlocaș ofensiv rămas fidel echipei Dinamo, așa cum numai Cornel Dinu a făcut-o (îi leagă, de altfel, o frumoasă prietenie). Căpitanul echipei l-a adus pe mezin de prima dată la centrul terenului, pentru că îl știe mereu aproape și îi dă pase fără să se mai uite măcar la el, precum numai Dobrin știa să o facă. Dotat cu o profundă viziune a jocului, el are un extraordinar simț al mingii și al porții. Sunt convins că Răzvan Voncu va fi viitorul conducător de joc al echipei, dar nu numai pentru faptul că primul pas l-a făcut deja, prin greaua decizie de a-și lua carnet de conducător auto. El, care știe ca nimeni altul dintre coechipieri totul despre toate mașinile – de fotbal sau nu. Cerebral, dar și sentimental, va fi, cu siguranță, viitorul istoriograf al jocului căruia i se dedică în întregime.
Mircea A. Diaconu
Iată o aripă pe care, dacă o vezi cum arată, după vorbă, după port, ai impresia că va fi luată cu fulgi cu tot de vreun fundaș mai dur. Nu este însă așa, pentru că tehnica extremă dreaptă știe să se descurce cu abilitate și țese cu eleganță picioarele adversarilor. În plus, recuperează cu mare eficiență pasele proaste ale adversarilor. Dintre vechii componenți ai naționalei de pe acest post, numai tizul său Lucescu i-ar putea fi pus alături în privința viziunii de ansamblu și a seriozității cu care participă la construcție. Într-o epocă deosebit de complicată, cum este a noastră, pe care Eric Hobsbawm o numea „era extremelor“, extrema noastră dreapta joacă decomplexat la fel de bine atât acasă, cât și în deplasare. Este la fel de aplicat în ceea ce face și drege cu luciditate pe teren, precum coechipierul său bucovinean din apărare, Constantin Călin.
Horia-Roman Patapievici
Vârful nostru înfipt posedă de departe condiția fizică cea mai bună din toată echipa. Altfel, el nu ar putea să treacă testul de rezistență la proba înaintării spre careul de șase metri cu doi sau trei oameni recenți în cârcă. Este un atacant de rasă foarte periculos și de aceea fundașii adverși nu îl slăbesc din ochi decât atunci când sunt siguri că a părăsit poarta stadionului. Având o formidabilă lovitură cu capul („un cap cum veacul nostru nu-și mai dă cazna să plăsmuiască“ – ar fi spus Mateiu I. Caragiale), el ar fi obținut până acum mai multe Ghete de aur decât Dudu Georgescu, dacă ar fi fost contemporan pe terenul de joc cu Mircea Lucescu. Ciudat lucru: din toată echipa, doar el și cu Adrian Marino nu au carnet de profesori-antrenori, dar aceasta nu-i face să se simtă cu nimic complexați față de ceilalți coechipieri (mai ales liberoul, care resimte o adevărată repulsie antiprofesorală și emulativă). Polivalent, dotat cu o forță de execuție impresionantă, acest centru atacant este letal și pe contraatac.
Ion Pop
Cum toate încep și se sfârșesc cu o nouă avangardă, extrema stângă a crescut în pepiniera mișcării sportive de avangardă (despre care știm că a cochetat cu jocul de interese din flancul stâng al eșichierului politic interbelic). Ca orice avangardist care nu poate deveni celebru în interiorul mișcării, Ion Pop a început să practice jocul academizant pentru a fi considerat clasicizat. Având o foarte bună experiență internațională, visul său a fost să joace la Serv(i)ette Genève și în naționala Franței, dar nu a fost naturalizat la timp. Contrar aparențelor, cel considerat furnica echipei este singurul și marele poet al echipei, preocupându-se mai mult de jocul poeziei. De aceea, Ion Pop își înfrânează cu greu tendința de a ieși cu tot cu balon în afara terenului de joc. Altminteri, în privința realismului acțiunilor sale pe terenurile adversarului și a vicleniei procedurale (vorba lui G. Călinescu) în a ști să pună piciorul pe ele, se pot isca în mințile noastre livrești unele confuzii între Ion Pop și Ion Pop al Glanetașului.
(Postfața la cartea Un 11 de bază, în curs de apariție la Editura Eikon.)