La început nu am vorbit direct cu „sursa“, totul s-a rezolvat printr-o Doamnă care vorbea ea cu sursa, apoi îmi dădea consemnul, unde să mă duc să ridic marfa. După cîteva luni, prezentînd încredere, sunam eu, periodic. Mi se dădea cam același loc de ridicat pachetul, o farmacie din Valea Cascadelor. Străbăteam orașul cu troleibuzul pînă ajungeam acolo, așteptam să nu fie lume înăuntru: făceam ceva clandestin, totuși, apoi spuneam după ce am venit. Primeam cam două sau trei cutii cu un praf alb, pe care nu-l luam pentru mine, îl puneam într-o plasă banală, să nu se prindă lumea că transport ceva de valoare. De foarte mare valoare, vital pentru cineva care era dependent. Mă uitam să nu fiu urmărit. Cînd era înghesuială în troleibuz, strîngeam plasa cu prețiosul conținut în brațe. Dacă se prindea cineva, mă aștepta la coborîre și-mi fura plasa?! O încurcam rău de tot… Praful alb era lapte praf pentru sugari. Iar dependentul era fiul nostru, David, în perioada copilăriei mici, foarte mici. Omul cu care vorbeam la telefon periodic pentru a mi se putea livra „marfa“, Milupa sau Aptamil, era director la direcția sanitară a Municipiului București. Numai el putea „debloca“ niște cutii de lapte praf care nu se vindeau „la vedere“. Am avut noroc cu o ziaristă de la „Informația Bucureștiului“, o Doamnă, care s-a oferit să mă ajute. În comunism se mai găseau și astfel de cazuri de solidaritate underground. Ea scria despre Sănătate și avea cîteva numere prețioase în agendă. Laptele praf, mai ales cel din import, nu se găsea deloc la liber. Cel puțin în perioada despre care vorbesc eu, anii ’86-’87. Nu se importa, pentru că pe tovarășul Nicolae Ceaușescu nu-l interesau nou-născuții decît ca număr, „să facem, tovarăși, copii conform decretului, să devenim o națiune mîndră și unică“, pe el îl durea la șapca-i proletară de ei, cum cresc, cum sînt hrăniți. Era preocupat să plătească datoria externă ca să le dea subiect de mîndrie, peste timp, lui Călin Georgescu și lui George Simion. Laptele praf românesc, cel pe care l-am știut, nu era adaptat pentru copiii mici. Nici nu știu cum se numea, probabil că, dînd dovadă de imaginație, era, pur și simplu: Lapte Praf. E de datoria mea să trec aici încă un act de solidaritate umană, total neașteptat, din aceeași perioadă. Pregătind un spectacol cu trupele Compact și Holograf (eram acolo, și eu, fără mari responsabilități), am cunoscut-o pe cântăreața Dida Drăgan. Cu care am discutat de una, de alta, i-am povestit chiar despre problema cu laptele praf, despre absența unor vitamine pentru David. Iar ea s-a uitat la mine și a spus: peste două luni plec în Germania Federală, pentru un circuit de spectacole. Am să vă aduc de acolo Multisanostol și Fier Haussman. Am mulțumit de intenție, crezînd că va uita promisiunea. La întoarcere, m-a sunat la Casa Studenților Preoteasa, unde lucram, și mi-a dat întîlnire într-o stație de tramvai. Am ajuns acolo și, într-o pungă, aveam ceea ce-mi promisese. Nu se punea problema de plată, mi-a spus. Am fost impresionat, iar pe David aceste produse clandestine, capitaliste, l-au ajutat mult la sănătate. Mulțumesc, Dida Drăgan! Mi-am adus aminte de acest episod citind despre cel care a inventat laptele praf pentru copii, Henri Nestlé, un farmacist elvețian care a creat în 1867 o formulă nutritivă pe bază de făină de grâu și lapte praf, destinată inițial sugarilor ce nu puteau fi alăptați. Un lapte apropiat de cel matern. Henri Nestlé s-a născut într-o familie numeroasă, protestantă, fiind al unsprezecelea din paisprezece copii ai lui Johann Ulrich Matthias Nestlé, un geamgiu, și ai Annei Maria Catharina Ehemann. La douăzeci de ani a emigrat din Frankfurt în Elveția, după ce a finalizat patru ani de ucenicie într-o farmacie. Numele „Nestlé“ înseamnă „cuib mic“ în dialectul șvab, iar stema familiei, un cuib de păsări, va deveni mai târziu inspirația pentru logo-ul companiei. Cînd i s-a sugerat să pună steagul Elveției în logo, Henri a spus că va exporta produsele firmei în multe țări, unde nu se va ști ce reprezintă crucea roșie pe alb, dar toată lumea va recunoaște un cuib de pasăre! Farmacistul nu s-a limitat la preparat medicamente, a fost un inovator și un inventator. Dar momentul de cotitură al carierei lui Nestlé a venit în 1867, la vârsta de 53 de ani, când a abordat o problemă socială gravă a vremii: mortalitatea infantilă ridicată, cauzată de malnutriție și lipsa unor alternative eficiente la laptele matern. Inspirat de lucrările chimistului german Justus von Liebig, care crease o formulă complicată pentru bebeluși, Nestlé a dezvoltat Farine Lactée (făină lactată), un amestec de lapte de vacă, făină de grâu și zahăr, din care a eliminat acidul și amidonul, greu de digerat pentru micii „beneficiari“. Spre deosebire de formula lui Liebig, care necesita o preparare complexă, produsul lui Nestlé era simplu de utilizat: trebuia doar fiert înainte de consum. Primul test al formulei a fost un succes răsunător. Un bebeluș prematur din Vevey, care nu tolera laptele matern sau alte alternative, a supraviețuit datorită Farinei Lactate. Vestea s-a răspândit rapid, iar cererea a explodat. În 1868, Nestlé producea 8.600 de cutii, iar până în 1874, peste un milion de cutii anual. Om cu umor, Henri Nestlé și-a vândut compania pentru un milion de franci elvețieni și o caleașcă cu cai cu tot. S-a retras modest și a rămas pînă la moarte un filantrop. Îi mulțumesc și lui, fără el nu aveam ce căuta în Valea Cascadelor.