Adrian ALUI GHEORGHE
Viața literară poate fi (și) frumoasă
Am citit cu mare plăcere despre multe farse din lumea scriitorilor, de azi și de ieri. George Panu, Mircea Micu, Ion Groșan, Fănuș Neagu, Radu Cosașu, Ștefan Agopian, Alex Ștefănescu, Ioan T. Morar și mulți alți confrați au lăsat mărturii scrise de pe acest palier al vieții scriitoricești, al anecdoticii care face frumoasă viața literară. Am făcut mai multe farse unor confrați, le-am mai pomenit pe ici, colo, însă niciodată nu am pus în dificultate pe cineva, nu l-am pus în situații ridicole, farsa a fost un fel de șotie cu final … fericit. Cîteva sunt povestite în volumul de dialoguri Mușcătura de măr, nu le mai reiau aici.
Am făcut o farsă unui profesor universitar din Iași. L-am sunat ca să îl invit la „Sadoveniana“, o manifestare pe care o organizam cîndva, cred că era prin anul 2010. Și nu știu cum îmi vine și îmi modific puțin vocea și spun că sunt Constantin Simirad, președintele Consiliului Județean Iași, care se făcuse și scriitor, între altele. Și nu stau mult pe gînduri și îl iau la întrebări pe critic, cu o voce de moldovean neaoș, de ce nu a scris despre ultimele mele cărți, că eu am făcut pentru ei, pentru scriitorii din Iași cîte și mai cîte, le-am dat case, serviciu unora, pămînt pentru vile altora. Și ei cum mă răsplătesc? Îmi întorc spatele!? Adică nu au timp să citească cărțile mele și să scrie cîteva rînduri, acolo?! Criticul nostru a început să se bîlbîie, a spus că nu a primit cărțile, dar dacă le va primi va scrie etc. Cred că a și scris, după acest perdaf!
Cu cîțiva ani în urmă, am inventat un autor, un poet, l-am pus în circulație la o editură importantă din România. Cartea are o mulțime de cronici literare la activ, încă se mai găsește în librării. Mai mult, un poet român i-a dedicat autorului meu un poem, regăsindu-se între ideile programatice ale acestuia. Amănuntele se regăsesc în volumul de mărturisiri totale Mușcătura de măr. Este o invitație la lectură? Căutați, nu-i o farsă!
Mi s-au făcut și mie farse, pe care le-am primit din plin. Redau aici una. Cred că eram prin anul 2012 sau 2013. M-a sunat Lucian Vasiliu și mi-a spus, foarte supărat, intrigat, că Ioan Holban a fost dat afară de la conducerea Teatrului, unde era director harnic. M-a întrebat ce e de făcut. Nu am stat pe gînduri, am inițiat o petiție în apărarea lui Ioan Holban și am început să dau telefoane pentru semnături. După ce am adunat cîteva zeci de semnături, dau la telefon peste un confrate care tocmai se despărțise de Ioan Holban, care era bine, nu era demis. Și confratele mă întreabă, nu cumva e o păcăleală de 1 aprilie? Era.
Pot să relatez și despre o farsă pe care aș putea spune că mi-am făcut-o singur. În perioada 1983 – 1986 am fost profesor la Pipirig, locul din care provenea mama lui Ion Creangă. În acea perioadă, predînd limba şi literatura română unor elevi, care în majoritate erau mai frate cu codrul din preajmă decît cu şcoala, am încercat să le fac plăcut obiectul meu de studiu cetindu-le poezii frumoase, texte deosebite. Văzînd că am succes printre şcolari cu asemenea metodă de lucru, am extins „moda“ momentelor poetice şi în cancelarie, făcîndu-i curioşi pe mulţi colegi să deschidă şi să răsfoiască cărţi de poezie. Cum librăriile „cooperaţiei de consum“, cele din sate şi comune, erau active pe vremea aceea, am descoperit la Pipirig pe un raft, în o mulţime de exemplare, o antologie de poezie de Emil Brumaru, Dulapul îndrăgostit, alături de mai noul volum Ruina unui samovar, pe care le-am promovat în şcoală. Aflînd că îl cunosc pe poet, pe Emil Brumaru, pe care îl căutam mai tot timpul cînd treceam prin Iaşi, la redacţia revistei „Convorbiri literare“, unde era corector, alături de Nichita Danilov, vreo șapte colege de-ale mele din cancelarie au cumpărat antologia şi m-au rugat, la prima ieşire, să le aduc cîte un „inegalabil“ autograf. Poetul avea un obicei, nu bea vodci mari, ci numai vodci mici. Aşa că, dacă voiai să îl tratezi cu o vodkă mare, îi cumpărai două vodci mici. Aşa că, cu de două, trei ori cîte două vodci mici l-am supus la supliciul (sau plăcerea) de a scrie autografe pentru colegele mele de cancelarie, onorabile şi distinse doamne profesoare din Pipirig. Sesiunea de autografe nu a fost una uşoară. Poetul a luat cărţile, s-a scufundat într-o semnificativă muţenie întreruptă de sorbituri mici din pahare, scriind din cînd în cînd pe paginile de gardă ale exemplarelor din carte.
După ce a terminat trebuşoara, am pus preţioasele cărţi în geanta mea de umăr doldora de cărţi cumpărate de la anticariatele şi librăriile din Iaşi şi am luat-o spre autobuz. Aici, în autobuz, după ce am trecut în revistă captura care urma să-mi fie hrană spirituală o vreme, am curiozitatea să citesc şi autografele scrise de Emil Brumaru pentru colegele mele. De la primul autograf încremenesc. În toate dedicaţiile erau prezente, în formele cele mai neaoşe, trimiteri rimate spre vagin, sîni, clitoris, pulpe şi alte lucruri din panoplia de voluptăţi ale vieţii. Brusc mi-am dat seama că dacă m-aş prezenta cu asemenea dedicaţii în cancelarie, în faţa unor doamne bine măritate, cu soţi şi copii, locul meu în societatea (conservatoare) pipirigeană ar fi fost zdravăn zdruncinat. Poate că soţii ultragiaţi m-ar fi trecut şi la hărţuire sexuală a nevestelor, cine mai ştie. Aşa că am căzut pe gînduri şi ca Lenin pe vremuri, faţă în faţă cu balaurul capitalist, m-am întrebat: Ce-i de făcut?
Nu erau multe de făcut, dar ceva, ceva trebuia să întreprind. Un gînd răzleţ mi-a încolţit, totuşi, în minte pentru a ieşi din situaţia disperată. Ajuns la Târgu-Neamţ, m-am repezit la librăria „cooperaţiei“ din urbe. Da, mai erau cărţi de Emil Brumaru. Am cumpărat șapte exemplare şi retras la o cafea la terasa de la motelul Plăieşu am „redactat“ șapte autografe în care nu m-am zgîrcit cu adjectivele, ceva de genul: „Distinsei doamne…, în semn de omagiu pentru misiunea nobilă de a promova limba şi literatura,… prietenia şi afecţiunea lui…“ Oricum, erau cele mai generoase omagii ale unui scriitor către cititorii săi. Am „meşterit“ şi nişte semnături care să aducă cu ale „originalului“.
A doua zi, în cancelarie, doamnele care au primit cărţile cu autograf au roşit de plăcere.
Vasile DAN
O farsă, și nu prea, dintr-o altă lume
Era un miez de vară uscat și fierbinte. Cam cum ar fi cel de astăzi. Nu cu mult timp în urmă luasem și eu fericit examenul de bacalaureat, și încă cu 10 la română, la un liceu de prestigiu al Clujului acelui an 1969. Numai că bucuria excesivă și nechibzuită mi-a fost mai scurtă decît mi-aș fi închipuit: picasem imediat examenul de admitere la sesiunea din vară a Facultății de Filologie pe care mă așteptam să-l trec fluierînd. Aici am greșit eu. Prea m-am încrezut. Îmi recunosc tîrziu vinovăția și încrederea oarbă în propriile mele virtuți și cunoștințe. La ce folos ele, dacă nu știam deloc, și nimeni nu mă luminase la cap, cum trebuie tehnic să dai un examen sever de admitere, mai ales la scris? Ce și cum să scrii, curat și fidel exclusiv manualului din școală, pe care însă eu nu-l frecventasem mai deloc, cu alineate, cu gramatica după normele la zi, cu claritate explicită, pedagogică vreau să zic în idei, într-un spațiu determinat scris (azi se spune număr de cuvinte), limitat. Eu însă cam ignorasem, bag seamă, totul în folosul unor „idei și păreri personale despre subiectul enunțat“, fiindcă eu citeam exclusiv atunci literatura română din cărți, iar despre ele, din revistele foarte vii ale momentului, din cronici ale unor critici în viață, unii admirabili. Apoi eu însumi deja publicasem poezie în două dintre revistele importante ale momentului, „Steaua“ și „Amfiteatru“ (și nu la „Poșta redacției“, ci în companii mai mult decît onorabile; de exemplu în „Amfiteatru“ am fost inclus direct într-o pagină intitulată „Poezia de astăzi a Clujului“, alături de nume ca Adrian Popescu, Dinu Flămând, Eugen Uricaru, Petru M. Haș). Mă pregătisem singur pentru admitere, adolescent năuc și zăpăcit, doar după capul meu, în Biblioteca Centrală Universitară, citind nesătul din Istoria literaturii române dela origini până în prezent a lui G. Călinescu. La fiecare autor important învățam sedus cîte un pasaj pe care eu îl consideram memorabil, recitîndu-l în gînd. Mai precizez ceva: Istoria … lui G. Călinescu se găsea în BCU doar în două exemplare, amîndouă la „fondul secret“. Cu ajutorul unor prieteni mai mari, deja studenți, echinoxiști, aveam însă cota cărții pe care eu am monopolizat-o vreo opt luni întregi cîteva ore pe zi. „Absolut nicio valoare literară nu se află în Unde ni sunt visătorii“, a lui Alexandru Vlahuță, (ni se ceruse să o analizăm literar) – insiduoasă detractare a operei lui Eminescu în stil jurnalist“, am reprodus eu mîndru la analiza în scris a acestei poezii. Reproduceam după Călinescu însuși din vestita și secreta lui Istorie, ignorînd alte cerințe ale probei. O fudulie sadea pentru un prea entuziast candidat la filologie, care a ars prea repede multe etape pînă să ajungă aici, la astfel de concluzii nimicitoare. Eram stupid desigur, și orgolios fără măsură așadar, cînd am intrat în sala de examen. Toate acestea aveau să mă coste scump: aveam să cad la admitere, încă de la proba „scris“. Șocul a fost pentru mine, firește, devastator. Nu doar ratarea primei sesiuni de examen la facultate mă nimicise, ci, mult mai mult, amenințarea, ce s-a dovedit a nu se lăsa deloc așteptată, a ordinului de încorporare în armată, chiar înaintea sesiunii de admitere, eventuale și ea, din toamnă. Generațiile de tineri de acum nici nu-și pot imagina ce însemna pe atunci pentru cineva abia ieșit din adolescență, cu visuri de mărire personală legitime, „prinderea cu arcanul și ducerea silită la cătănie“. Salvarea mea, pentru că ea a venit oarecum incredibil, a fost protecția de care mă bucuram din partea unui domn R.S., cercetător la Institutul de fizică atomică din Cluj, avid iubitor de arte, muzică și literatură nouă, originar dintr-un loc apropiat de Chețani, cel al nașterii mele. Mare, febril și mai ales cu gust cititor! Îmi cumpăra cărți și mie, abia ieșite de sub tipar, scumpe, îmi împrumuta din biblioteca lui altele, unele prețioase și, politic vorbind, „la index“ (Cioran, Ionesco, Eliade), altele prin cote la „fondul secret“ al BCU. Acest binefăcător al meu a gîndit singur, fără să-mi dea niciun detaliu, un plan îndrăzneț de salvare a mea de la încorporare. Fiindcă în cîteva zile după examenul ratat am și primit „ordinul de încorporare“, mi-a cerut, liniștindu-mă, să i-l dau lui că s-ar putea să-mi rezolve el cumva situația. Cum, habar n-aveam. Dar nici de pierdut nu mai aveam nimic.
Așa că iată-mă acasă la țară pentru o săptămînă, cea de dinaintea încorporării. Familia mea fierbea de emoție pentru mine: un amestec de mîndrie, care mie mi se părea prostească, mai ales din partea tatălui, și unul de neliniște și frică, din cea a mamei. Potrivit unei tradiții vechi, din timpuri chezaro-crăiești, tata mi-a organizat o petrecere de plecare în cătănie ca la carte. Mi-a făcut la comandă, la cooperativa din sat, un cufăr așa cum i-ar sta bine oricărui fecior adevărat cătană. Am fost condus cu alai la gară: tata cu pieptul scos, mama plîngînd pe ascuns în năframă, numai să n-o văd eu.
Ajuns la Cluj, mă aștepta domnul R. S. Nu mi-a dezvăluit, așa cum spuneam, nimic din planul lui ascuns în care, deși nu știu de ce, credeam orbește. Mi-a spus, apoi, liniștit, ce trebuie să fac: „te dai, băiete, grav bolnav, și chemi prin telefon de la Urgență salvarea!“ „Spui că te doare asta“ – o criză severă de rinchi. La internare, în clinică, mă va aștepta o asistentă care îmi știa de la el, firește, cazul. Mai departe mă voi lăsa încrezător pe mîna ei. Voi fi internat cam o săptămînă. Exact atît cît era necesar să expire termenul meu de încorporare. Apoi va găsi o cale, după el posibilă, de anulare chiar a „ordinului“ meu.
Ce s-a întîmplat de fapt? Chiar atunci, în acele zile, era o campanie electorală pentru alegerile în Marea Adunare Națională. Tot o farsă. La Cluj candida însuși prim-ministrul țării, Ion-Gheorghe Maurer. Acesta urma să facă o vizită electorală la Institutul de Cercetări al dlui R. S. Ceea ce s-a și întîmplat. La întrebarea ilustrului candidat, anticipată de binefăcătorul meu, către cei din Institut, ce probleme deosebite au, R. S. sare primul în față cu ordinul meu de chemare la oaste. Și cu două reviste de cultură în mînă în care recrutatul, adică eu, publicasem ceva. Așadar, dl R. S. îi cere prim-ministrului să sprijine un tînăr să-și dea examenul de admitere la facultate în proxima sesiune de admitere din toamnă. Căci nu-i vorba de orice candidat. Ion Gheorghe Maurer a fost surprinzător de receptiv. A luat ordinul, apoi i l-a înmînat prim-secretarului de partid din Cluj cu îndemnul: „Noi avem nevoie de tineri valoroși pe care să-i ajutăm, nu să le tăiem aripile!“
Lipsa mea de la executarea ordinului de încorporare a stîrnit însă, la Comisariatul din Cluj, în tot acest timp, o reacție dură. O „misiune“ a acestuia s-a deplasat degrabă la domiciliul meu, din buletin, cel din Chețani. Acolo l-au luat pur și simlu cu ei pe tata, fără prea multe explicații, l-au urcat în mașina lor militară și l-au dus la Comisariatul din Cluj. Aici, firește, l-au anchetat amenințător: „Unde îți e băiatul? Unde l-ai ascuns?“ Bietul meu tată era pur și simplu șocat, uluit: „Eu vi l-am trimis la armată deja. Acum habar n-am unde e. Voi să îmi spuneți mie unde e. Să nu fi pățit, Doamne ferește, ceva între timp“. Apare însuși colonelul, șeful Comisariatului. „Cine e dînsul?“ La auzul numelui care e același cu al meu, minune! Comandantul tușește încurcat, coboară brusc vocea. Mai mult, îl roagă pe tata, care abia se mai ținea pe picioare, să ia loc pe un scaun. I se oferă chiar și un pahar cu apă. Tata refuză însă să stea jos. Întreabă, la rîndul lui speriat: „Unde îmi e copilul? Ce ați făcut cu el? Eu sînt un veteran de război, să știți! Am luptat pe amîndouă fronturile pentru țară în ’44. Uitați, aici e carnetul meu de veteran!“. „Linștiți-vă că e rezolvată problema deja.“ – îl îndeamnă acum condescendent colonelul. Noi știm deja totul: am primit telefonic, să știți, că aveți un copil deosebit, însuși tovarășul prim-ministru Ion Gheorghe Maurer a spus asta. Iar fiul dumnitale are tot dreptul să dea un examen la toamnă, fiindcă am văzut că merită. Spuneți-i să vină liniștit acasă.“
În fine, la admiterea din toamnă am luat examenul cu brio. M-am cumințit, m-am pus pe manual, l-am înghițit, firește cam de nevoie. Mi-am propus să-l urmez cît mai fidel, deși aveam atîtea opinii deloc în acord cu cele din el. Și încă ceva: mi-am propus ca la examen să nu mai citez pentru nimic în lume din G. Călinescu. Dar credeți că am putut!? La oral, la poezia de pe bilet, O rămîi.., a lui Mihai Eminescu, pe care trebuia să o comentez, mă scap și zic: „Natura ațîță, pe de altă parte, dorința de împreunare. Ea este Edenul, locul sexualității, de aceea poetul își strigă acolo femeia.“ „De unde știi asta?“, sări șocat șeful comisiei de examinare. „Din G. Călinescu“, îi răspund temător, „Din Istoria literaturii române dela origini pînă în prezent“. „Și unde ai citit tu Istoria lui Călinescu.“ „La Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. O au acolo? Bine, bine, îmi mai zice evident încurcat. Te felicit!“
P.S.: Tata nu mi-a reproșat nici atunci, nici mai tîrziu nimic. Asta mă emoționează și acum. Îmi amintesc doar atît: mi-a pus ușor mîna pe creștet. Protector.
Horia GÂRBEA
Farse cu scriitori
Destule farse mi s-au făcut sau am făcut în lumea literară. Despre altele, savuroase, am auzit și am convingerea că s-au petrecut cu adevărat. De aceea redau unele aici. Sînt printre ele și unele care circulă povestite, în variante.
O farsă memorabilă la care am participat direct l-a avut ca „victimă“ pe Paul Vinicius. Acesta pregătea un grupaj substanțial de versuri într-o revistă studențească, pe la mijlocul anilor ’80. Pe atunci a avea o pagină de poezie într-o revistă, fie și studențească, era un lucru dificil, ne bucuram și de cîte o coloană cu 3-4 texte scurte. Poetul, care primise cu emoție vestea că va apărea, l-a rugat pe unul dintre mentorii tinerilor care erau pe atunci, pe regretatul Laurențiu Ulici, să-i scrie o scurtă prezentare. Împreună cu Daniel Bănulescu, care a avut ideea și contribuția principală, și alt coleg de generație, regretatul și el Andrei Damian, am compus un text în care Ulici se îndoia de calitățile de poet ale lui Paul și mai ales inducea vag ideea că poemele nici n-ar fi originale, că au secvențe plagiate. Și am confecționat un șpalt cu textul contrafăcut, pe care, chipurile, criticul l-ar fi trimis redacței, și cu poemele lui Paul, oferindu-i-l spre corectură. Ne-am asigurat de complicitatea șefului revistei, Paul Nancă, de a lui Laurențiu Ulici însuși și de a doamnei Aurelia Ulici, care avea misiunea de a nu-l da la telefon pe soțul ei, pretextînd partide de bridge la care acesta ar fi participat pînă noaptea. Cum nu existau telefoane mobile, accesul lui Paul la prezentatorul său era complet închis. Prietenul nostru, transformat în victimă, a trăit vreo 3-4 zile de nervozitate pînă cînd, în revistă, au apărut poeziile sale cu prezentarea autentică. *
La un festival literar, a venit ca invitat un mare scriitor cu o recentă cucerire. Aceasta purta prenumele Marina. Organizatorii, flatați de prezența lui, nu mai știau ce să facă pentru ca maestrul să se simtă bine. Atunci, doi tineri scriitori, puși pe glume, i-au convins pe scriitorii gazde că în sferele înalte ale lumii literare, oaspetele lor de seamă este poreclit cu mult respect „Amiralul“, pentru vasta sa operă. Și că îi face o deosebită plăcere să fie numit așa chiar și în public. A doua zi, cînd eminentul autor a venit cu amica lui Marină, la o manifestare programată, organizatorii, bine instruiți, s-au aliniat ca mateloții pe punte și l-au salutat într-un glas:
– Să trăiți, domnule amiral!
Probabil cea mai surprinsă de legătura creată a fost însăși flota.
*
La un festival de poezie, programul prevedea un recital liric cu tematică religioasă. Participa și regretatul Iustin Panța care venise cu o prietenă ce eclipsa prin frumusețea ei toate participantele și atrăgea atenția tuturor celor prezenți. Era acolo exclusiv ca parteneră a poetului, neavînd nicio competență în genul liric.
Iustin, împreună cu unul sau doi amici, s-au gîndit la o farsă. Au improvizat un poem lung și aiurit care aduna numeroase locuri comune mistice: duh sfînt, heruvimi, arhangheli, cuminecări etc. Au spus discret organizatorilor că prietena lui Iustin scrie și ea, în secret, taman poezie religioasă și că ar dori să participe la recital cu un text inedit. Sugestia a fost acceptată imediat. Astfel, la momentul potrivit, printre autorii de versuri religioase, fata a recitat serafic făcătura și a fost răsplătită cu aplauze prelungite.
La banchetul care a urmat, poeți și redactori de reviste din toată țara au complimentat-o fără limite și și-au disputat onoarea de a publica genialul text, care-i impresionase pînă la lacrimi. Poeta de circumstanță a promis la vreo zece reviste că le va trimite fiecăreia cîte un grupaj de poeme cu fior mistic și, negreșit, cîte o poză. Ceea ce, evident, nu s-a împlinit niciodată.
*
O farsă care are legătură cu literatura mi s-a făcut mie, pornind de la o poezie. Recitam mereu un distih atribuit (nu sînt sigur de paternitatea reală a textului) lui Leonid Dimov: „În căsuța cu faianță,/ Cine-a pus c… pe clanță?“ Textul continua cu alte distihuri încheiate la fel: „În căsuța cu faianță,/ Tu ai pus…?“, „În căsuța cu faianță,/ Eu n-am pus…!“ etc.
În orice împrejurare, îi chestionam serios pe toți cei din familie: „În căsuța cu faianță…“. Într-o seară, venind de la un concurs de bridge spre miezul nopții, am constatat că lumina de pe culoarul camerei mele nu se aprinde. Am presupus că unicul bec s-a ars și am continuat să merg, prin întuneric, spre ușă. Cînd s-o deschid, tot pe nimerite, mîna mi s-a afundat într-un compus moale și lipicios care acoperea clanța. Mi-am dat seama de unde venea ideea, am deschis ușa și am aprins lumina în cameră. Clanța fusese unsă din belșug, din fericire cu gem de caise și nu cu substanța din versuri. Pe ușă era lipită o hîrtie pe care fratele meu și soția lui, autorii farsei, scriseseră mare: „În căsuța cu faianță/ Cine-a pus c… pe clanță?“
*
Aș introduce în categoria „farse“ glumele pe care le strecuram în scenarii cînd lucram la ProTV. Echipa de scenariști scria sinopsisuri sau chiar scenarii întregi. Le citeam fiecare pe ale celorlalți și le discutam apoi într-o ședință comună. Fiind material mult, unii citeau mai pe sărite. De aceea strecuram în scenarii aluzii la persoanele celorlalți. Fiecare ne recunoșteam în cîte o situație (de exemplu un personaj citea o carte de-a unui coleg, vedea un film al aceluia sau purta numele unui personaj de-al colegului vizat) și o semnalam ca să dovedim că am citit cu atenție. Apăreau și situații în care „victima“ nu se prindea, semn că a sărit tocmai pagina respectivă. Numeroase asemenea „dialoguri“ de aluzii glumețe unul la celălat, strecurate prin scenarii, am avut cu Răzvan Rădulescu, el le plasa foarte subtil și trebuia să fiu extrem de vigilent ca să le găsesc în scenariile lui.
*
Destule farse făceam la Cenaclul Universitas, care a funcționat, cum se știe, între anii 1983 și 1990, fiind prezidat de academicianul de azi Mircea Martin, adică de o persoană cu care nu prea se glumea. Deși avea simțul umorului și îi plăceau vorbele de duh, dacă erau inspirate. Cînd autorii care citeau erau slabi, primeau o muștruluială serioasă pe care o încasau și cei mai răsăriți, mai ales la prima lor apariție, ca un fel de „botez“. Dar ce se petrecea cînd vreun autor citea de-a dreptul elucubrații, de atribuit uneori unor afecțiuni ale cugetării normale? Asemenea lecturi produceau iritare și mentorului, manifestată chiar prin scoaterea ochelarilor, ca și cum ar fi refuzat să-l mai vadă pe individ. Atunci, veteranii cenaclului se înțelegeau din priviri. Semnalam cu discreție și profesorului, tot numai din ochi, intenția noastră. După lectură, nechematul era acoperit cu un flux de elogii, care mai de care mai alături cu drumul, atîta cît exista acela în textele lui. Odată, unul a citit o aberație care se voia „eseu filosofic“. Eu am respins încadrarea, înscriindu-l în genul liric și cerînd ca textul să fie tăiat în versuri. Caius Dobrescu a deplîns că el nu vede nicio revistă din țară adecvată unui asemenea demers capital. Altcineva l-a comparat cu clasici inexistenți. După o jumătate de oră, autorul transpirase de emoție și de plăcere. La final a cerut cuvîntul, le-a mulțumit tuturor și a spus că regretă doar că nimeni nu a înțeles textul său. Avea, desigur, dreptate!
Ștefan MITROI
Noapte cu lăutari
Prietenul meu Dumitru ajunsese pe cai mari, era redactor-șef adjunct la revistele „Viața Studențească“ și „Amfiteatru“. Ghinionul sau, mai degrabă, norocul a făcut ca el să aprobe publicarea în „Amfiteatru“ a poeziilor Anei Blandiana, care au dus la interzicerea semnăturii acesteia. Conducerea revistelor cu pricina n-a scăpat nici ea de represaliile politrucilor aflați în fruntea țării. Cel mai mult a avut de suferit adjunctul care dăduse drumul spre cititori adevărului subversiv că suntem un popor vegetal. A fost concediat. Trimis în șomaj politic, mai bine zis. Cui să te plângi? La ce ușă să bați ca să ți se facă dreptate?
Fire solară, prietenul meu a așteptat resemnat să i se ofere un nou loc de muncă. Avea doi copii de crescut, cel mic, cea mică, de fapt, se născuse cu numai câteva săptămâni în urmă. Urma să fie botezată, eveniment ce nu mai putea fi amânat, anulat, nici atât, făcuseră toate pregătirile necesare. Damigenele cu vin așteptau pe balcon. Nu tocmai cuminți, încă mai bolborosea vinul în ele. Avea să se liniștească până în ziua botezului.
Ca fiu de podgorean din Drăgășani, Dumitru cunoștea toate secretele licorii lui Bachus. Se ocupa el însuși de producerea ei. Cum îi plăcea să fie înconjurat de prieteni, balconul era plin ochi de damigene, pline și ele până la refuz cu vin alb, vin roze și vin roșu. Pentru toate gusturile. Nici nu stăteau bine din fiert că și dădeau prietenii năvală. Patefoanele se puneau imediat pe cântat, fuseseră trei, dar unul, văzând cât de mult râvnesc la el, mi-l dăruise mie cu ocazia nu știu cărei sărbători, patefoanele, ziceam, aduceau, nu împreună, ci pe rând, mireasmă de muzică veche, dinaintea secolului în care ne aflam, îndulcind cu ea împrejurimile unui bloc muncitoresc din cartierul Colentina.
Dumitru locuia la etajul șapte. Se duceau până, hăt, departe, prin ușa deschisă a balconului, vocile dogite ale lăutarilor. Nu se supăra nimeni. Înfrumusețau serile lungi de toamnă, pansând nu puține dintre sufletele care le ieșeau în cale.
Petrecerea de botez urma să aibă loc acasă. Adică în apartamentul de la etajul șapte. Doar că, în locul lăutarilor de pe discurile de ebonită, aveau să cânte niște lăutari adevărați. Nu erau mulți. Numai trei. Unul cu acordeonul, altul cu vioara, iar al treilea cu țambalul și toba.
Cum să ratezi așa ceva? Mă număram, firește, printre invitați. Era acolo și poetul George Țărnea, vâlcean ca și gazda. De altfel, Dumitru mi-l prezentase, cu câțiva ani în urmă. Deveniserăm chiar prieteni. Mă însoțise de un Crăciun acasă la părinții mei, în Teleorman, unde petrecuserăm trei sau patru zile pe cinste. Fără să scriem versuri. Plugușoare, nici atât!
De data aceasta, era altfel. Patefoanele aveau totuși un pic de milă față de vecini. Lăutarii, nu prea! Mai cu seamă atunci când s-au încins spiritele și petrecăreții s-au pus pe jucat.
Cred că se „bucurau“ și cei de la parter odată cu noi!
Nu m-aș mira să ne trezim cu miliția la ușă, i-am spus, între două pahare, tatălui ce-și botezase odrasla.
Le-am cerut voie vecinilor. N-o să ne strice niciunul petrecerea, m-a asigurat el.
Într-adevăr, așa a fost. Au cântat lăutarii până s-a crăpat de ziuă. Poate că de la forța cu care izbeau vocile lor în liniștea nopții s-a crăpat!
Mă cam luase oboseala. Am plecat, aproape pe furiș, acasă. George Țărnea mă întrebase mai înainte dacă poate să doarmă în noaptea aceea la mine. Sigur că da! Nu era pentru prima oară. Doar că noaptea se cam dusese.
Odată ajunși în apartamentul meu din Aviației, ne-am pomenit, și eu, și George Țărnea, că nu prea mai aveam somn.
Hai să-i dăm un telefon lui Dumitru, i-am zis. Să facem puțină bășcălie de el!
Gândire de om necopt încă la minte!
Cu domnul Dumitru am spus, când am auzit receptorul de la celălalt capăt al firului ridicându-se.
Eu sunt! a răsunat glasul prietenului nostru în difuzor.
Sunt vecinul de deasupra, am zis, cu vocea îngroșată, ca să nu fiu recunoscut.
M-ai terorizat toată noaptea, nesimțitule! am continuat. Chiar nu ai de gând să te oprești?
Ca un făcut, petrecerea nu se încheiase încă.
Vin până sus la dumneavoastră să vă explic, a turuit Dumitru, și a pus receptorul alături, luând-o pe scări în sus.
Aveam să aflu peste câteva zile, când i-a trecut supărarea, ce s-a întâmplat mai departe.
Singurul vecin cu care nu apucase să vorbească era cel de deasupra. Acesta abia adormise, când a auzit soneria bâzâind.
N-am închis un ochi toată noaptea, a țipat bietul om, văzându-l pe locatarul de jos la ușă. Doar ce ațipisem și tu…Ești un mare nesimțit, să știi!
Nesimțitul eram eu, dar cui să-i spun? Căci prietenul meu Dumitru, oltean get-beget, în loc să aibă răbdare să asculte până la capăt, lăsase telefonul jos și-o pornise ca vijelia spre ușă!
Ioan T. MORAR
„Sînt colonelul Diaconescu…“
Era seara lui 1 februarie 1987, la Restaurantul Casei Scriitorilor de le Victoriei, împreună cu regretatul Radu Călin Cristea, dădeam o masă pentru a sărbători premiile noastre de debut: el, la critică, eu, la poezie. Noi eram restanți pentru că nu am fost în București atunci cînd s-au dat premiile (și plicul aferent), așa că am adunat prietenii noștri comuni și am pus-o de-o petrecere. Eram vreo douăzeci, o masă lungă, au fost și colegii din Divertis, și din Ars Amatoria. La o altă masă, nu chiar așa de mare, un grup de prieteni și cunoscuți ai lui Nicolae Velea, prozatorul, îi plîngeau dispariția, cu o noapte înainte, cînd a fost găsit înghețat în troienele de lîngă Casa Scînteii. Mai era și o a treia masă, un fel de „refuzați“ care nu erau invitați nici la bucuria noastră, nici la necazul celorlalți. Niște zurbagii care au tot încercat, fără succes, să se lipească la masa noastră. A ieșit și un mic scandal, lăsat, la ieșire, cu o rostogolire prin zăpada din curtea Casei Scriitorului. Dar nimeni nu a fost rănit!
Am plecat să prindem ultimul tramvai, cu Ștefan Agopian, Ioan Buduca, Ioan Groșan și, desigur, regretatul Radu G. Țeposu, zis Țepi, care mă găzduia în apartamentul lui din Crîngași. Dar ultimul tramvai, pe care l-am prins, s-a oprit după două stații în spatele altor tramvaie blocate de zăpadă. Am oprit exact lîngă locuința unei prietene a lui Agop, care, după ce a dispărut zece minute, a revenit și ne-a invitat în casă. Surpriză: votcă, whisky, bunătăți au răsărit pe masă. După ce ne-am re-alimentat, am încercat să comandăm un taxi, dar prietena lui Agop, care era secretara unui ministru, a sunat pe un număr nepublic și imediat a venit taxiul. De menționat că, în astfel de momente, să prinzi o comandă care să fie onorată la dispeceratul de Taximetre era ceva de domeniul miracolului.
(Am notat și eu numărul respectiv, cu acordul doamnei, care mi-a spus că, într-un fel, e pentru VIP-urile vremii, un număr la care chiar se preiau comenzi. Am chemat de vreo două ori, cu succes, taxiul de pe acel număr susținînd, cu un accent specific, că sînt Ladislau Boloni, jucător în Națională, la acea vreme. O dată șoferul intrigat m-a luat cu „nu sunteți Boloni“, iar eu am răspuns, cu același accent, „sînt vărul primar, pentru mine a chemat la taxi“)
Am ajuns acasă la Țepi cu chef de farse. Pălinca scoasă direct de la frigider ne-a aprins cheful și mai mult. Țepi lucra la „Flacăra“, la secția culturală și avea numerele de telefon ale tuturor scriitorilor. Mi-a venit ideea să mă dau Adam Puslojić, îl puteam imita foarte bine, care suna, tîrziu, în noapte, din tipografia de la Novi Sad, unde pregătea un articol despre moartea lui Nicolae Velea. Subiectul era: cum era văzut Velea de autorități, ca să nu fac vreo eroare în articolul despre defunct. Am sunat un poet și redactor de la Cartea Românească, a fost foarte amabil, mi-a spus că era un tip ok cu regimul și s-a scuzat pentu hîrtia pe care mi-a tipărit volumul. Apoi un prozator care lucra la „România literară“, dar mi-a răspuns o doamnă care s-a recomandat „sînt slujnica, domnul nu e acasă.“ Am ajuns la un prozator și director de teatru (mic), care la fel, a confirmat onorabilitatea politică a lui Velea și mi-a spus că dacă mai trec prin București, neapărat să vin la el la teatru. Au mai fost vreo doi, pe care i-am uitat, dar tot așa au răspuns. Toți se tutuiau cu Adam Puslojić. Cred că o parte din ei au și informat autoritățile, conform regulilor, că au fost sunați din străinătate.
Pălinca aia bună, de fapt, horinca, cerea mai mult. Și a venit încununarea farselor de pînă atunci. Sunăm un italienist, critic literar. Nu aveam clar ce să îi spun, era deja patru dimineața, dar eram convins că pot improviza. Și, în plus, nu avea să știe cine l-a sunat, așa era în vremurile alea. Țepi avea un raft de cărți și lîngă telefon și cînd a răspuns criticul am răspuns mecanic: „Bună dimineața, sînt colonelul Dragomirescu de la Externe“ (văzusem o carte scrisă de Mihail Dragomirescu pe raft). „Nu mă cunoașteți, sînt nou în serviciu, comandant adjunct. „Da, să trăiți, zice italienistul“. Plusez: „Dumneavoastră ați mai lucrat cu noi“. „Da“, zice el. „Văd, zic, am aici dosarul“. Gata, victima a mușcat, trebuie tras de fir. „V-am sunat pentru că e urgent, acum am terminat de lucrat pentru o misiune. Veți merge la Urbino, în Italia (auzisem de acest orășel universitar de la Solomon Marcus), la o conferință internațională… Avem informații că o delegație maghiară vrea să insinueze că și maghiara e o limbă latină“. Aici mă așteptam ca interlocutorul să rîdă sau să închidă telefonul. Era o aberație ce am zis eu, dar, dacă e ordin, cu plăcere. Zic: „Veți merge tot cu pașaportul de Externe (despre asta știam de la Johnny Răducanu care la o masă ne-a spus: măi, eu am pașaport de le Externe). Am, rezervat bilet la Alitalia, vineri. (La Biserica Italiană de pe Bulevard era înrămat și orarul celor două sau trei curse de la București). Amănuntele astea i-au dat multă încredere interlocutorului. Și, lovitura decisivă. Reamintesc, eram în noaptea de sîmbătă spre duminică, într-un oraș înzăpezit. „Vă convoc mîine dimineață la ora șapte, cînd ies din tură, să stabilim amănuntele și să facem formalitățile. Știu, e din scurt, dar veniți mîine la poarta B.“ (orice instituție serioasă are și o poartă B). Abia aștept să ne cunoaștem și pe viu.“
După ce am închis telefonul am rîs cu hohote de cred că am trezit tot blocul. Farsă reușită din plin, prada mulinată pînă la mal. Ideea noastră era să mergem și noi la ora șapte la Externe, să-l vedem pe criticul nostru, un nea Mărin derutat de faptul că nu-l așteaptă niciun colonel Dragomirescu. (Chiar și cel de la poartă putea fi destul de intrigat că vine cineva de dimineață să vorbească cu un colonel inexistent! )
Dar horinca a fost mai tare și ne-a trimis în pat. A fost omul la Externe? Sigur a fost. Iar mai apoi povestea a ajuns la urechile lui și m-a înjurat într-o cronică la cartea de debut, a spus că toate semnele de oboseală ale generației ’80 s-au adunat la mine în volum.
O înjurătură care mi-a confirmat reușita farsei.
Vasile SPIRIDON
Impostură și deziluzionare
Tipul de farsă la care mă voi referi în continuare nu este unul care să aibă vreun sfârșit, întrucât cei implicați în regizarea lui nu ar voi să se afle niciodată de impostura lor. Teoretic vorbind, scopul oricărei farse este de a provoca o confuzie voită pe seama cuiva, urmată de o dezvăluire a ei, de stârnirea râsului și de reflecțiile ironice. Farsa degajă un aer jucăuș, uneori chiar critic, dar nu își propune să păcălească cu adevărat sau să dăuneze serios cuiva anume. Or, farsa colecti:ă de deghizare a producției mediocre, o manieră de joc insidios în care abuzul de încredere asupra cititorilor este exercitat din partea unor pretinși scriitori. Aceștia nu se prefac a scrie bine (nici nu ar fi în stare), ci ceilalți din anturajul lor îi cred sau se prefac a-i crede scriitori adevărați. Impostură în sine, lipsa lor de talent literar ajunge să se încadreze între limitele farsei mai ales atunci când neputința creatoare este dublată de ambiția de a fi considerați valoroși. Această năzuință degradată în frustrare adâncă și-o satisfac prin felurite trucuri a căror rețetă nu este nicicând epuizată. Impostorii vor continua să scrie, eventualul lor succes devenind o farsă în sine, pentru că în acest caz este serbat un eșec… prestigios.
Un prim pas este făcut prin publicarea cărților lor slabe grație finanțării din partea sponsorilor generoși sau din resursele proprii. Prefațarea, postfațarea sau „copertarea“ cu frazele sforăitoare ale unor critici aleși pe mica lor măsură este succedată de lansări demne de amploarea imposturii. Urmează vânarea de recenzii sau de cronici (fie ele și nefavorabile, deși nu vor fi deloc digerate), apoi farseurii pot aspira la premii mai mult sau mai puțin importante, recurgându-se la traficul de influență sau la relațiile cumetriale. Tot acest parcurs al imposturii configurează o farsă colectivă ce riscă să afecteze până și nivelul instituționalizat. Între amuzament și sancțiune există o linie foarte clară, chiar dacă uneori aceasta pare subțire, iar traseul încercării de parvenire este străbătut aproape în mod reflex de toți actorii conștienți că participă la un simulacru literar. În loc să stârnească râsul sau să fie prilej de reflecție gravă, așa cum ne-am aștepta, în virtutea trăsăturilor specifice acestei specii… neliterare, astfel de farse trădează exacerbarea orgoliilor și lipsa fricii de a cădea în ridicol (sinceritatea autocritică are șansa să apară doar în absența vanității).
În cercul lor de complicități, farsele ce se învârt în jurul literaturii nu sunt acte de creație în sine, dar asigură un temporar prestigiu într-o realitate cu dimensiunile răsturnate. Farsele neterminate din lumea noastră literară pot să atingă culmile dramatismului (și chiar ale tragismului) dacă aspiranții la glorie încep să creadă ei înșiși că masca pe care au împrumutat-o li s-ar lipi de față și le-ar conferi o veritabilă identitate literară. Adevăratul chip le iese la iveală nu neapărat atunci când scriu, ci în momentul pierderii definitive a acelei măști, iar farsa încetează prin demascarea făcută de cineva din afara grupului de interese. Farseurii și anturajul de complici vor rămâne în urechi cu aplauzele primite la lansare și cu gândul de mărire în amintire.
Dacă asemenea farse s-ar face cu umor, sinceritate și luciditate, rezultatul ar putea fi o formă de literatură comică autentică plină de note amare despre vanitatea și nesiguranța succesului celor care trăiesc mirajul literaturii. Așa însă, impostorii devin în final victime ale unei farse mai mari decât ei înșiși, după ce au iritat pe cei care încă mai cred în scrierea unei veritabile literaturi. Când cititorii devin ținta unui astfel de tip de farsă din partea acestor impostori care vor să aibă succes pe nimic fondat, ne aflăm și într-o zonă a snobismului străin de timbrul specific adevăratei literaturi și de validarea estetică. Farsa succesului de mucava cu ecou prefabricat este una grosolană, în care autoiluzionarea păcălitorilor păcăliți fără râs și cu o regie ascunsă are un final inevitabil: tăcerea și uitarea care se va lăsa peste farseuri. Partea gravă este că un cititor de rând care vrea să aibă sub ochi o carte bună devine astfel victima unor farse în urma cărora râsul lipsește, dar păcăleala rămâne, dacă farseurii nu sunt dovediți.
Dan STANCA
Regina noastră: Confuzia
În momentul în care Cristian Pătrăşconiu m-a solicitat să răspund la o anchetă literară al cărei subiect se referea la posibilele feste din literatură, mi-a venit să râd. A fost un râs sincer, care exprima o mare bucurie. Uite cum gândurile unuia vin în întâmpinarea gândurilor celuilalt. De ce spun asta? Deoarece ultimul sau penultimul meu roman, intitulat „Fericiţi cei morţi“ porneşte tocmai de la această idee. Acolo, în carte, e vorba despre un critic literar care oarecum plictisit de meseria sa, îşi propune să facă totul pe dos. Adică? Să spună despre cărţile bune că-s proaste şi despre cele proaste că-s bune. Lui i se pare că aceasta ar fi cea mai inspirată soluţie pentru a împinge lucrurile spre un adevărat haos. Şi aşa scriitorii se află într-o mare derivă. Nu-i mai bine să-i ameţesc şi mai mult? Nu asta doresc ei de fapt? Criza valorilor este ucigătoare şi doar acela care are puţin respect faţă de noţiunea de valoare realizează primejdia unei asemenea intreprinderi.
Dragă Cristi, ai pus degetul pe rană. Eu, fiindcă aşa sunt eu, crezând în spiritul a ceea ce se află deasupra valorii, deoarece pe mine nu mă interesează valoarea artistică a unui text, ci forţa lui de-a ajunge la idee, pe mine deci, propunerea ta m-a entuziasmat. Mai ales că am scris un roman bazat pe aşa ceva. Dar cel care creează confuzie este un agent al Anticristului. Asta e altă problemă. În ceea ce mă priveşte nu cred că vreun critic literar m-a lăudat ştiind că sunt o nulitate sau m-a distrus deşi credea în valoarea mea. Deci nu mi-a jucat nimeni nici o festă. Şi cu toate acestea anumite bănuieli nu mă părăsesc. Dacă aş afla despre ce e vorba m-aş bucura enorm. Dar aşa ceva e imposibil. Ca un conservator ce sunt, continuu să cred în dreptate, în justiţie, în demersul axiologic cinstit, care nu suferă contrazicere. Cred, astfel, în judecata dreaptă. Şi mai cred că distinsa noastră critică literară are puţină minte pentru a înţelege că eforturile ei au o miză mai înaltă decât scormonirea într-un text. Evident, literatura e până la urmă numai text, dar… DAR…
De curând am citit anumite afirmaţii care m-au pus pe gânduri. Ele aparţin unui mare scriitor român contemporan al cărui nume nu-l deconspir, deşi e binecunoscut. Ce spunea distinul autor? Că într-un roman nu contează ce spui, nu contează ce se întâmplă… Completa domnia sa, într-un roman se întâmplă fraze, cuvinte, asta e şi nimic mai mult. Nu-l contrazic, dimpotrivă, înţeleg perfect ce a vrut să spună, dar pe de altă parte mă simt, cum să zic, ofensat. Păi, dragul meu confrate, cum adică nu contează sau nu are importanţă ce se întâmplă? În felul acesta distrugem marea arhitectură a romanului universal. Romanul ca substitut al epopeii mitologice, a reprezentat de-a lungul timpului singura cale prin care cititorul a putut să aibă acces la ideile cele mai importante ale omenirii. Nu contează că scrii frumos sau urât, contează să spui ceva, să ai un mesaj, deşi asta e puţin cam dogmatic, un mesaj prin care să-i mobilizezi pe oameni ca să iasă odată pentru totdeauna din imbecilitatea cotidiană. Omul e om dacă citeşte şi dacă citind mişcă ceva în sufletul lui mai bâtrân decât îi e trupul. Asta e miza literaturii pentru a putea să se ţină de catargul ambarcaţiunii care-l transportă spre depărtări de neînchipuit. Altfel ne paşte confuzia, cea mai voluptuoasă şi mai scârboasă amantă pe care, dacă ai îmbrăţişat-o, nu te mai dezlipeşti.
Vai, nu vreau să scriu frumos, nu vreau cuvinte care să dea din coadă, nu vreau să fiu pe gustul duducilor car vin la Librăria Humanitas şi acolo îşi dau ochii peste cap. Vreau până la moarte, de care nu mă mai desparte mult, să fiu un neînduplecat duşman al confuziei, să spun cu toată tăria de cuget ce gândesc, iar gândul să fie o parte infimă dintr-un mare flux spiritual care inundă cosmosul. Spunând aşa ceva sunt oare infatuat? Nu, sper ca o aripă gingaşă a smereniei să vibreze şi astfel să trăiesc în răcoarea unei alte dimensiuni… Ştiu însă că aşa ceva e imposibil. Carnea mea atârnă greu, ca un sac de pânză înnoroiat, sunt un mamifer cu articulaţiile anchilozate, mă dor oasele şi mă omoară ploşniţele, dacă ăsta sunt, ce maica mă-sii mai pretind? Dar nu vreau să fiu prinţ în regatul confuziei! Asta nu vreau. Să fie limpede în mintea mea. Să fie lumină în creierul meu, să nu fac din alb negru şi din negru alb, să nu fac din valoare o convenţie şi să ştiu că valoarea este spirit şi nimic altceva… Altfel cuvintele se înşiră pe hârtie precum dârele unui condei mincinos pe care l-am cumpărat de la librărie contra sumei exorbitante de cinci lei…
Liviu Ioan STOICIU
Luat cu vorba, scuze
Sunt perceput ca un „tip“ sobru, care nu știe de glumă. Râd cu poftă la un banc bun, dar nu spun niciodată bancuri, rușinându-mă că aș putea să nu fiu convingător și să nu râdă nimeni (lasă că nici nu le țin minte). Nu apreciez farsele făcute altora, cu atât mai puțin făcute mie, nici „păcălelile“ nu mă amuză, din contră, mă deprimă (că sunt atât de prost să mă las păcălit, atât de neputincios să nu pot să răspund cu aceeași monedă; lasă că sunt păgubos din fire și un perdant pe toate palierele, inclusiv în plan literar). Nu sunt ursuz, dar nu-mi place să fiu luat peste picior nici măcar în parodie.
Am avut parte de farse, care m-au amărât – de curiozitate, mă voi referi numai la două din cele care au cât de cât legătură cu literatura, să rămân în plasa „farsei în literatură“ (în interpretare personală; nu mă voi referi la intrigile amuzante sau replicile spirituale cu care mă întâlnesc mereu, citind sau vizionând aspecte legate de viața literară). Farse? Păcăleli? Eu le-am considerat atunci când am avut parte de ele o bătaie de joc (plin de complexe cum sunt; n-am un trecut care să fie ideal, cu un CV performant), peste care am trecut greu cu vederea, considerându-mă victimă naivă.
În 1968, după intrarea trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, am hotărât să merg voluntar în armată (aveam 18 ani; eram profesor suplinitor la țară, lângă Adjud), să lupt împotriva „cotropitorilor“, pe când România lui Ceaușescu (care nu a participat la invadarea militară) făcea pe disidenta și lumea se aștepta să fie pusă la punct de stăpânii „lagărului comunist“ de la Moscova. Un an și patru luni, la UM 01458 (țin minte, culmea, cifrele), la artilerie, la Bârlad am trăit aventura radicală a pregătirii militare (deși eram la „comandă“, la radiotelegrafie și răspundeam de o mașină de teren dotată tehnic, în grad de caporal, instrucția era dusă la extrem; făceam de pază și la depozitele de armament din afara unității; erau la ordinea zilei tragerile și aplicațiile în condiții inumane), teama de ruși, de spioni și de sabotaje interne căpiindu-mă. Natural, când eram de planton sau de pază la „obiective“ cu pușca mitralieră încărcată cu gloanțe adevărate, citeam pe furiș sau scriam (motiv să fiu pedepsit, de câte ori eram surprins). Totodată, fiind „indisciplinat“ (lipseam de la lecțiile politice, refuzam să execut ordine umilitoare și primeam rar bilet de voie în oraș, motiv să sar des gardurile unității militare; la întoarcere eram trimis direct în arest; acolo dormeam pe scânduri, înnebunit de frig și de căldură, iarna și vara). Publicasem versuri în revista Armatei, la București, prin Nicolae Tăutu, care a pus o vorbă bună pe lângă comandantul unității mele, că-s „poet“, să fiu iertat pentru greșelile făcute (îi scrisesem că am necazuri cu superiorii). În ziua „eliberării“, colegii mei de armată erau trimiși acasă (lăsați la vatră), unul câte unul, numai eu mă perpeleam cu bagajul făcut dar fără ordin de plecare, uitat, ofițerul Nicolae Tăutu îmi spusese că mă așteaptă batalionul disciplinar (târziu am aflat că el făcea farse scriitorilor) – m-a ținut trei zile „în prag de apoplexie“…
Din armată am plecat la mină, la Bălan (județul Harghita), să muncesc în subteran, la exploatare de cupru, să scap de „îndoctrinarea“ militară (care mă afectase serios, nu mă mai recunoșteam, voiam să mă trezesc la realitate; toată viața am avut asemenea porniri de corecție, pedepsindu-mă pentru confortul mental de câte ori simțeam că nu mai pot). Aveam 20 de ani în 1970, am descoperit aici o lume de o și mai mare asprime sufletească (decât cea din armată), dar onestă. Dat de gol că scriu poezie, am fost scos din subteran și pus să muncesc la „birouri“, la suprafață, „calculator“. Eram revoltat de condițiile de muncă de aici, din evul mediu, de salariile de mizerie (legate de „plan“; dacă nu făceai „planul“ erai muritor de foame, deși munceai „de-ți ieșeau ochii din cap“ în subteran; șefii care te exploatau aveau salarii uriașe) – așa că am scris un memoriu către CC al PCR și către ziarul Informația Harghitei din Miercurea Ciuc, expunând câte în lună și în stele despre situația în care se complac minerii muritori de rând (aveam informații reale, la zi, de la mineri cu vechime aici). Urmarea? Au venit controale „de la centru“, a fost demis directorul exploatării miniere, s-au îmbunătățit niște lucruri. Eu eram acum arătat cu degetul, „că din cauza mea“… Într-o zi am fost anunțat de minerii cu care lucram că voi fi „tras la răspundere“, dat afară „mâine“ (când era zi de salariu), „trimis la plimbare“, să vin cu ei la restaurantul central din Bălan, că vor să bem, să-mi mulțumească la despărțire (cu o neobișnuită rugăminte, să le citesc din poezia pe care o scriu, nimica toată; să rețin că minerii aveau un respect deosebit pentru un poet important în acea epocă, Dan Verona, care venea în vacanțele studențești să câștige bani aici, la Bălan; era și el atunci). Abătut, vă dați seama, fără viitor, al nimănui, am venit la o masă rotundă uriașă, la care era floarea cea vestită a mineritului local – și mi-au dat special o sticlă aspectuoasă cu un lichid incolor, asigurându-mă că nu mă îmbată așa tare ca alte băuturi spirtoase, anume: gin de ienupăr. Am tot băut numai gin de ienupăr, în care am pus și limonadă, păhărel după păhărel, luat cu petrecerea, m-am îmbrățișat cu fiecare, am dat și în lacrimi de emoție, de despărțire. Natural, m-am îmbătat urât – am plecat pe picioare la căminul de nefamiliști unde locuiam (însoțit de un prieten, care probabil că mă mai sprijinea) și, ajuns la cameră, am… orbit! Efectiv am orbit, am mers la baie ținându-mă de pereți, totul se răsturna cu fundul în sus, mi-a fost rău, ginul de ienupăr îmi ieșea pe nas și pe urechi, vorba ceea. Am fost orb-orb 24 de ore, mă simțeam definitiv nenorocit; nu ajungea că eram dat afară de la mină, cum îmi spuseră minerii, mai eram și orb… Am devenit conștient de farsă abia după trei zile, când se ceruse transferul de la mină la redacția ziarului „Informația Harghitei“ pe motiv că eu… știu să scriu (dovadă, memoriul meu de care am pomenit), am fost angajat aici șef al secției scrisori și corector (având să fiu coleg cu scriitorii Calistrat Costin, viitor președinte al Filialei Bacău a USR, și cu Ioan Nete).
Mai am la dispoziție trei farse (una cu Securitatea, două paranormale; ar ocupa mult spațiu să le expun) și o păcăleală de proporții (mi s-au furat din cont 25.000 de euro în 2023, sumă în care erau economisiți și banii primiți la premii literare), dar m-am lungit nepermis și așa, luat cu vorba, scuze.
Robert ȘERBAN
Pijamale, pămătuf, cremă și fișicurile de la „Flacăra“
Știu povestea multor și simpatice farse literare, o parte aflate din cărți – cum ar fi Întâmplări cu scriitori, de Mircea Micu, pe care le-am tot recitit, în adolescență, când voiam să aflu o parte din secretele scriitorilor –, altele povestite de-a lungul timpului de confrați. Cum eu n-am pătit una de pomină și cum nici n-am făcut o farsă nemuritoare, îmi permit s-o reproduc pe cea relatată mie de un scriitor pe care l-am cunoscut de când eram copil mic și pe care l-am îndrăgit enorm, Valeriu Armeanu. E în Gura păcătosului, cartea-dialog realizată împreună cu Domnia sa și publicată la Brumar, în 2014, cu un an înainte ca el să se stingă. Valeriu Armeanu: „Eram cu cenaclul (Flacăra, n.m.) în turneu prin Ardeal. Fuseserăm cazaţi la un hotel din Deva. Şi să vezi ghinion. Că aşa le potriveşte dracu, uneori, că, dacă e să ai ghinion, găseşti cuie şi în maioneză. Geanta mea de voiaj semăna ca două picături de apă cu geanta domnului Medar, o geantă în care bătrânul ţinea încasările de la fiecare spectacol. Se făcuse ora prânzului, Adrian (Păunescu, n.m.) mi-a dat telefon şi m-a rugat să merg în oraş să iau presa. După ce eu am părăsit camera, l-a sunat pe tata Medar, sub pretextul că vrea să-l întrebe ceva. Între timp, doi băieţi din cenaclu au făcut cea mai tâmpită glumă din câte se pot face. Cu dublurile de la recepţie au deschis uşile de la cele două camere, apoi au pus geanta mea la tata Medar în cameră şi pe-a lui, plină de bani, la mine în cameră. Până aici s-a jucat ca la carte. Urmează prima fază: tata Medar ajunge în cameră, îşi ia pardesiul, îşi pune pălăria pe cap pentru că trebuia să coboare la autobuz şi, în final, ia geanta şi dă să plece, moment în care i se pare că geanta este prea uşoară, că nu este ceva în regulă. O desface şi constată că înăuntru nu mai sunt bancnotele – câteva sute de mii de lei, în banii de atunci –, ci doar o nenorocită de pijama, pasta de dinţi, un pămătuf şi spuma de ras. Bătrânul dă în bâlbe, îl apucă inima, crede că are halucinaţii şi se aşază pe pat. Începe să vorbească singur. Iese pe hol, dar fără geantă, întâlneşte un băiat de la cenaclu, care îl întreabă ceva, dar tata Medar vorbeşte cu berzele şi cucii. Omul îl întreba ceva şi bătrânul răspundea altceva. În fine, se duce repede zvonul că lui tata Medar i s-au furat banii. E haraiman, nu glumă. Începe halimaua, fiecare îşi dădea cu părerea. Medar îşi mai revine şi îi spune şoferului de la autocar că el se sinucide, că se aruncă de pe hotel în cap dacă nu se găsesc banii. Tremură tot, plânge şi iar o dă pe bâlbe. Câţiva băieţi din cenaclu se ţin scai de bătrân ca nu cumva să se arunce de la etaj. Lumea intră în alertă, intră în panică. Faza a doua. Sosesc şi eu din oraş, mergeam agale, ca un geambaş, cu ziarele sub braţ. Urc în cameră şi îmi arunc ochii pe nişte ziare. Minciuni, minciuni şi iarăşi minciuni. Doamne, îmi zic în gând, cum nu le-or cădea ăstora minciunile la rânză?! Norocul lor este că nu poţi să faci icter de atâtea minciuni, ai vedea numai gălbejiţi pe la Casa Scânteii. Sună telefonul, în receptor aud vocea lui Păunescu: Hai, mă, ce faci? Nu îmi aduci ziarele? Să-ţi iei şi geanta că plecăm. Mă ridic, iau geanta şi încerc să ies, dar simt că geanta mă trage în jos. O aşez din nou pe pat şi mă fulgeră un gând. Nu cumva mi-o fi vârât vreunul niscaiva cărămizi, ca să le car, ca prostu’, fiindcă gluma asta se face destul de des? Când deschid geanta, simt cum mi se înmoaie picioarele. E rândul meu să dau în bâlbe. Ceva nu este în regulă. Cine a avut interesul şi pentru ce să îmi umple geanta cu bancnote? Îmi tremură mâinile, îmi tremură picioarele, pe frunte îmi curg broboane de sudoare. Închid geanta, iau ziarele şi cobor spre camera lui Păunescu. Bat la uşă şi îmi răspunde cu o voce gravă să intru. Domnu’ Păunescu, îi zic eu precipitat, cu geanta mea s-a întâmplat ceva necurat. Nu ştiu cine mi-a umplut-o cu fişicuri. Ce geantă, ce fişicuri, că nu prea înţeleg ce spui, îmi răspunde pe un ton indiferent Păunescu. Încerc să repet, să mă fac mai înţeles, dar concluzia lui vine ca o halebardă în capul meu.
− Uite ce e, Valerică, nu mai complica lucrurile. Mai bine recunoaşte că ai fost pe mână cu nişte hoţi şi ai prăduit cine ştie ce bancă sau casierie. Să ştii că, dacă eşti cinstit, organele de anchetă ţin cont de asta şi poţi să iei o pedeapsă mai uşoară.
− Ce hoţi, domnule, mă apăram eu cu îndârjire, eu nu cunosc niciun hoţ. Să dea dracii în pielea mea dacă am fost pe mână cu vreun hoţ.
− Păi, să zicem că tu ai dreptate, mi-a zis, dar atunci de ce nu au dus banii în altă cameră, de ce i-au lăsat tocmai la tine?
− Să-i ia dracu de hoţi! De unde să ştiu eu ce au avut în cap?
În cele din urmă mă supăr, îi las geanta şi îi spun că mă duc la gară, că m-am săturat de cenaclu şi de viaţă, că vreau să plec acasă.
− Stai puţin, Valerică. Unde pleci? Păi, acum mă supăr eu pe tine. Adică tu îmi laşi mie corpul delict, te speli pe mâini şi, la o adică, vrei să dau eu de dracu? Stai, mă’ băiete, să vină miliţienii.
Aoleu, Doamne, zic în gândul meu, să ştii că am dat de belea. Dacă vin miliţienii, ăia îmi pun cătuşele şi să te ţii declaraţii peste declaraţii, până mă încurcă. Mai trăisem eu o întâmplare cu ani în urmă, când pe mine şi pe un amic ne-au oprit doi miliţieni pe stradă. Ne-au cerut buletinele, noi le-am dat, iar cel care le-a luat se uita în buletinul meu şi îl întreba pe amic unde s-a născut, iar pe mine mă întreba unde m-am născut, uitându-se în buletinul amicului. Ne-au luat. Moment în care eu am inspiraţia şi îl întreb pe idiot. Dar de ce ne luaţi? Ce am făcut? Păi cum să nu vă iau, îmi răspunde, dacă voi nici măcar nu ştiţi unde v-aţi născut? Până la urmă, lucrurile s-au lămurit şi ne-au lăsat să plecăm. Şi dacă până aici am simţit eu morcovul oarecum, de data aceasta era la locul păgubos cu frunze cu tot. Aşteptam să vină miliţienii, dar în locul lor pică pe uşă tata Medar. Adrian îi arată geanta şi acesta o deschide, îl văd cum îi vine inima la loc. Mie îmi dă geanta lui Medar, îmi văd pijamaua cocoloşită şi celelalte acareturi. Îmi dau seama că ni s-a jucat o farsă.“
Marcel TOLCEA
Institutul de întâmplări Bovary
Succint spus, farsa mi se pare a fi o ironie în act la capătul căreia „farsatul“ iese cam șifonat. Forțând lucrurile, mai că aș conchide că, în anumite condiții, farsa ar putea deveni chiar un happening. Unul evident mai puțin amabil căruia, fatalmente, îi prisosește răutatea și îi lipsește grația. Fiindcă, nu-i așa, o farsă nu e o farsă dacă nu e măcar light batjocoritoare și dacă nu aduce la suprafață măcar o boare de caraghioslâc.
De ce am făcut aceste considerații pretins teoretice? Fiindcă am vrut să atrag atenția asupra disproporționatei relații dintre farsor și „farsat“ care, de ce nu, ar putea fi măcar atenuată dacă nu echilibrată,
Cum? Probabil că sunt mai multe căi, dar prima la care mă gândesc se referă la transformarea farselor în mici miracole. În ceea ce aș numi, printr-o expresie încă neînregistrată la Oficiul Ficțiunilor Elegante, „ficțiune farsată“. Și, ca să înțelegeți mai bine la ce mă refer, am să vă povestesc o mică farsă, rămasă mulți ani adânc tăinuită.
În studenția mea – să fie undeva în 1977 sau 1978 – nu știam cum să îi atrag atenția unei fermecătoare colege. Stăteam în gazdă, undeva într-un deplin și cenușiu cartier muncitoresc al Timișoarei unde singura prezență livrescă a apartamentului era un bătrân televizor Cosmos ce intra în realitatea noastră pornind brusc, așa din senin. Asta fiindcă butonul de pornire fusese de mulți ani blocat definitiv în poziția de pornire și cine știe ce contact se atingea aleatoriu de sursă. Astfel că zi, noapte, ne trezeam că ecranul se umplea, din senin, de lumină și, uneori, cu voci străine, în alb-negru, ce păreau că ne ghicesc viitorul. Așa că i-am povestit despre asta Făpturii (așa cum o voi numi de acum înainte respectiva adorabila ființă) care, deși nu se lăsa deloc cucerită de farmecul meu, iată că a devenit excesiv curioasă de straniile exerciții ale televizorului Cosmos. Așa că, într-o seară, m-am regăsit împreună în acea cameră. Eram, amândoi, în așteptarea miracolului tehnic și, cum asemenea clipe unice sunt cele mai potrivite pentru sinceritatea erotică, i-am șoptit, citez, „te iubesc“. (Nici azi n-am încheiat citatul!)
„Te rog să nu te joci cu vorbele mari“, mi-a replicat F.
„Uite, i-am spus, dacă e adevărat că te iubesc, să-mi spargă cineva în clipa asta fereastra“. Și, poate nu exact în clipa aceea, dar în vreo 3-4 secunde, cineva mi-a spart geamul! Era vecinul de la etajul unu, cu care aranjasem toată povestea, potrivindu-ne ceasurile.
Nici nu mai are importanță ceea ce a urmat. Oricum, Făptura nu a aflat că totul fusese o „ficțiune farsată“ decât peste vreo două decenii. Iar atunci nu a aflat de la mine, ci de la un prieten căruia îi povestisem miracolul. Din slăbiciune, nesăbuință și lipsă de respect față de provocatele potriviri ale stelelor. Important însă, dincolo de faptul că o brichetă de cărbune îți poate transforma viața în diamant, este că, atunci, după impactul răvășitor căruia și eu i-am căzut pradă – de parcă nu aș fi știut dinainte! – mi-am dat seama că oamenii au nevoie de întâmplări pe care nu le pot avea niciodată.
Atunci am înțeles că putem ritma realitatea în funcție de capacitatea de ficționalizare pe care o avem. Și m-am gândit că, pentru așa ceva, ar fi nevoie de un Institut de Întâmplări. Căruia, de altfel, i-am și găsit un nume: Institutul de Întâmplări Bovary. După 1989, am și lansat o petiție de aderare la Institutul Bovary. Mai degrabă o adeziune în care te obligai să plătești o cotizație, adică un vis superb, o întâmplare neverosimilă. Dacă mă gândesc mai bine, acum, era un fel de manifest implicit față de inflația tot mai igrasiantă a realului care ne face mai inadaptați la miracol, tot mai predictibili și mai meschini.
Dacă sunteți curioși care au fost urmările relației mele cu Făptura în ceea ce privește „ficționalizările farsate“, nu am să vă dezamăgesc niciun pic. Într-o seară, după ce am ieșit de la un film, și am stat să așteptăm un autobuz să ne ducă unde ar fi trebuit să ajungem, am întrebat-o dacă nu vrea să închiriez un autobuz doar pentru ea. Firește că a râs ca la o întrebare livrescă. Nu a mai zâmbit așa însă în clipa în care am mers la scara unui autobuz gol ce se retrăgea în depou. Am pocnit degetele, ușile s-au deschis, iar șoferul a spus destul de teatral, din păcate: „O stație numai și numai pentru domnișoara X“. Era vecinul sau cunoștința unui amic și, după ce am aflat că e în tură în seara cu pricina, i-am dat 50 de lei, l-am rugat să pună tăblița cu „retragere în depou“ și să îi pronunțe numele. Restul a fost bucuria ei și, încă mai este, a mea.
Florin TOMA
Supraviețuitor și victimă
Până la literatură, m-aș opri un pic la genetică, drept care, foarte serios vorbind, vreau să vă mărturisesc că eu sunt fructul unei farse. A fost așa: ab initio sau, dacă vreți, în illo tempore, genitorul alfa i-a tras clapa genitoarei, după care, și-a pus coada pe spinare și a plecat. A dispărut în ceața timpului. Iar ea a rămas cu prejudiciul, pe care și l-a gestionat singură, până când, la 89 de ani, a trecut, pâș-pâș, în liniște și fără să supere pe nimeni, în lumea drepților. Farsa luase sfârșit. A rămas supraviețuitorul acesteia.
Cu toate că farsa – nume derivat de la verbul din limba franceză veche „farcir“, a umple, a îndopa un curcan – este, la origine, un scurt interludiu comic, introdus în misterele medievale, sau în piese cu subiecte grave, ei bine, în cazul meu ea s-a preschimbat tot timpul în dramă. Deci, n-a fost nimic comic, căci, chiar dacă doar în treacăt e spus, destinul m-a „îndopat“ toată viața cu destule farse, ca pe un curcan înainte de Thanksgiving Day.
Farsificarea istoriei – proces fără de care aceasta n-ar mai avea decât farmecul discret al narațiunii seci ca păstaia de fasole pe secetă – a determinat transferul farselor, cum e și normal în fapte literare. În isprăvi ce au rămas „înscrise cu litere de aur“ în marea carte de ființă a lumii.
Păi, numai gândiți-vă ce păcăleală criminală – aia cu calul – le-au tras troienilor Ahile și gașca lui. Aia care l-a făcut pe Vergilius să exclame mai târziu, în „Eneida“: „Timeo Danaos et dona ferentes“ (Mă tem de greci chiar și atunci când aduc daruri). Vă dați seama? Dar, în același timp, trebuie să recunoaștem și că, fără tataie Homer, cel mai strașnic povestaș al lumii antice – altminteri, o lume interesantă, extrem de îmbârligată între gâlceavă și învrăjbire, dar și cu izbânzi notorii și biruințe de prestigiu – vestea despre victoria grecilor, după zece ani de muncă grea la asediu, nu s-ar fi transmis decât poate sub forma unor zvonuri. Prin urmare și-așa, deci, era vorba despre…Calul Troian, care rămâne o farsă colosală.
După aia, toate năzdrăvăniile și nebuniile din Commedia dell’Arte, cu Arlecchino, cu Brighella, cu Scapino, cu Pulcinella, cu Colombina, cu Pantalone și Pedrolino vin și continuă acele minunate „mistificțiuni“, cum le numea profesorul Mircea Anghelescu, într-o carte pe cât de savantă, pe atât de agreabilă.
Dar acum, trecând pe ulița noastră, ce ziceți despre farsa electorală din 1883? Aia cu scrisorica pierdută, pe care Nenea Iancu taman ce-o găsi ca să sprijine recurența celei mai poznașe metehne naționale: „regula numirii de la centru“. Doamne, că ce farsă frumoasă născoci pehlivanul de „grecotei“, de-i aranjă lui Cațavencu o fotografie la minut ca la dentist! De altfel, Caragiale are farsa-n sânge (probabil că de la povestea cu Calul lui Ahile i se trage!), fiindcă toată opera sa este o continuă desfășurare de șotii, ghidușii, malentendu-uri, quiproquo-uri, păcăleli, renghiuri și năsărâmbe.
Să trecem, însă, și la partea și mai dureroasă a farselor (literare sau nu, ele lasă, totuși, în urmă un gust amar și iute!). De pildă, acum câțiva ani, „supraviețuitorul“ din primul paragraf a fost chiar el victima uneia dintre ele. Povestea stă așa: volumul lui de nuvele fusese nominalizat, alături de alți trei autori, la Premiul de Proză. Emoții, conversații de uzură, priviri furișe, speranțiere, agățătoare etc. Estimp, zvonageria fumigenă (de altfel, specifică oricărei instituții!) a început să funcționeze, punând în mișcare șoapte cum că zânele și-ar fi îndreptat privirea chiar spre dânsul, adică el, „supraviețuitorul“. Daaa, părea că, în fine, se ivise un act legitim de dreptate, ce detensiona destinul până atunci destul de năzuros cu el. Emoțiile creșteau, ca temperatura din cuptoarele Siemens-Martin (vă mai aduceți aminte de ele?). Numai că, deodată… ce să vezi?! o surpriză sparge timpanele asistenței. Brusc, maioneza așteptării s-a tăiat. Expectația nominalizaților s-a vărsat. Emoțiile s-au volatilizat. Premiul de Proză fusese anulat. Lucru nemaiîntâlnit. Niciodată nu se întâmplase așa ceva la o categorie atât de importantă cum e Proza. Și fără nicio explicație din partea juriului. A fost o farsă literară? Ei bine, a fost! Ca și cum, la Premiile Oscar, unde, la fiecare categorie sunt nominalizate cele mai reputate nume, deodată, se face anunțul, să zicem: „Ladies and gentlemen, premiul pentru regie a fost anulat!“!…
Meanwhile, a fost o farsă de neuitat. Aidoma celei din bancul cu scoțianul McGregor, un om, în general, foarte grijuliu cu risipa, ca orice scoțian. Așadar, în seara de Holy Night, în timp ce toți cei șase copii înșirați în fața bradului se uitau bolânzi la pomul fără nimic în el, Tatăl tutelar a luat pe furiș pușca și a ieșit în curte. Acolo, a slobozit două focuri strașnice spre cer. Apoi, s-a întors în casă și, cu un aer trist, și-a anunțat odraslele: „Copii, Moș Crăciun s-a sinucis!“…
Varujan VOSGANIAN
Cum am devenit umorist
Glumeț am fost de când mă știu, la petrecerile cărora le spuneam „ceaiuri“, ceea ce azi se cheamă stand-up comedy, ba o scurtă vreme am făcut parte din Brigada ASE, condusă de Fiți Arieșanu, până când am observat că între a fi premiant și comediant trebuie să aleg ori una, ori alta. Dar umorist, adică scriitor de umor, am devenit la douăzeci și patru de ani, în urma unei întâmplări pe care urmează să v-o povestesc.
Mergeam adesea acasă la Mircea Ciobanu, el fuma și-mi vorbea despre poezie, mai ales despre Biblie. Tocmai publicase un volum de versuri și alcătuia un altul, care urma să se cheme Vântul Ahab, astfel încât nimic nu era mai nimerit decât să mă inițieze în poetica Vechiului Testament. Din când în când mai meșterea la câte o poezie pe care i-o aduceam, nu adăuga niciodată, dar tăia pe ici-colo, ca sculptorul care scoate un contur nou din coconul de piatră. Doar că, într-o seară, în locul unei noi tentative poetice, i-am dus un mic roman, în care era vorba de mine, reîntors într-o călătorie inițiatică în Focșani, orașul copilăriei mele, pe care însă îl găseam schimbat, într-o stare ambiguă, străin, cu oameni străini. Am așteptat, emoționat, verdictul. „Uite ce e, mi-a spus Mircea Ciobanu, încearcă să eviți relatările la persoana întâi. Pentru că nu ai simțul umorului, când vorbești despre tine, riști să devii patetic.“ Glumețul din mine s-a revoltat, m-am dus acasă și, pe nerăsuflate, am scris o schiță umoristică, pe care am numit-o Principiul numărul unu al aprovizionării. Povestea era simplă, inspirată de proaspăta mea experiență de stagiar la Biroul Aprovizionare al Fabricii de bere, spirt, drojdie „Fulgerul“ Bragadiru. Pe scurt: directorul școlii dintr-un sat solicită maistrului de la atelierul de tinichigerie să-i repare acoperișul găurit. „Cam câtă tablă îți trebuie?, a întrebat maistrul. „O sută de kile“, a răspuns directorul. Maistrul a luat o damigeană de vin și o coală pe care a scris o solicitare pentru două sute de kilograme de tablă. „E prea mult, a obiectat directorul. Ce să fac cu două sute de kile?“ „Lasă așa, l-a îndemnat maistrul. Nu știi principiul numărul unu al aprovizionării? Dacă ai nevoie de unu, ceri doi.“ Și s-a dus numaidecât cu cererea la secția de tinichigerie din comuna de care aparținea. Cel de la secția din comună s-a dus cu cererea la fabrica de la oraș, dar în virtutea principiului, în loc de două sute, a scris patru sute. Cel de la oraș a mers la județ și a scris opt sute. Cel de la Județ la Centrala de care aparținea, cel de la Centrală la Departament etc. etc. În cele din urmă cererea, dublată întruna și ajunsă la o cantitate de vreo trei mii de tone de tablă, a ajuns pe biroul lui Nicolae Ceaușescu și el a scris pe colțul solicitării: „Aprob, în cinstea Congresului Țărănimii, care are loc zilele astea!“ Astfel încât, directorul de școală și maistrul au privit, cu mințile rătăcite, cum în gara din satul lor oprește o garnitură de tren cu câteva zeci de vagoane încărcate cu mii de tone de tablă, trase de patru locomotive. Principiul numărul unu al aprovizionării a fost prima mea schiță umoristică, așa cum prima schiță umoristică a lui Mark Twain a fost Faimoasa broască săltăreață din ținutul Calaveras. Nu m-am dus cu noua mea încercare la Mircea Ciobanu. Principiul numărul unu al aprovizionării nu-și avea locul între Ecleziast, Cântarea lui Iov și diverse profeții. Am trimis povestirea acolo unde credeam că-i e locul, adică la revista „Urzica“. Peste vreo două săptămâni m-a sunat Rodica Tott, redactor- șef adjunct al revistei. Ai talent, mi-a spus, scrie mai departe, dar încearcă să te orientezi spre alte subiecte, cum ar fi scene conjugale, concedii, probleme de serviciu, ia ca exemplu Tanța și Costel. Am urmat îndemnul pe jumătate, am continuat să scriu, dar nu despre tanțe și costeli în gară la Lehliu. După o vreme, am umplut iarăși un plic cu schițe și l-am trimis redacției „Urzica“. De data asta m-a sunat un bărbat, s-a recomandat a fi noul redactor-șef adjunct, Tudor Popescu. M-a invitat la redacție, la etajul șase din clădirea Informației Bucureștilor. I-am bătut la ușă, plin de emoție, mi-a deschis un domn cu barbă, elegant, cu aer de lord. Și-a lăsat pipa într-o parte, s-a ridicat și m-a îmbrățișat. „Mă bucur că ești tânăr, mi-a spus, ai toată viața înainte!“ Într-o săptămână-două prima mea apariție, o pagină întreagă, cu o caricatură de Clenciu, intra la tipar într-o revistă cu un tiraj de sute de mii de exemplare.
Așa s-a întâmplat că am devenit umorist. În anii ce au urmat, am mers în turnee cu Valentin Silvestru, cu actori celebri și alți scriitori, am participat la festivaluri de umor, am apărut pe scenă, la Costinești, împreună cu Divertis, am devenit, în 1990, unul dintre fondatorii Asociației Umoriștilor din România, împreună cu același Valentin Silvestru, cu Tamara Buciuceanu, Tudor Popescu, Ion Băieșu, Rodica Mandache, Ștefan Cazimir. În primele luni de după Revoluție au apărut numeroase reviste, „Scaiul“, „Papagalul“, „Lucifer“ (supliment al „Luceafărului“), „Moftul Român“ (fost „Urzica“) etc., etc. Scriam, eram răsplătit pe măsură (o mie de lei schița, o grămadă de bani, pe atunci). Am devenit parlamentar în Duminica Orbului și umoristul din mine a zis că e prea mult să-mi ironizez în public colegii de serviciu din Parlament, deși subiecte ar fi fost, slavă Domnului, destule.
Și totuși, umoristul din mine se mai ițește, când și când, în amintirea vremurilor de odinioară, printre rândurile pe care le scriu. Și el, ca un bonsai crescut în piept, mă face să sper că într-o bună zi, deschizând ușa, să mă întâmpine Tudor Popescu, să mă îmbrățișeze și să-mi zică: „ Varujan ai toată viața înainte!“