O nouă serie și un nou format a căpătat recent colecția O sută și una poezii a Editurii Academiei Române. Unul dintre primii poeți ale căror antologii au apărut în această serie este Gheorghe Pituț. Poetul originar din Bihor a publicat opt culegeri antume de versuri, fiind, din nefericire, unul dintre poeții generației sale care au părăsit lumea înainte de vreme, în 1991, la numai 51 de ani. Gheorghe Pituț a scris destul de mult și a beneficiat, în posteritate, de o reeditare intensă, ca și de tipărirea unor volume postume cu texte pînă atunci inedite, datorită activității deosebite a soției sale, Valentina Pituț, o neobosită îngrijitoare de ediții ale regretatului poet. Tot ea s-a ocupat, cu zelul obișnuit, și de cele o sută și una de poezii cuprinse în Esența timpului, un omagiu la aproape 35 de ani de la dispariția autorului lor.
Gheorghe Pituț a debutat editorial destul de devreme, după standardele anilor 1960, la 26 de ani, așadar în 1966, cu volumul Poarta cetății, din care autoarea antologiei a reținut șapte titluri. La acea vreme, poezia abia se elibera, cu destulă timiditate, de constrîngerile proletcultiste. Un mic intimism și cîteva note mai personale, dovezi de curaj și de tatonare a limitelor îngăduite, aduceau o notă de originalitate generației ’60. Poezia lui Gheorghe Pituț se amplifică și capătă un contur tot mai pregnant odată cu Cine mă apără (1968), Ochiul neantului (1969), Fum (1971).
Volumul antologic cuprinde referințe critice bogate, peste 60 de pagini sînt consacrate comentariilor critice, fără a socoti prefața semnată de la fel de regretatul Romul Munteanu, nedatată în carte, dar care se referă mai ales la sonetele postume ale lui Pituț. Așadar e probabil să fi fost redactată pe la sfîrșitul anilor 1990. Recitind considerațiile critice pe care le-au lăsat recenzenții la sfîrșitul anilor 1960 și în deceniul următor, rezultă că poezia lui Gheorghe Pituț a fost luată în serios și analizată temeinic de critici apreciați precum Lucian Raicu, Mircea Martin, Marin Mincu, Eugen Simion, Al. Piru, Mircea Iorgulescu, dar și de poeți ca Ilie Constantin, Ștefan Augustin Doinaș, Ion Caraion, Dan Laurențiu. Volumele sale suscitau interes. Un reper îl constituie cronica lui Nicolae Manolescu, din „România literară“, la antologia Noaptea luminată (1982). Criticul evaluează toată opera colegului său de vîrstă, doar cîteva luni îi despart, și îl încadrează drept tradiționalist, blagian, rural și „păduros“, tentat de expresionism. De notat că exegetul recurge foarte mult, atipic pentru modul său de a elabora o cronică, la citate. Practic peste 60% din text e compus din versurile poetului, într-un semnificativ „no comment“. Nicolae Manolescu nu-l va include pe Pituț în Istoria critică… a sa. În 1982, autorul amintitei istorii miza pe o altă retorică, pe cale să se impună, a optzeciștilor, încît lipsa comentariilor și lăsarea judecății pe seama cititorului, prin citate, apare ca semnificativă. O „realitate primară, răsucită și încîlcită ca un cîmp de forțe, țîșnită parcă din strigătul primordial“ ar fi caracteristică poetului. Nu e clar ce înțelegea comentatorul prin „cîmp de forțe“ și în ce fel un asemenea cîmp ar putea fi „răsucit și încîlcit“. Liniile cîmpului magnetic, de exemplu, nu sînt deloc răsucite și absolut deloc încîlcite. Este limpede că, aici, Nicolae Manolescu – și semne ar mai fi ușor detectate și la alți hermeneuți – nu aderă la poetica lui Gh. Pituț și o descrie prin metafore, care mai degrabă nu spun ceva despre ea sau nu doresc să spună decît o frază vagă.
Lirica lui Pituț este ea însăși una care mizează pe imprecizie. Pe ultima copertă a noului volum este reprodus un text situat și datat „Köln, 1972“ care ne apare ca un joc absurd sau ca o fabulă urmuziană al cărei sens este imposibil de ghicit: „De când tot așteptăm să ne decidem/ să arătăm că vocea roboților e-o voce/ a altcuiva din timpuri mai atroce/ căci sună cum ar spune că soarele răsare/ pe cînd noi îl văzurăm supt de mare/…/vine apoi echipa roboților și cere/ din fondul limbii puncte de vedere“. Iată că tradiționalistul păstrînd cultul satului, al caselor mici de lemn și al muncii cu toporul în codru, își nega uneori natura. În finalul prematur al carierei sale, Pituț se convertise la sonet: „Bucate noi în gură veche –/ Acestea-s drumurile artei/ Mai drastice ca ale Spartei,/ Ci restu-i floare la ureche“. Aici l-aș contrazice pe poet, afirmînd că tocmai „restul“ lumii, dincolo de verbigerații, e cel care contează. Dar, vai!, n-o mai pot face!