Ultima premieră de la Teatrul Act, Don Quijote, este mai mult decît un spectacol. Este un fapt cultural, un act filologic, o întreagă și serioasă sesiune de cercetare a operei lui James Fenton, autorul piesei. Dar și a dramatizării care pleacă de la romanul lui Miguel Cervantes. Traducerea poetului George State este, în sine, o operă de artă și, aș spune, de admirație față de personalitatea complexă a lui Fenton, poet, critic de teatru – cronicile sale au fost publicate în „Sunday times“, unde, în 1981, a făcut cronica laudativă la Rața sălbatică al lui Lucian Pintilie, montat la Paris – profesor de poezie la Universitatea din Oxford, critic de artă, reporter de război în prima linie la Saigon, un scriitor britanic cu un profil unic. Re-scrierea dramatică, actul dramatizării romanului amplu, stufos, o saga adevărată și punerea în forma unei piese de pînă în nouăzeci de pagini este cercetarea unui scriitor, a unui cunoscător profund al lui Cervantes și a formelor de spectacol, a teatrului. James Fenton are forța imensă de a constrînge sutele de pagini, de a crea o sinteză a faptelor, a acțiunilor, dar și a relațiilor, în dialog și versuri. Ceea ce face poetul și traducătorul George State m-a impresionat și pentru fidelitatea sa față de Fenton pe care îl cunoaște în toate registrele sale, care, la rîndul său, este fidel lui Cervantes, punînd cîteva accente care, cred, trasează și o percepere altfel a scrierii. Prima scenă din piesă, de exemplu, este începutul volumului al doilea din romanul lui Cervantes. Probabil că am să revin cu o analiză a dramatizării lui James Fenton și a traducerii lui George State.
Textul lui Fenton are multe cîntece versificate, cam șaptezeci de actori, la Londra varianta aceasta populară, la prima vedere, are mult impact și succes. Spectacolele sînt ample, cu desfășurări serioase de actori care rostesc și cîntă întîmplările lui Don Quijote, toate situațiile, întîlnirile, confruntările. O schimbare de paradigmă și de încadrare de gen face regizorul Alexandru Dabija la Act. Dacă Fenton reduce, contrage volumul paginilor lui Cervantes, Dabija reduce drastic numărul personajelor și elimină complet varianta cîntecelor, forma muzicală. Mi se pare un „spectacol“ în sine, această alegere de a propune un text poetic, superb, și intim, pentru un spațiu mic așa cum este cel de la Teatrul Act. În același timp, versurile rămîn, mai ales în partitura lui Sancho Panza, iar decupajul lui Dabija solicită, în ludic și poetic, trupa, mai exact, cei șase actori: Marcel Iureș, Dan Rădulescu – Don Quijoe și Sancho Panza – Oana Predescu, Ruxandra Maniu, Iosif Paștina, Ionuț Moldoveanu. Costumele de epocă, să spunem, ale scenografei Maria Miu, stilizate, à l’époque, într-o cromatică unitară, cu accente nobile la cavalerul rebel și luptător, fixează și vizual starea rurală a contextului situațiilor. Aparent minimalist ca desen și cu toate observațiile de mai sus, spectacolul acesta este un subiect el însuși de cercetare, de analiză, de plonjare în studiu plecînd de la varianta lui James Fenton și traducerea lui George State, pînă la sinteza de personaje a regizorului, a traseului său narativ, a eliminării conținutului muzical, la acea suplețe a suprapunerii de personaje pe care patru dintre actori le joacă cu stilistică diferită. Acest Don Quijote este un spectacol care se îndepărtează și ca teză de prejudecăți, de încadrări cvsi-cunoscute, de șlagăre în partituri. Protagonsitul lui Cervantes este un bărbat mai tînăr decît la Fenton. Perspectiva autorului britanic urmărește, poate deliberat ambiguu, dar nuanțat, relația dintre Don Quijote și Sancho. Este și un tip de inițiere, dar și unul de seducție. Poate nu doar ca pledoarie pentru carte, pentru artă. Eliminarea personajului feminin, a Dulcineei, transformă aproape în totalitate piesa într-una cavalerească, cu tipologii masculine auxiliare, și cu cîteva ipostaze feminine de plan îndepărtat, care colorează tabloul general. Oana Predescu, la prima colaborare cu Teatrul Act și la a doua cu regizorul Alexandru Dabija, dezvoltă foarte picant și creează identitate limpede fiecărui rol feminin, soția lui Sancho, o măicuță, o babă vrăjitoare, fiecare personaj menținînd cheia, eticheta, gestica, mimica, măștile. Sînt salturi imprevizibile și spectaculoase de la o identitate, la alta. Cred că nu doar intuiția actoricească de clasă, dar și inteligența Oanei Predescu o însoțesc în caleidoscopul colorat și dinamic pe care îl construiește împreună cu regizorul, într-un spațiu foarte solicitant pentru orice actor, unde jocul este în proximitatea spectatorilor. Altfel de tehnică impune Act-ul. Și de expunere. O actriță de calibrul Oanei Predescu primește joaca lui Dabija cu deschidere și cu multă curiozitate față de tehnici, de un „instrumentar“ nou, inedit, pe care îl manevrează minunat. Duo-ul cu Ruxandra Maniu, remarcabilă în Moș Nichifor, tot la Act, tot în regia lui Dabija, unde este partenera lui Marcel Iureș, are un tempo perfect calculat al unui mic cor, a rostirii pe două voci a replicilor, polifonii care sporesc tenta ironică și ludică, specifică regizorului. Sînt detalii și momente scurte în care m-a interesat să urmăresc cum privesc personajele Ruxandrei Maniu. Precum și măștile mirării a căror succesiune în sine este o spumoasă comedie. Tînărul Ionuț Paștină, și el pentru prima oară aici, vine cu un elan necesar și bine modulat de Sandu Dabija, personajele sale sînt, unele, mai caricaturale, voit, în tușe mai groase, mai avîntat în replici și rostire, cu o dublă privire asupra jocului și al convenției, și înăuntru, dar și în afară, cu o anumită detașare care să vorbească, de fapt, de la început și pînă la sfîrșit despre teatru, despre această artă și convențiile ei.
Acest Don Quijote este ca o muzică de cameră care spune o poveste despre fragilitate și umanitate. Despre ce este ridicol în gînduri și fapte, în elan și moderație. Este un spectacol-eveniment. Este o pledoarie despre prietenie ca valoare a umanității, o prietenie care are pasaje de echilibristică între raportul dintre Don Quijote și Sancho Panza. Un raport subtil, în care cei doi se observă, se tatonează dincolo de călătoria aventuroasă, de monologurile filosofice, pe muchie de cuțit ale cavalerului bătrîn și puțin ostenit, rizibil în pseudo-eroismul lui, dar care îl ridică pe Sancho din lene și din ignoranță și îi propune ca prin prietenie, prin iubire, poate, să cunoască grozăviile lumii și ale vieții. Dabija construiește un spectacol tandru, blînd, foarte poetic, bazîndu-se pe poezia însăși a piesei și a traducerii, de o frumusețe extraordinară. Am văzut spectacolul de cîteva ori, din locuri diferite. Mereu se dezvăluie altă parte din desenul acesta, uneori, partea ironică, derizoriul vîrstei și al dorințelor unui cavaler războinic, cu armură și halebardă, alteori, afecțiunea reală a unui om slab cu duhul, care îl privește pe cel instruit, pe „cărturar“ cu ispita cunoașterii și a înțelegerii. Timpul este comprimat în acest spațiu intim unde hanul, bucătăria, frizeria, cămăruțele, văile și munții co-există. Performanța lui Marcel Iureș are atîtea planuri, lumini, răsărituri și asfințituri, este un drum pe care un actor uriaș îl face între cuvînt, rostirea lui, frazare, intenție și modificări de tonalități, de atitudini, de salturi care îl întineresc și îl îmbătrînesc la vedere, la cîțiva centimetri de mine. Abisurile și înalțimile pe care circulă Marcel Iureș cu Don Quijote al său sînt aiuritoare, pentru că în acest roller coaster actoricesc fiecare milimetru este calculat și perfect calibrat. Are atîta vitalitate și atîta prăbușire, abandon. Are atîta energie… atîta tinerețe și tot atîta bătrînețe. Despre generozitatea lui Marcel Iureș am vorbit de atîtea ori. Aici, este multiplicată. Este deschis fiecărui partener tînăr, cu altă școală, cu altă tehnică. Iar cuplul cu Dan Rădulescu în Sancho este memorabil. Și pentru că Dan Rădulescu își desăvîrșește acum acumulările, experiențele, răbdarea parcurgerii fiecărei etape din drum, punctul în care ajunge cu Sancho fiind unul de maturitate, de prelucrare fină a intonației, a vocii, a tonalităților, a unui corp care vorbește în limbaj secund, a unei tinereți care se desprinde de ignoranță, dar nu și de inocență. Cuplul acesta spune o poveste învolburată, plină de umor și ridicol, de vulnerabilități despre însoțire, despre taina prieteniei, a iubirii, a uluirii în fața cunoașterii fără limite, care își modifică mereu linia orizontului. Don Quijote interpretat de Marcel Iureș atinge un nivel al performanței atît de înalt, actoricește, intelectual, cultural, cu atîtea voaluri și straturi, încît melancolia care îi definește personajul în finalul spectacolului se ascunde în mintea mea. Ca martor. Ca parte din ceva ce nu are cum să moară pentru că a fost mărturisit. Împărtășit. Melancolia devine a mea. Care, la rîndul meu, după ce îl privesc pe Sancho ținut în brațe de Dan Rădulescu, merg altfel spre lume. Spre taina din om. Și din mine însămi.