Tocmai citeam ultima carte a lui Rinaldi, Trandafirii și spinii (Les roses et les épines, Éditions des instants, 2025) când am aflat de moartea marelui critic. Angelo Rinaldi (17 iunie 1939 – 7 mai 2025) a fost un cronicar literar temut, care a oficiat la publicații de prim plan – „L’Express“, „Le Nouvel Obs“, „Le Point“, „Le Figaro littéraire“. A fost și romancier, iar în 2001 a intrat în Academia Franceză (tot atunci a încetat să mai publice cronici literare). Homosexual, forma un cuplu cu Hector Bianciotti, și el academician („suntem singurul cuplu homosexual din Academie“, spunea amu zat Rinaldi). În 1999 a apărut o consistentă selecție din cronicile sale, sub titlul Service de presse și cu o prefață de Jean-François Revel. A mai tipărit două culegeri de cronici, Dans un état critique și Le roman sans peine. După moartea lui Bianciotti, a trăit într-o dureroasă singurătate și a cunoscut o progresivă degradare fizică. Eseistul Frédéric Martel (pe care unii dintre noi și-l amintesc de când era, la începutul anilor ’90, atașat cultural la București) a publicat, la moar tea criticului, o impresionantă evocare din care rezultă că Rinaldi era acum, la sfârșitul vieții, uitat de toată lumea. Singurătatea homosexualilor la bătrânețe pare (avem și exemplul lui Roland Barthes) și mai dureroasă.
Culegerile de cronici, banale la noi înainte de 1989, sunt acum o raritate. S-a modificat însuși statutul cronicii. S-ar zice că publicul nu mai are răbdarea necesară (sau capacitatea intelectuală) să citească texte mai lungi. Cronica de carte (la fel ca cea de teatru sau de film) este redusă la minimum, iar criticul trebuie să se obișnuiască să se exprime pe spații mici. Unii reușesc – chiar stră lucit câteodată – să câștige pariul: mă gândesc, de exem plu, la Frédéric Beigbeder, cronicarul de la „Figaro Magazine“. Dar a aduna aceste„pastile“ în volum, oricât de savuroase ar fi ele, este difici, dacă nu imposibil. Un critic din familia lui Rinaldi, și totodată un caz foarte interesant, a fost Renaud Maignon (1935-1998), cronicarul ziarului „Le Figaro“. Era un condei de excepție, maestru al ironiei și al frazei percutante. Nu și-a adunat cronicile între coperțile unei cărți, au făcut-o prietenii lui, iar volumul, un regal, a apărut curând după ce autorul murise (La liberté de blâmer, Editura Bartillat, 1998).
Les roses et les épines e o selecție de cronici apărute în anii ’70 -’80 în „L’Express“. Între diferitele secțiuni ale cărții (fiecare cu un titlu amuzant) sunt înserate scurte fragmente dintr-un interviu pe care Rinaldi l-a acordat jurnalistului Pierre Boncenne, ansamblul alcătuind o adevărată profesiune de credință: vedem cât de în serios își lua criticul meseria și cât de mult ținea la independența lui. Desigur, cititorul e atras cu prioritate de textele în care Rinaldi lasă frâu liber vervei demolatoare. Cine sunt „victi mele“? Aragon: „Poet facil, pastișor de talent, ne face să căscăm cu cultul femeii, Elsa, pe naiba! În spatele măștilor pe care le poartă, vedem lacrimi îmbibate cu rimel și mustața lui Stalin“. Alain Robbe-Grillet, detestat precum detestați sunt și ceilalți reprezentanți ai Noului Roman (vă mai amintiți de el?), a cărui glorie (efemeră) se datorează universitarilor de pe toate meridianele, care aveau „materie“ pentru colocviii, studii și articole. Alt „nou romancier“, Claude Simon, a fost distins în 1985 cu Premiul Nobel: un dezastru pentru Franța, scrie Rinaldi, care se întreabă dacă nu cumva premiul este rezultatul unui complot internațional menit să compromită litera tura franceză. Și Marguerite Duras este desființată cu o voluptate molipsitoare. La fel, plicticosul Le Clézio (și el, mai târziu, laureat Nobel…). Jurnalul fraților Goncourt e blamat deoarece Rinaldi nu suportă meschinăria, răutatea și vulgaritatea. Phi lippe Sollers e ridiculizat pentru infatuarea și inconsistența sa. Sunt și surprize: în acest „salon al refuzaților“ intră și Tournier (cu La Goutte d’or), Scott Fitzgerald (dar nu cu Gatsby), Albert Cohen (cu Belle du seigneur, care a fost un uriaș succes de librărie și de critică), Kundera (cu Nemurirea, dar romanele sale scrise în cehă sunt validate), Mishima (frenezia sinucigașă nu l-a impresionat pe Rinaldi), Julien Green (al cărui Jurnal îl decepționează). Printre trofeele de vânătoare ale criticului se află, așadar, câteva exemplare deosebite.
E însă nedrept și reductiv să vorbim numai despre victime. Criticul știe să fie și receptiv și generos, iar dacă e cazul nu-și drămuiește entuzias mul. Chiar dacă emite o serie de rezerve apreciază favorabil cărți de Camus, Mauriac, Vargas Llosa, Cortàzar. Pune în evidență valori clasice – Mallarmé, Cehov, Flaubert, Saint-Simon, Proust ș.a. Recomandă călduros autori reputați drept dificili – Yves Bonnefoy, Julien Gracq. Îi adoră – e cuvân tul potrivit – pe Céline, Borges, Gombrowiccz (la a cărui celebritate în Franța a contribuit decisiv), Jünger, Vialette, Léautaud, Flannery O’Connor, Jean Rhys… Sever, Rinaldi? Să-i dăm cuvântul: „A spune că articolele mele sunt răutăcioase înseamnă a transpune în termeni mondeni simplul fapt că îmi practic meseria în acord cu anumite criterii.“
Onestitate, fermitate a opțiunilor, gust sigur, fler – calități indispensabile unui critic literar. Dar, peste toate, excepțională e înzestrarea literară a lui Rinaldi. Cronicile sale sunt de o rară expresi vi tate: formulări fulgurante, ireproșabil simț al nuan țe lor, putere de sinteză, forță polemică ieșită din comun. Nu mai există, în Franța de astăzi, un cronicar al actualității literare de anvergura lui.